Ada Galeș s-a născut în urmă cu 28 de ani la Brașov, unul dintre cele mai frumoase orașe de munte din România. Până la vârsta de 10 ani, a crescut alături de părinții ei, Antoneta și Răzvan-Mihail, apoi doar alături de mama sa, cu care astăzi are o relație excepțională. Spune că divorțul părinților săi a fost un eveniment destul de traumatizant pentru ea, pe care nu l-a putut integra pe deplin în viața sa atunci când s-a întâmplat. Frumos este că, la 18 ani distanță, Ada are o relație matură și foarte bună cu ambii părinți.
Am rugat-o pe Antoneta Galeș, mama Adei, să îmi spună cum își vede fiica pe scenă, dar și ca femeie. Mi-a răspuns așa:
”Ada este o femeie extraordinar de frumoasă, de talentată și care continuă să caute și să descopere. Sunt puține persoane care știu din copilărie ce vor să devină. Ada a știut foarte repede. Provocarea, experiența și exprimarea artistică în forma aceasta erau foarte importante pentru ea și eu am înțeles că sunt lucrurile care o fac fericită. Au fost două momente în care am realizat și cât este de bună ca actriță: când am văzut-o jucând într-un spectacol la Brașov, în cadrul unui festival de teatru pentru adolescenți, și apoi într-un spectacol de improvizație, când era încă studentă. Am ajuns la momentul în care sunt întrebată dacă sunt mama Adei și este pentru mine un motiv de mare mândrie când zic ”da, sunt”.”
Ada Galeș a făcut primii pași în actorie încă din gimnaziu, când profesoarele de engleză și franceză au cooptat-o în scenetele pe care le făceau pentru diverse serbări școlare sau festivaluri. Acolo a descoperit că îi place să joace și să se joace pe scenă, că teatrul îi împlinește nevoia de libertate și de a fi văzută. În liceu a făcut parte dintr-o trupă de teatru și a luat câteva premii la festivalurile la care au participat. Când a venit vremea să dea examenul de admitere la UNATC, deși avea deja experiență, anxietatea a împiedicat-o să reușească, de două ori la rând. A treia oară nu a fost cu noroc, cum se spune, ci a fost o reușită pentru că Ada a dat totul la examen, fără să se mai atașeze de vreun rezultat.
Ada Galeș s-a mutat în București în 2009, iar în cei doi ani când a încercat să intre la UNATC, a explorat viața în capitală, a locuit în diverse locuri, și-a făcut prieteni și s-a îndrăgostit, ”inutil, dar duios”, de mai mulți băieți.
După terminarea facultății, a fost angajată (tot) doi ani la Teatrul ”Sică Alexandrescu” din Brașov, de unde a fost dată afară pentru că a scos la lumină, alături de alți colegi, mai multe neregularități care existau acolo. Din 2017 este angajată a Teatrului Național București, unde joacă deja în mai multe spectacole. În paralel, o putem vedea pe scenă la Teatrul Metropolis, Teatrul Dramaturgilor Români și Teatrul Apropo.
Ada a avut o trupă de improvizație, a fost trainer la Ideo Ideis, iar în prezent susține workshopuri de dezvoltare personală prin actorie, pentru adolescenți. Și-a obținut recent și acreditarea de consilier de dezvoltare personală, iar în următoarea perioadă va începe doctoratul și speră să scrie o carte care se va numi ”Iubirea ca experiență tranformațională de la ideologie romantică la iubire necondiționată”.
Ada Galeș este o femeie puternică și frumoasă, o actriță expresivă, o susținătoare a comunității LGBT și o feministă declarată. Dansează pe manele la nunți și petreceri, pictează, meditează dimineața în liniștea casei boeme în care locuiește și nu are nicio problemă să stea fermă pe picioarele ei în fața oricui, când valorile îi sunt periclitate. Atunci, femeia vulnerabilă, generoasă și jucăușă devine un aprig luptător pentru dreptate, egalitate și adevăr. 🙂

Ce nu ai vrea să te întreb astăzi?
Poți să mă întrebi absolut orice, nu am nicio reținere, nu îți pun limite. Când vine vorba despre mine, pot răspunde la orice întrebare, sunt o carte deschisă. (râde, în timp ce aprinde un bețișor parfumat cu aromă de Masala, am făcut acest interviu pe terasa intimă a garsonierei boeme în care locuiește Ada în București)
Ești curajoasă, înțeleg, știi că vulnerabilizarea este o formă de curaj?
Da, știu, am ajuns într-un punct în care mă simt foarte bine cu mine și pot vorbi deschis despre orice gândesc, simt, cred, fac. (ridic o sprânceană pentru că eu sunt obișnuită cu limite, mă asigură că se simte confortabil cu viața, alegerile ei și cine este, apoi continuă) Am trecut printr-o vară transformațională, trebuie să îți spun, și nimic nu mai este la fel în mine. Am făcut o călătorie în Danemarca, unde locuiesc unchiul și mătușa mea, și mi-am dat seama că m-am întors acolo după 14 ani de la prima vizită ca să ”cresc”. Cumva, toată străduința mea de a deveni adult, și tot acest drum cu un singur sens pe care îl fac, de la 20 de ani încolo, cred că s-a împlinit în această vară, alături de oamenii cu care m-am intersectat. Spun că a fost o vară transformațională pentru că a fost vara în care am intrat zicându-mi ”This is the summer of surrender” și m-am aruncat în gol, metaforic vorbind.

Creștem mult prin astfel de salturi de încredere, nu-i așa?
Da, să știi. Este foarte greu să pui în cuvinte cum simți o experiență de vârf din viață, una care te transformă profund, pentru că este dincolo de cuvânt, dincolo de timp, dincolo de percepție. A cădea în gol a însemnat pentru mine să îmi permit să exist într-un spațiu gol, eu cu mine, fără judecăți, fără a mă atașa de emoțiile mele, fără așteptări. Când îți dai voie să te arunci așa în gol, nu îți mai este frică deloc pentru că tu ești golul efectiv. Am fost și foarte productivă, mi-am scris lucrarea de dizertație la Master, sunt deja într-un proces de cercetare pentru doctoratul pe care vreau să îl fac în artă și studii integrative în experiențe transformationale. Tot vara aceasta mi-am luat acreditarea de consilier de dezvoltare personală, că tot făceam acest lucru și nu știam cum să îl canalizez.
În ce formă făceai dezvoltare personală?
Lucrez cu adolescenți, fac dezvoltare personală prin teatru. Anul acesta fost anul în care, chiar la unul dintre cursurile cu ei, mi-am formulat și scopul personal. Știam despre mine că îmi doresc să mă dezvolt emoțional și cognitiv, dar revelația a fost că, în acest proces de dezvoltare, exista și nevoia mea de a da mai departe. Iar aceasta este împlinită în sedințele de consiliere unu la unu.
Tot în această vară s-a încheiat povestea dintre tine și Ștefan (n.r. Ștefan Iancu – ”Un pas în urma serafimilor”, ”Vlad”). Ce a însemnat pentru tine și procesul tău de maturizare această relație?
A însemnat enorm pentru că am primit foarte multe lucruri de la Ștefan. Și multă, multă iubire. În același timp, din cauza diferenței de vârstă și a experiențelor personale ale fiecăruia, era o relație dezechilibrată. Pentru mine a fost foarte importantă această poveste. Dacă în relațiile anterioare am fost co-dependentă, în relația cu Ștefan, fiind eu cea care era mai matură emoțional și mai responsabilă, i-am cerut doar ce îi puteam eu da. Înainte de a fi cu el dădeam fără să am limite, fără să înțeleg că, în momentul în care dau și dau, pot să dezvolt un comportament anxios, care îl făcea pe partener să devină evitant. Sau invers, el era anxios, iar eu evitantă. Și, uite așa, se dezvolta un cerc vicios, care crea o relație disfuncțională. Iar astfel de relații se termină într-un final. Mi-ar plăcea ca eu și Ștefan să reușim să ne regăsim, la un moment dat, ca prieteni, după ce fiecare își termină procesul de integrare a despărțirii.
”Relația cu mama mea este extraordinară, sinceră și profundă.”
Stai singură în București, nu ai frați sau surori aici, părinții tăi sunt la Brașov. Cum îți este?
Mi-este foarte bine, mai ales de când relația mea cu tata s-a refăcut, am dezvoltat și o relație cu cele două surori vitrege pe care le am de la el. Îi simt aproape. Iar cu mama vorbesc la telefon ori de câte ori este nevoie și o simt prezentă mereu cu mine, chiar dacă fizic suntem departe.

Se vede, se simte că ai o relație aparte cu mama ta. Așa este? (n.r. Antoneta Galeș, scriitoare și art-terapeut)
Oh, da, iar ceea ce se vede de la distanță este o parte infimă. Relația cu mama mea este extraordinară, sinceră și profundă. Am reușit, în urmă cu vreo doi ani de zile, să tăiem cordonul ombilical care ne lega, iar acum fiecare este în individualitatea ei. Acum ne întâlnim și ne vedem una pe cealaltă așa cum suntem. Este un om foarte frumos și m-a inspirat enorm. Am crescut lângă o mamă care a vrut să se dezvolte, a căutat să se dezvolte, s-a pus la îndoială pe ea, a dus războaie cu ea și a făcut pace cu ea. Ori, ce poate fi mai inspirațional decât să crești lângă o mamă ca ea? (zâmbește, se citesc iubirea profundă și liniștea pe chipul ei când vorbește despre mama sa)
Mama ta te-a ajutat să devii femeia puternică de acum?
Da, cu siguranță. Deși am fost o fetiță vulnerabilă și tristă uneori, care își accepta de mică toate emoțiile și își dădea voie să le simtă chiar și atunci când o copleșeau, am devenit o femeie puternică. Și nu m-am oprit din a căuta iubirea în toate formele sale. Iubirea mă face să fiu un om puternic.
În devenirea mea, a contat mult faptul că mama m-a încurajat și m-a împuternicit. Uneori prea dur poate, lucru care m-a făcut să sufăr atunci pe moment. Adică gen ”Poți, haide mai repede! Cum adică nu înțelegi? Înțelegi și poți acum!”, dar tocmai acest mod m-a făcut să fiu mai puternică, organizată și productivă în tot ce fac. Am simțit mereu că eu pot din partea ei, am văzut-o și pe ea că poate. Am văzut-o și vulnerabilă, am și vrut să o salvez o perioadă bună de timp, până mi-am dat seama că nu este treaba mea, fiindcă poate și ea.
”Când sunt lângă un om care suferă, nu îmi dau voie să simt durerea mea.”
Ai tăi au divorțat când aveai 10 ani. Ce îți aduci aminte din acea perioadă?
A fost un eveniment traumatizant pentru mine, iar eu nu am putut să îl integrez atunci în viața mea. Divorțul lor s-a petrecut după ce mama a fost la o specializare în Germania și a fost prima dată în care am fost separate atâta vreme. Eu am stat la bunica, fiindcă și tata pleca des în delegații, deci m-am despărțit de amândoi pentru o scurtă perioadă de timp. Iar când s-au întors, mi-au spus că se despart. Țin minte că eram pe un balcon, era după-amiază, îmi amintesc fețele lor, erau foarte răniți amândoi. (face o pauză, nu este cu tristețe, ci cu împăcare) Uite, chiar acum am o epifanie! Îmi dau seama că eu nu mi-am permis să simt durerea mea, dându-mi seama cât de tare îi doare pe ei.
Crezi că ai fi putut gândi și simți așa, la cei 10 ani câți aveai?
Poate că este doar o poveste pe care mi-o spun, dar, uitându-mă înapoi, în alte momente din viața mea, are sens. Este ceva ce fac repetitiv. Când sunt lângă un om care suferă, nu îmi dau voie să simt durerea mea. Foarte interesantă conștientizare, îți mulțumesc! (zâmbește cu toți dinții, își pune mâna pe piept și îmi cere un răgaz să integreze această revelație, apoi revine și trage adânc un fum din țigara electronică). Gata, putem continua!

Cum a fost copilăria la Brașov după divorțul părinților tăi?
Este foarte interesant că eu nu am amintiri cu părinții mei, înaintea divorțului, în afara momentului de pe balcon. Poate că le-am blocat, poate or să îmi revină cândva, nu știu. Am amintiri cu ei separat, cu tata mai puține, am cu mama și cu bunicii mei. Cu mama eram peste tot, am avut o copilărie fericită alături de mama, cu multe momente de creativitate. Făceam o grămadă de lucruri împreună, ne jucam mult. Cu tata am avut o relație sporadică, ne vedeam o dată pe lună sau o dată la mai multe săptămâni. A fost o relație conflictuală, dar l-am iertat complet, pentru că mi-am dat seama că atâta putea atunci. S-a dezvoltat foarte mult în toți acești ani. Am mai crescut amândoi. (zâmbește) Acum mă simt ascultată de tata, îmi spune tot timpul, când îi povestesc despre ceva ce vreau să fac, că mă sprijină în orice decid. Îmi zice mă iubește, iar acum 2 ani mi-a zis pentru prima oară că sunt frumoasă.
”Îmi place să mă joc, iar această nevoie a mea teatrul mi-o satisface cel mai mult.”
Povestea cu teatrul când și cum a început?
A început în gimnaziu, făceam scenete la școală pentru evenimentele organizate de profesoarele de engleză și franceză. Mi-am dat seama imediat că îmi place și că mă simt creativă când joc. Și-acum îmi explic care este, de fapt, hype-ul meu cu teatrul. Este fluxul în care intru la repetiții și prezentul în care sunt atunci. Când repet, când joc, doar asta fac și sunt complet prezentă, nu mai sunt în modul de gândire în care mi se aprind toate beculețele în cap: criticul, judecata, comparațiile, raportarea mea la trecut, la viitor. Totul se oprește și intru într-o stare de prezență absolută în moment, iar mie asta îmi place. Și cred că asta mi-a plăcut și atunci la școală, fiindcă anxietatea nu mai exista în momentele în care repetam sau jucam, eram doar prezentă în flow.

Ce îți aduce acum teatrul în afară de acest flow?
Îmi aduce bucurie, creativitate, adrenalină, întâlniri cu oameni, descoperiri despre natura umană, despre cum funcționăm și multă joacă. Îmi place să mă joc, iar această nevoie a mea teatrul mi-o satisface cel mai mult. Îmi place că scot și emoții, trăiri personale, deci are un rol de vindecare pentru mine. Dar cred că este și o formă de narcisim pe care o îmbrac atunci când joc, fiindcă îmi place să fiu văzută. Asta se întâmplă mai ales în repetiții, când conturez personajul, când intru în el, îmi place să se uite altcineva la procesul meu de transformare. Eu nu simt o plăcere deosebită când ies la aplauze, ci în demersul intim al repetițiilor.
În liceu ai făcut parte dintr-o trupă de teatru și luai premii în festivaluri și concursuri. Ce s-a întâmplat în primele două încercări de admitere le UNATC când nu ai reușit? Le-ai simțit ca pe niște eșecuri?
Da, clar, și acum percep cele două nereușite ca eșecuri, dar nu mai atribui cuvântului ”eșec” un sens peiorativ. Știu de ce am picat. Am picat pentru că mi-am pus o miză prea mare atunci și m-am trezit la admitere atât de anxioasă că nu sunt suficient de bună, încât nu am făcut altceva decât să îmi demonstrez că nu sunt suficient de bună, eșuând. Și am repetat treaba asta și anul următor, până am înțeles. Am intrat după a treia încercare la UNATC, adică atunci când nu m-am mai atașat de niciun rezultat.
Mai ai sentimentul că nu ești suficient de bună și acum?
Da. Când repet sau când pictez nu reușesc mereu să îmi dau voie să fac anumite lucruri din teama că nu sunt suficient de bună, din frica de a nu greși, de a nu fi judecată, respinsă. Lucrez la a crede că acum sunt suficient de bună exact cât sunt în acel moment și înțeleg rațional de unde vin toate îndoielile și fricile mele, dar emoțional nu le-am procesat, încă. Am crezut că am ”rezolvat” treaba asta în vară, într-unul din grupurile de art-terapie făcute de mama, dar apoi m-am întors la repetițiile pentru Neguțătorul din Veneția (n.r. spectacol din repertoriul Teatrului Național București) în care știam exact cât de departe pot să merg pe scenă, dar nu mă duceam în anumite momente. Din același motiv, că nu sunt suficient de bună.
”M-am oprit la semafor la Intercontinental, m-am uitat înspre Teatrul Național și m-am trezit zicând: ”Ok, see you later!”. Într-un an și puțin eram angajată aici.”
Joci pe scena naționalului bucureștean de doi ani de zile deja. Cum ai ajuns în acest teatru?
(râde) Să îți povestesc o întâmplare amuzantă. Veneam într-o seară de la Brașov, unde eram deja în conflict cu managementul Teatrului ”Sică Alexandrescu” din Brașov și cu Primăria de acolo (n.r. Ada Galeș a fost angajată a Teatrului ”Sică Alexandrescu” din Brașov, unde a reclamat și prostestat împotriva abuzurilor și neregularităților de acolo, iar într-un final, ea și mai mulți colegi actori au fost concediați). M-am oprit la semafor la Intercontinental, m-am uitat înspre Teatrul Național și m-am trezit zicând: ”Ok, see you later!”. Într-un an și puțin eram angajată aici.
Cum a fost, de fapt, cursul evenimentelor care au dus la angajarea ta la Național?
Am fost la casting la 1984, un spectacol pe care îl face Bobi Pricop la TNB. Fusesem deja concediată de la Teatrul din Brașov și am dat probă pentru un rol în acest spectacol. Am luat castingul, dar spectacolul nu s-a făcut încă, din varii motive. Bobi a pus, însă, UFO, în care mi-a dat și mie un rol. Când repetam la acest spectacol, am primit de la domnul Caramitru propunerea de angajare. Evident că am spus ”da”. Mă bucur foarte mult că sunt la Teatrul Național pentru că am avut aici multe întâlniri frumoase, fiindcă îmi plac colegii mei și simt că există un potențial mare în acest teatru. Doar că suntem un pic blocați emoțional acum cu niște conflicte. Dar o să ne revenim. (zâmbește din nou, de fapt, mai mereu zâmbește Ada, are o energie molipsitoare)

Joci și în alte teatre din București și te-ai întâlnit deja cu regizori cunoscuți. Ce aștepți de la un regizor cu care lucrezi?
Mi-a plăcut mult să lucrez cu Bobi Pricop, cu Radu Afrim, întâlnirea cu Yuri Kordonsky a fost memorabilă. A, iar Mimi Brănescu este un geniu, pur și simplu! Aștept lucruri normale, cred, de la un regizor. Să aibă un scop, să descoperim împreună un scop pentru care facem ceea ce facem pe scenă, să vină cu un concept clar de spectacol, să experimentăm și să mă provoace să îmi depășesc limitele.
Ce compromisuri nu faci niciodată pe scenă?
Nu mint, adevărul nu este negociabil nici pe scenă. Cu nuditatea nu am o problemă, nici în teatru, nici în film, când are o justificare artistică concretă. La un moment dat, intrasem într-un proiect și exista o secvență în care corpul meu de femeie era folosit ca să portretizeze femeile ca fiind curve și proaste. Și am zis: ”Nu! Ne folosim de corpul meu gol ca să vorbim despre intimitate, despre iubire, despre suferință, dar să îl folosești ca să ”spui” că femeile sunt și curve și proaste, niciodată! No fucking way!”. Un alt compromis pe care nu l-aș face ar fi să mă angajez în proiecte cu mesaje rasiste, discriminatorii, retrograde. Cum ar fi eu, care sunt atât de vehementă când vine vorba de adevăr, libertate și dreptate, să fac așa ceva? (râde cu poftă)
”Succesul unui spectacol de teatru este atunci când bucură oamenii, când le modifică interiorul.”
Teatrul independent te atrage?
Foarte mult, pentru că se încearcă lucruri foarte bune și pentru că îi văd un sens mai mare teatrului independent, dar nu neapărat comparativ cu teatrul instituționalizat. De exemplu, la Teatrul Reactor din Cluj, textele se scriu în procesul creativ al unui spectacol, iar asta mi se pare grozav. La Centrul de Teatru Replika din București se joacă spectacole de factura socială, atât de necesare și educative. Îmi plac mult spațiile independente, mai ales cele în care se experimentează. Unii ar spune că ăsta nu este teatru, dar, pentru mine, chiar experiența în sine este teatru. Mi-ar plăcea și teatrul instituționalizat să fie mai experimental. S-au mai depășit puțin granițele în ultimii ani, dar, în continuare vrem succes sub formă de săli pline și bilete vândute. Pentru mine succesul în artă este altceva.
Ce este?
Depășirea limitelor, ieșirea din convențional, să înveți ceva nou, să fii liber să experimentezi, iar produsul final să fie plăcut de public (sau nu ), dar tu să fii mulțumit de el. Succesul unui spectacol de teatru este atunci când bucură oamenii, când le modifică interiorul. Sălile sunt oricum pline, eu văd că lumea merge la teatru, nu asta este problema. Ar trebui să avem o problemă cu ce le oferim în teatrul de stat. Teatrul are capacitatea de a transforma, de a educa, de a schimba mentalități, asta nu înseamnă că ne oprim cu spectacolele de iubire sau comediile, dar aș vrea să fie o mai mare diversitate. Eu cred că în teatrul de stat repertoriul nu este divers și lipsesc experimentele neconvenționale.
Film îți place să faci?
Mi-ar plăcea să fac mai mult film, pentru că intimitatea pe care o ai în repetițiile de la teatru se simte atunci când filmezi. E totul mai firesc în film, nu trebuie să faci mare efort. Eu, dacă nu vorbesc foarte tare la Neguțătorul din Veneția acolo sus, spectatorii nu mă aud. În film nu este nevoie de asta. Filmul mă provoacă diferit. Am făcut Un om la locul lui, unde joc primul meu rol principal într-un lung metraj. Ce mi-a plăcut mult la acest film, este că vorbește despre un triunghi amoros, iar felul în care l-a văzut Hadrian Marcu (regizor și scenarist) a fost fără judecată, fără morală, fără bine sau rău. Când am văzut filmul, mi-am dat seama că nici măcar cu personajul meu nu țin. Nu țineam cu nimeni dintre cei trei, doar observam că li se pot întâmpla astfel de lucruri unor oameni. Fiindcă shit happens to people!
”Caut să experimentez o relație în care să ne vedem și să ne acceptăm reciproc așa cum suntem, fără să avem așteptări și pretenții unul de la celălalt.”
Cum este femeia Ada Galeș văzută din interior?
Sunt într-un spațiu metaforic, în care mă simt și mă bucur de faptul că sunt femeie și îmi simt feminitatea, la fel cum mă bucur acum de cafeaua băută cu tine aici pe terasă, de felul în care simt soarele, de cât de crocant este aerul, de frunzele galbene. Îmi dau seama că ar putea părea naiv și ușor ce spun, dar la fel de „ușor” am început să percep că sunt femeie și să zâmbesc. Pentru mine a fi femeie nu e doar un fapt genetic, este un parcurs care s-a dezvoltat într-o bucurie. Și, dacă ar fi ceva ce mi-ar plăcea să le ofer celorlalte femei, ar fi bucuria de a se bucura de ele. Mama mi-a zis odată că unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-aș putea face pentru mine, mai devreme decât a făcut-o ea, ar fi să mă simt frumoasă de tânără.

Ce îți dorești ca femeie?
Îmi doresc să fac copii cândva, îmi doresc să și adopt. Dacă se va întâmpla, există și opțiunea să nu se întâmple și sunt pregătită pentru asta. Acum caut să experimentez o relație în care să ne vedem și să ne acceptăm reciproc așa cum suntem, fără să avem așteptări și pretenții unul de la celălalt. Cumva, a nu avea pretenții devine o metaforă, știu. Dar eu mă întreb dacă aș putea fi într-o relație în care să conțin pe cineva, iar acel cineva să mă conțină pe mine și să ne dăm libertatea să experimentăm, fără reguli. (îi spun că regulile sunt bune, într-o relație, că altfel e haos, atâta timp cât nu îngrădesc libertatea, îmi spune că ea crede că adevărul este mai important decât regulile și nu o pot contrazice).
Fiind o fire anxioasă ai avut și perioade de lupte cu tine. În ce zonă ești acum?
Am trecut prin această vară tranformațională, în care am încheiat niște cicluri și sunt foarte bine acum. Mă joc cu detașarea, cu observarea, meditez zilnic, iar asta îmi dă rigoare. Încerc să nu mai am definiții despre nimic. Încerc doar să observ. Desigur, observația poate fi supusă erorii și este și ea o formă de judecată a ceva ce am trăit, dar mă joc cu conceptul de a fi în experiență cu totul. Și atât. (face o pauză și zâmbește, iar mie mi se pare foarte interesant ideea ei de a fi în experiența a ceea ce trăim și atât) Anul trecut am trecut printr-o criză și voiam să mă las de meserie. Voiam să îmi fac un business din care să fac mai mulți bani. Nu putem trăi fără bani, sunt importanți și ei, nu? (o aprob) M-am luptat cu gândurile mele până într-o zi când venit Ana Ciontea la mine și mi-a zis ”Știi ce cred că greșești tu în toată treaba asta? Tu negi că îți place meseria asta. Sigur, caută, fă-ți un business, fă mai mulți bani, fă ce vrei tu, dar nu te mai nega pe tine în acest proces.” A fost un moment uaaaau, am realizat că mie îmi place mult meseria mea și este parte din mine. De ce trebuie să nu mai fac meseria asta ca să fac și altceva pe lângă? Vreau să fac și voi face, mă gândesc la un business care să le ofere oamenilor experiențe inedite, de mai multe feluri, am făcut și un curs de design experience în acest sens.
”Dacă voi avea un copil, doi, trei, mi-ar plăcea să îi cresc într-o societate sigură, cu un simț al comunității și iubirii foarte crescut.”
Te implici activ în susținerea comunității LGBT. Ai sărutat o fată din public în spectacolul București. Instalație umană, am și scris că mi-ar fi plăcut să fiu eu în locul fetei.
(râde cu poftă, apoi continuă fără să o mai întreb nimic) Da, susțin comunitatea LGBT, este parte din nevoia mea de a susține adevărul, libertatea de exprimare, libertatea de a fi, dincolo de etichete și în ciuda preferințelor sexuale. Cum adică să nu existe aceleași drepturi pentru o femeie care iubește altă femeie? Dreptul de a se plimba pe stradă, dreptul de a lua credit, de a împărți viața cu cea pe care o iubește, dreptul de a fi apreciată, dreptul de a fi iubită ca oricine altcineva? Cum? Susțin toate comunitățile discriminate! Umanism, egalitate, adevăr și libertate sunt valorile mele și nu voi înceta să trăiesc prin ele și să îmi fac meseria respectându-le.

Ești și feministă din câte am observat din mesajele tale online. Așa este?
Sunt, da! Desigur, cred că este o diferență între energia masculină și energia feminină. Dar, în același timp, cred foarte mult că femeile pot orice și sunt egale cu bărbații. (îi spun că nu pot muta mobila grea prin casă, ea îmi răspunde că ea face și asta când este nevoie, mă minunez fiindcă este o mână de om) Sigur, avem abilități diferite ca oameni, dar nu neapărat pentru că suntem bărbați sau femei. Oricum trăim vremuri în care s-au făcut salturi uriașe privind drepturile femeilor, locul lor în societate, iar asta mă bucură.
Te vezi aici în România în următorii ani, poate cu familia ta?
Mi-ar plăcea să fiu nomadă, o perioadă măcar. (îi spun că nu și-ar mai putea face meseria, dar ea îmi spune zâmbind că s-a gândit înclusiv la acest aspect) Adică să călătoresc o lună, două cu un proiect, o conferință, un spectacol, să mă întorc aici o perioadă, să joc. Mi-ar plăcea să nu trăiesc într-o graniță teritorială fixă. Nu cred în granițele teritoriale. Iar dacă voi avea un copil, doi, trei, mi-ar plăcea să îi cresc într-o societate cu un simț al comunității și iubirii foarte crescut. Și sigură, să fie o comunitate sigură, cu școli bune, cu spitale curate și un sistem de sănatate puternic, cu legi care să ne protejeze. Din punct de vedere al conștiinței colective și al informațiilor la care avem acces, eu cred că suntem în prezent în cel mai bun moment al evoluției omenirii. Depinde doar de noi ce vom face cu toate aceste date pentru viitorul nostru ca specie.
***
Pe actrița Ada Galeș o puteți vedea pe scenă în:
UFO, Revizorul, Pădurea Spânzuraților, Cursa de șoareci, Neguțătorul din Veneția, Romeo și Julieta – Teatrul Național București
Despre Tandrețe – Teatrul Dramaturgilor Români
Jake și femeile lui, Pentru o mai bună înțelegere – Teatrul Metropolis
Cum să distrugi o piesă – Grand Cinema &More din Băneasa Mall
Paliativ – Teatrul Apropo.
Copyright: Mihai Ghior, Elena Morar, Cătălin Neacșea, Florin Ghioca
[…] pe scenă. Cum erau multe probleme tehnice la un moment dat am renunțat la idee, dar lucrând cu Ada Galeș, care îmi spunea că e ciudat să nu o aibă în scenă, mi-am dat seama că prezenta camerei e […]