Sonia Kalman este o tânără atipică a generației din care face parte. Scrie, citește, joacă și se joacă. Îmi găsesc cu greu cuvintele pentru a o putea descrie. Dacă ar fi o pictură, ar fi, cel mai probabil, Portretul Dorei Maar, al lui Picasso. Dacă ar fi un stil muzical, ar fi perioada grunge, a Seattle-ului anilor ’90, cu poezia și nebunia caracteristice acelei perioade. Dar Sonia e Sonia, unică, plină de viață, cu rătăcirile și frumusețile ei.

Sonia a terminat UNATC-ul unde a absolvit în 2018 Facultatea de Teatru- Artele Spectacolului, Actorie la clasa profesorului Ștefan Velniciuc. Este acum actriță la Teatrul Masca, unde  bucură spectatorii cu reprezentațiile ei. Și, de asemenea, scriitoare.

Despre Sonia mai știu că îi plac aromele, tot timpul miroase a ceva frumos la ea acasă, chiar își face singură lumânări parfumate și săpunuri. Iar uneori meșterește prin casă, vopsește dulapuri și pune parchet. 🙂 Îi place orice mâncare cu gust de umami, iar cafeaua este nelipsită din viața sa. Așa cum este și culoarea roșie, pentru că nu iese din casă fără să o pună cumva pe ea.

În cele ce urmează, am povestit cu Sonia Kalman despre teatru, despre ce a învățat în anii de școală, despre cărți și poezie. Vă invit să cunoașteți, la început de drum în carieră, o actriță foarte talentată, cu un simt artistic deosebit.

Care sunt cărămizile din care este plămădită Sonia Kalman?
Cele de la bază sunt, cu siguranță, părinții mei. De la ei am învățat, de cele mai multe ori, ce trebuie să fac, și, în cazuri rare, ce nu trebuie să fac. De altfel, dacă aș putea să mai adaug ceva, sunt mai mult decât recunoscătoare lor pentru că întotdeauna m-au educat în direcția aceasta, de “ce ar fi frumos să fac” și nu de ce “ar trebui”. Nu îmi amintesc nici măcar un moment al copilăriei sau adolescenței mele în care să fi trebuit să fac ceva dacă nu mi-o doream. Întotdeauna au purtat luptele împreună cu mine. De altfel, celelalte cărămizi care, bine puse unele în și peste altele, au ajuns să se concluzioneze în ceea ce sunt astăzi, nu ieri și nu mâine, ci astăzi, sunt cu toatele suflete. Care au apărut în viața mea în diferite perioade și s-au ambiționat să nu mai plece până nu rămân bine cimentate în mine, suflete care, precum părinții mei, nu m-au condus înspre cum trebuie să fiu, ci înspre a avea curaj să exist, oriunde aș fi, în propria-mi unicitate.

 

“Am o vagă bănuială că mi-a fost găsită menirea dinainte de-a mă naște”

Parcursul tău în actorie arată că ai fi norocoasă și că ți-ai găsit menirea încă de mică. Putem spune asta despre tine?
Deși, atât în viața personală cât și în părticica pe care o afișez pe paginile mele virtuale nu vorbesc întotdeauna de bine nici religiile și nici spiritualitatea, aș putea să îți mărturisesc faptul că am o vagă bănuială că mi-a fost găsită menirea dinainte de-a mă naște.
Am descoperit-o mai devreme sau mai târziu, dar ea a sălășluit în mine dintotdeauna și nici nu avea de gând să îmi dea de ales. Norocul ei este că am îmbrățișat-o de cum am găsit-o, însă și dacă nu aș fi făcut-o, sunt absolut sigură că astăzi aș fi făcut exact același lucru.
Am început cu o primă cărămidă, dacă îmi permiți să mă întorc la prima întrebare, care poartă numele de Magda Băcescu, ale cărei cursuri din cadrul Clubului Copiilor Sector 1 le-am urmat din clasa a 7-a până când am terminat facultatea, rămânând prietenă, elevă și colegă chiar și în prezent cu majoritatea celor de acolo.

Ce a urmat?
În timp ce eram elevă a Colegiului Național de Arte “Dinu Lipatti” la secția Arta Actorului, am ajuns să-i întâlnesc pe cei care mi-au format maturitatea în această meserie, pe Theo Herghelegiu împreună cu soțul ei, care pe vremea aceea regizau și montau majoritatea spectacolelor la Teatrul Arca, în a căror familie am fost primită cu încredere și dragoste nemărginite.

La început, îmi aduc aminte cu cel mai mare dor, făceam și treaba de ospătar pentru spectatorii teatrului, ca mai apoi să fug repede la intrare pentru a le rupe acelorași oameni biletele, ca și mai apoi să mă reped să îi așez pe scaune, toate acestea după ce venisem cu vreo 4-5 ore înainte pentru a ajuta actorii să își pună lucrurile în scenă, să repete, să le mai suflu câte o replică, să îi îmbrac, să fac orice ar fi fost nevoie. Aveam, în timpul liceului, și încă am, setea continuă de a face parte din lumea teatrului, sete ce nu m-a lăsat niciodată să nu ajut sau să nu fac orice trebuie făcut pentru ca spectacolele să funcționeze, indiferent dacă jucam sau nu, indiferent dacă ar fi însemnat să spăl pe jos scena.

 

”Arta trebuie să funcționeze dincolo de propriul nostru ego”

Toate astea pentru artă?
Da. Theo lucra și credea foarte tare în modul acesta de a face artă și îi sunt veșnic îndatorată pentru oportunitatea de a îi da dreptate. Arta trebuie să funcționeze, dincolo de propriul nostru ego.
De această mare familie m-am despărțit, deși nu a fost niciodată total, în momentul în care s-a închis teatrul, moment ce a coincis cu acela al respingerii mele la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale”. Atunci i-am avut pe toți alături pentru a mă ambiționa și tot atunci am avut și prima rebeliune, prima încercare de a ieși din lumea teatrului.
M-am înscris la Facultatea de Filosofie, pe specializarea Studii Europene și Etică și Morală, unde am terminat primul an bursieră, așadar nu pot spune că dacă nu aș mai face teatru nu aș mai fi capabilă în niciun alt domeniu. Bucuria mare este că, precum mi-a demonstrat viața, nu sunt sortită să fac altceva, așa că următorul an am intrat la UNATC, unde am realizat abia după aceea că îmi e locul.

Cu ce amintiri ai rămas de la UNATC? Și ce ai luat cu tine mai departe?
Facultatea, și, mai precis, profesorii de clasă mi-au oferit întotdeauna mai multe decât consideram că merit. Întotdeauna am avut această caracteristică de a reuși să-mi fiu cel mai dur critic, și tocmai de aceea admir inspirația sau instinctul profesorilor de a nu mai lua ei acest rol. Mi-au fost întotdeauna prieteni și mi-au acordat timpul necesar de a mă înțelege, de a face pace cu mine însămi și de a îmi găsi propria unicitate. Tocmai de aceea profesorul Ștefan Velniciuc și asist. Irina Ungureanu vor rămâne întotdeauna în amintirile mele drept combinația perfectă pentru a putea eu reuși – de la prof. Ștefan Velniciuc am învățat sau mi s-au reafirmat vechi păreri despre modestie, despre importanța respectării meseriei alese, despre rolul artistului-cult în societate, despre răbdare și acceptarea propriilor limite pentru a reuși să le înving, iar în asist. Irina Ungureanu am găsit întotdeauna sprijinul personal, prietenesc, tineresc, actual, de care aveam nevoie, am găsit un exemplu de urmat care străbătea arta actorului și ajungea până în cele mai ascunse cotloane ale vieții mele. De la Irina Ungureanu am învățat ceva ce mă va urmări oriunde m-ar purta pașii în viață, și anume că dincolo de putințele tale ca actor, ai datoria de-a fi om bun, înainte de toate.

Cum te-a schimbat perioada facultății?
Perioada facultății, dacă o privesc la nivel general, a avut plusurile și minusurile ei. Am întâlnit și aici oameni murdari, oameni conduși de ego și de propriile neputințe în lupte ce nu trebuie date niciodată și care nu își au rostul, am avut și episoadele mele de revoltă împotriva lor, însă norocul a fost că aceștia reprezentau doar excepția de la regulă. Majoritatea profesorilor întâlniți aici încă nu și-au uitat scopul și au încercat să ne conducă individual, atât cât le permitea programul și uneori și dincolo de el, către evoluția personală.
În altă ordine de idei, la nivel mai personal, perioada facultății aș putea să o consider și marea mea perioadă de schimbare. Precum am mai spus, fiind foarte critică și foarte arțăgoasă în ceea ce mă privește, nu am reușit, oricât de tare mi-aș fi dorit, să mă bucur prea tare de laboratoarele și experiențele oferite, am alergat o bună bucată din această perioadă după perfecțiune și mă bucur enorm de mult că înspre finalul ei, însă nu suficient de târziu, am înțeles pentru totdeauna că nu trebuie alergat după perfecțiune, pentru că nici nu există, iar dacă ar exista, ar fi tare plictisitoare.

”Am avut parte de multe momente în care am fost aproape de a cădea în cele mai cumplite depresii, considerând că poate nu sunt făcută pentru meseria”

Care e diferența dintre relativa siguranță care este între zidurile facultății și lumea sălbatică din exteriorul ei?
Oh, de cele mai multe ori este enormă. În momentul de schimbare crucial, pe care l-am întâlnit atunci când direct din sălile facultății am ajuns în teatrul profesionist, a fost o adevărată undă de șoc.
Am avut parte de multe momente în care am fost aproape de a cădea în cele mai cumplite depresii, considerând că poate nu sunt făcută pentru meseria asta doar pentru că îmi simțeam corpul, mintea și sufletul cum mă părăsesc ușor, ușor și nu aveam cui să cer o pauză.
În cadrul facultății se pune accentul pe descoperirea sinelui, pe a deține sau a îmbogăți anumite tehnici (fie ele vocale, fizice, de învățare etc), îndrumătorii se comportă cu mănuși cu tine iar atunci când nu o fac, sigur au un scop bine definit, îți cunoști majoritatea colegilor și sunt puțini aceia alături de care chiar nu poți lucra sau cu care nu te poți înțelege, pe când în afara facultății, în teatrul “adevărat” dacă pot spune așa, se schimbă miza.

Cum se schimbă?
Brusc și se mai și murdărește. Dacă în facultate este vorba despre a te întrece cu tine, în afara facultății vei întâlni (și am întâlnit) cel mai probabil miza fiecăruia de-a se întrece cu celălalt, dorința de-a face orice pentru a reuși, indiferent dacă mica reușită trage mii de cadavre după ea.
Ritmul de lucru nu îl mai aduc în discuție, căci dacă diferența între cele două ar consta doar în puterea fizică, de rezistență trupească, nici nu ar mai conta, am putea-o trece în categoria de amănunt.
Important este, pentru a ușura această trecere, să ai suficientă tărie de caracter cât să reziști. Dacă reușești să reziști, vei avea timp să și strălucești.

”Titulatura de “actor” mi s-a părut întotdeauna ceva de neatins, ceva ce înseamnă mai mult decât a servi titlul meseriei tale”

Ești una dintre actorițele tinerei generații, una cu care facultatea și profesorii care te-au format ar trebui să se mândrească. E greu să rămâi cu capul pe umeri?
Îți mulțumesc mult pentru compliment, însă da, e greu și de multe ori dureros să îți păstrezi cât de cât capul pe umeri când totul devine aproape imposibil. Am un truc pentru a mă ajuta să nu mă las, în momente de slăbiciune, dusă de valul care m-ar putea duce unde, în mod normal, nu aș vrea să ajung: nu las pe aproape nimeni să mă numească actriță.
Titulatura de “actor” mi s-a părut întotdeauna ceva de neatins, ceva ce înseamnă mai mult decât a servi titlul meseriei tale. Nu oricine are o diplomă în teatru poate fi actor. Nimeni nu poate fi atât de repede înzestrat cu titlul ăsta.
De multe ori oamenii, după ce mă văd jucând sau doar după ce află din întâmplare cu ce mă ocup, obișnuiesc să mă numească așa, Actriță. Iar eu nu consider că sunt încă demnă de acest titlu. Mă rușinez de fiecare dată când mi se spune astfel.

Și cum te numești atunci?
Momentan prefer să mă numesc doar o femeie la începutul sau către acest nume. Poate într-o zi mă voi considera demnă de această titulatură, însă, până atunci, îmi mai trebuie mulți ani de lucru, de experiment, de reușite și de ce nu? nereușite pentru a putea ajunge în punctul acela.
Iar legat de întrebarea ta de mai sus, e nevoie de mai mult de o diplomă de licență, fie ea și în teatru, pentru a putea înțelege că, în esență, suntem cu toții un nimic trecător iar scopul nostru trebuie să însumeze doar dorința de-a fi mai buni atât în ceea ce facem, cât și în sufletele noastre.

”Teatrul de gest aduce, spre deosebire de teatrul “normal”, o atenție și o perspicacitate a actorului, o prezență continuă în cadrul spectacolului”

Ești actriță a Teatrului Masca unde se face teatru de gest, pantomimă și expresie corporală. Cum a fost adaptarea la acest stil de a (te) juca?
Cu ABC-urile din facultate, nu a fost chiar atât de grea adaptarea la acest gen, deși este unul care nu se studiază în facultate și necesită capacități nedezvoltate în niciun fel în cadrul studiilor.
Teatrul de gest este, în esență, tot teatru, doar că mijloacele de exprimare se schimbă. În el nu te mai poți baza pe cuvânt pentru a transmite spectatorului o stare sau un fapt, ci trebuie să te bazezi pe corpul tău ca mijloc de comunicare cu exteriorul, ceea ce este mult mai dificil. Teatrul de gest aduce, spre deosebire de teatrul “normal”, o atenție și o perspicacitate a actorului, o prezență continuă în cadrul spectacolului. De mică mă atrăgea latura show-ului din teatru, a teatrului de revistă, partea bombastică, dacă o pot numi așa, iar în Teatrul Masca mi-am putut satisface această mică fericire.
Cu toate acestea, actorul care abordează acest gen trebuie să fie poate de 10 ori mai pregătit decât cel obișnuit – acesta trebuie să cânte, să danseze, să jongleze, să meargă pe catalige, să mânuiască marionete etc, adică să își dezvolte o paletă cât mai largă de mijloace de transmitere a informației, lucru ce mă face întotdeauna să fiu un om de acțiune, să am întotdeauna neajunsuri pe care să fiu nevoită să le umplu.

”Am mica mea ciudățenie fără de care nu pot intra liniștită în scenă. Mă parfumez. Nu pot fi deloc liniștită și concentrată dacă nu mă dau cu parfum cu două minute înainte de a bate gongurile. ”

Ai vreo rutină atunci când te pregătești pentru un rol?
Fiecare actor are modalitatea lui unică de a se pregăti, nu am una ieșită din comun și nici măcar bătută în cuie, diferă de la rol la rol. Am însă mica mea ciudățenie fără de care nu pot intra liniștită în scenă. Mă parfumez. Nu excesiv, cât să îmi deranjez partenerii de scenă, însă nu pot fi deloc liniștită și concentrată dacă nu mă dau cu parfum cu două minute înainte de a bate gongurile. Nu știu de ce, însă gestul ăsta uzual reușește să îmi dea curaj și încredere în mine iar ăsta este unul dintre cele mai importante lucruri de care am nevoie când ajung în stadiul de a avea spectacole cu un rol.

Ai frici? Cum le faci față?
Deși m-aș putea considera o persoană destul de curajoasă și independentă, am avut multe frici, am și voi avea probabil întreaga viață. Nu știu cum reușesc să le fac față. De obicei frica reușește să mă blocheze astfel încât să nu mai pot face nimic așa cum aș putea. Atunci când mă simt atinsă de o frică mai intens decât de altele, îmi iau un moment de respiro și îmi readuc aminte de scopul principal al vieții: să tot treci peste frici. Ele apar întotdeauna, sunt un lucru de care eu, cel puțin, nu voi scăpa niciodată, dar îmi place enorm de mult micul moment de fericire pe care îl am atunci când reușesc să mă iau la trântă cu vreuna și s-o înving.

Horațiu Mălăele zicea odată că seriozitatea excesivă este ultima redută a mediocrității. Tu ce crezi, e sănătos să nu te iei foarte în serios?
Este cel mai sănătos. Cel mai mare hobby al meu, atunci când nu sunt în teatru, este acela de-a face pe proasta. De multe ori ajung până în punctul în care oamenii să nu dea nici măcar doi bani pe mine și să reușesc să îi surprind când ajung întâmplător la vreun spectacol. De prea puține ori îmi place să vorbesc despre cărți și cu prea puțină lume. Obișnuiesc să râd des iar atunci când o fac, eu sunt cel mai bun subiect despre care să o fac. Vai, detest oamenii care se pun pe postamente înalte și uită că viața este, de cele mai multe ori, ceea ce se întâmplă în afara zidurilor teatrului. Viața mea este cea mai bună glumă care îmi dă motive de-a râde aproape non-stop. Și viața asta trebuie trăită. Din plin.

Întorcându-ne la a ne lua cât de cât în serios, ce proiecte ai pentru viața profesională?
Momentan repet foarte mult pentru viitoarele premiere ale stagiunii de exterior ale Teatrului Masca. Sunt destul de multe și fiecare dintre personajele viitoare mă înspăimântă, fascinează, incită.
Mă gândesc și la publicarea celui de-al doilea roman, însă nu sunt chiar atât de sigură că sunt pregătită încă pentru asta în viitorul apropiat. Probabil voi mai aștepta până când îmi va fi sete de-a îl publica. Până atunci rămân la a-l perfecționa.

 

”Am descoperit poezia înainte de a descoperi teatrul, și, de multe ori, o simt ca fiind o amantă geloasă”

Pe lângă tot ce povestești că faci, scrii multă poezie. JFK spunea despre poezie că este opusul noțiunii de putere. În timp ce puterea conduce un om către aroganță, poezia îi arată limitele. Platon, că poezia este mai vecină cu adevărurile vitale decât istoria. Care este relația ta cu poezia?
Trebuie să spun sincer faptul că nu pot decât să îi dau dreptate lui JFK. La mine așa a funcționat poezia întotdeauna. Am descoperit poezia înainte de a descoperi teatrul, și, de multe ori, o simt ca fiind o amantă geloasă. Poezia s-a răzbunat întotdeauna pe minciunile mele. A complotat în a arăta lumii cine sunt, nu cine încerc să par, și de cele mai multe ori, a luptat împreună cu sufletul împotriva rațiunii. Nu îți pot spune cine a câștigat, pentru că bătălia finală nu a avut loc încă și nici nu mă grăbesc înspre ea, deși sunt roasă de curiozitate.

Ce îți aduce poezia, mai exact?
Arta de a scrie, deși nu pot spune că am excelat în asta vreodată, a fost întotdeauna separată mie. Poezia m-a ținut întotdeauna cuminte și modestă, tocmai pentru că nu a fost niciodată suficient de bună cât să mă mulțumească. A fost o altă persoană parcă, pe care o cunosc de mult și care poate trece drept cea mai bună prietenă a mea, pe care o sun când îmi e dor sau când mă roade ceva, care nu mă ascultă când vorbesc doar de dragul de a vorbi și care știe să îmi materializeze tăcerile.
În fața ei nu mă pot ascunde, din păcate. Sau din fericire.

 

”Scopul cititului este acela de a îți deschide mintea, de a te ajuta să fii mai tolerant și mai creativ”

Haruki Murakami spunea la un moment dat, în ”Meseria de romancier” că pentru a fi un bun scriitor trebuie să fii, a priori, un cititor avid. Ce părere ai despre această afirmație?
În ceea ce privește obligativitatea de a fi un cititor avid în contextul în care îți dorești să fii un artist măcar decent, pot spune că am observat că nu există o rețetă a succesului. Am întâlnit și scriitori sau actori care abia reușesc să deslușească trei cuvinte dintr-o pagină și care sunt cu mult mai talentați sau interesanți decât cei care își țin fruntea între coperți tot timpul, la vedere. Cei din urmă, de multe ori, își ascund multe temeri și neîmpliniri prin asta.Eu oricum consider faptul că actul de a citi trebuie să rămână intim și cuminte.Ca în orice altceva, importantă este balanța.

Tu din ce categorie faci parte?
Recunosc faptul că fac parte mai mult din cea de-a doua categorie; încă de mică mi-a fost inspirată dorința, plăcerea de-a citi.Provin dintr-o familie modestă, de oameni care și-au atins potențialul academic maxim doar terminând cel mult liceul. Tocmai de aceea am înțeles de mică faptul că dacă vreau să ajung mai departe decât ei, va trebui să învăț, să studiez, să citesc, să aprofundez domeniile care mă interesează (și nu numai).

Ce citești?
Am citit și citesc orice. De la povești pentru copii la literatură internațională, de la bloguri până la reviste de modă. Nu există domeniu care să fi scăpat de ochii mei. Sunt tot timpul la curent cu tot ce se întâmplă în lume, de la politică până la trendurile de pe Youtube, de la istorie și fizică cuantică până la ultimele tendințe de memes din online. Scopul cititului este acela de a îți deschide mintea, de a te ajuta să fii mai tolerant și mai creativ, iar un artist cu siguranță are nevoie de aceste două caracteristici pentru a putea avea un plus în fața celorlalți.

 

”Singurul care a însemnat de la început la final o slăbiciune a mea este și va rămâne, probabil, întreaga viață, Mircea Eliade”

Care sunt autorii tăi preferați de până acum?
În diferite perioade ale vieții mele mi s-au schimbat preferințele în materie de autori. Prima mea pasiune a fost Gib. I. Mihăescu, după ce i-am citit Rusoaica, Femeia de ciocolată și Donna Alba. Cella Serghi a fost și ea printre preferați, în perioada în care aveam impresia că a scris Cartea Mironei cu gândul la mine. Mă simțeam atât de bine ilustrată în epoca, în caracteristicile, în puritatea și luptele pentru idealuri ale protagonistei! Nichita Stănescu și Adrian Păunescu mi-au deschis ochii în privința felului în care trebuie percepută și scrisă poezia. De la ei am învățat și am dedus că important este conceptul, nu cuvântul în sine.

Încă îi ador pe Kafka, Kant, Freud, Foucault, Spinoza, Cioran, Nietzche, Yuval Noah Harari. Lista este mult mai lungă, însă îți pot spune doar că singurul care a însemnat de la început la final o slăbiciune a mea este și va rămâne, probabil, întreaga viață, Mircea Eliade. El este cel care m-a făcut suficient de curioasă cât să citesc tot ce a fost publicat vreodată de și despre el. Dacă restul au fost pasiuni pe care le păstrez pentru veșnicie în suflet sub formă de amintiri, Mircea Eliade este dragostea cuminte, liniară și insistentă care îmi va aduce întotdeauna liniștea pe care o caut, cel mai adesea, în alte părți (în alte cărți).

Există vreo carte care ți-a schimbat radical, fundamental, percepția despre viață?
În general, toate cărțile citite mi-au schimbat câte puțin din percepții, fie că au fost bune sau proaste, fie că mi-au plăcut sau le-am detestat de la prima pagină la ultima, însă există un titlu care mi-a schimbat la nivel intim percepția despre dragoste. Fiul Risipitor a lui Radu Tudoran m-a învățat cât de important este rolul răbdării, al dăruirii de sine, al dragostei de oameni. M-a învățat rolul sacrificiului pe orice altar și cât de frumos este să mori știind că o faci împăcat. Împăcarea nu este un lucru accesibil tuturor. Binecuvântat să fie acela care reușește să o atingă, fie chiar și cu cele mai mari sacrificii!

”Căldura căminului mi-a echilibrat procesul de încropire a personajelor pe care am ocazia să le învestesc cu viață”

Împăcarea înseamnă echilibru. Contează liniștea, echilibrul din interiorul familiei pentru a putea funcționa ca artist?
Asta e o întrebare cu două tăișuri. Liniștea, echilibrul din interiorul familiei aduce cu siguranță un plus în viața oricărui om, pentru că indiferent de faptul că ne ocupăm de artă, nu ne diferențiem cu nimic față de alții care activează în alte domenii. Depinde și de felul în care funcționează interiorul fiecăruia – personal, mie mi-a adus o altă energie în lucrul în teatru.
Căldura căminului mi-a echilibrat procesul de încropire a personajelor pe care am ocazia să le învestesc cu viață, însă m-a făcut să pierd puțin din paleta frustrărilor sau a durerilor ce mă conduceau înspre a da carnalitate durerilor personajelor interpretate. Acum aleg alte drumuri spre a ajunge la aceste sentimente la care nu mai am acces decât prin intermediul amintirilor recurente.

Care este principala ta sursă de inspirație în tot ceea ce faci?
Am o singură sursă de inspirație și aceea este lumea, și, mai ales, oamenii care o umplu.

În afară de teatru și literatură, ce alte pasiuni mai ai?
Ah, am multe pasiuni care se duc la fel de repede precum vin, însă cea care rămâne este aceea de-a face tot felul de nimicuri în casă – obișnuiesc să îmi fac singură covoarele, săpunurile, lumânările parfumate. Ah, și ador să meșteresc. Să vopsesc dulapuri, să montez parchet, să sparg pereți, să îi refac.

Am lăsat pentru final o întrebare mai personală. Mai vorbești din când în când cu Alemand? (n.r. personaj din poeziile scrise de Sonia)?
Ah, întrebarea asta e destul de dureroasă. Nu e nevoie aproape niciodată să mă opresc din ce fac pentru a vorbi cu el. Alemand există înăuntrul meu oriunde m-ar purta pașii și nici cea mai complicată intervenție chirurgicală nu ar putea să îl scoată din interiorul fibrelor mușchilor mei. Alemand este tot ceea sau ce nu am fost, sunt și voi fi vreodată. Este robinetul durerilor sau al fericirilor mele.

***
Pe Sonia Kalman o puteți vedea pe scena Teatrului Masca, în spectacolele Visul, Prostia omenească și D-ale carnavalului.

***
Interviul a fost realizat de Alex Panait, un prieten foarte drag, cu care, de câte ori vorbesc, îmi dau seama cât de puțin citesc. 🙂 Alex a făcut Facultatea de Drept și are studii de Master în Științe Penale și Drept Comunitar. Cum iubește teatrul, s-a gândit să treacă și pe la Facultatea de Teatru, Secția Teatrologie-Marketing Cultural, Jurnalism Teatral din cadrul UNATC, pe care a și absolvit-o. Citește, aleargă la maratoane, scrie și este un spectator de teatru foarte activ și atent. 🙂

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*