Alexandru Potocean a ieșit prima oară pe scenă la vârsta de 15 ani, când a jucat într-un spectacol care se numea Black Comedy, alături de colegii săi din trupa de teatru a liceului. Către teatru l-a împins mama sa, care îl ducea să vadă spectacole la Timișoara, orașul în care și-a trăit copilăria și adolecența. Tatăl său l-a îndrumat către volei, un sport despre care spune că nu îi plăcea deloc. Dar, fiind un sport de echipă, l-a învățat să se poziționeze față de ceilalți și să își dezvolte spiritul de echipă, lucru ce-i folosește și astăzi în meseria sa.
Când mai avea puțin și termina filologia, Alexandru Potocean s-a decis să dea examen de admitere și la UNATC, pe lângă cel de la Facultatea de Medicină Veterinară, unde și-a depus dosarul ca să îi facă pe plac tatălui său. A intrat la ambele facultați. Dar, pentru că prinsese deja gustul actoriei și fiindcă nici nu era un mare iubitor de animale, a ales să studieze teatru la clasa profesorului Ion Cojar.

În București a început să joace chiar din primul an de facultate, la Teatrul de Comedie, iar în al doilea an de facultate avea deja primul rol în filmul Moartea domnului Lăzărescu. În anul 2007 l-a ”lovit” celebritatea, când s-a trezit pe covorul roșu la Cannes unde filmul 4 luni, 3 săptămâni și două zile, în care îl joacă pe Adi, a câștigat premiul Palme d’Or.

În cei 16 ani de când este în București, Alexandru Potocean și-a construit un CV remarcabil, rezistând mulți ani ca independent într-un domeniu dinamic, unde concurența este foarte mare, iar siguranța zilei de mâine le dă multor actori bătaie de cap.

A făcut mai multe scurtmetraje în toți acești ani și a fost distribuit în lungmetraje românești și internaționale, printre care: The Way Back, The Whistleblower, Boogie, Amintiri din Epoca de Aur, Portretul luptătorului la tinerețe, Sunt o babă comunistă, Marița, Dincolo de calea ferată, 03.Bypass. Cel mai nou film în care îl vedem pe marile ecrane este Monștri, făcut de Marius Olteanu.
A jucat în majoritatea teatrelor din București în spectacole mai mari sau mai mici, s-a întâlnit cu diverși regizori și a făcut o mulțime de personaje. Dar, cel mai aproape de sufletul său, a fost Teatrul Macaz, un spațiu independent unde se juca teatru social și politic, proiect pe care l-a pus pe picioare alături de colegi de-ai săi.

Din 2017, Alexandru Potocean este angajat al Teatrului Național București, iar anul trecut a primit și prima sa nominalizare la Uniter, pentru personajul Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraților.

Alexandru Potocean stă în Pantelimon și îi place să meargă la cârciuma din cartier să se uite la oameni și să mănânce mici, mai mult decât să pozeze pe covorul roșu sau să câștige premii. Trăiește o viață simplă,  citește, vede multe filme și are două motoare cu care circulă prin capitală și merge vara la mare – o Honda Transalp și un scuter. Și le-a cumpărat destul de târziu, fiindcă i-a tot ascultat pe cei apropiați, care îi spuneau că este periculos să conduci un motor.
Alexandru Potocean este un tip introvertit, discret cu viața personală, calm și liniștit. Devine destul de vehement, însă, atunci când își motivează o alegere personală sau când vorbește despre ceva în care crede cu tărie. 🙂

Am remarcat că ești foarte discret și nu te expui online. De ce, mai ales că Facebook este un instrument de expunere și promovare foarte bun?
Din două motive: primul pentru că mi se pare că am suficientă expunere prin meseria pe care o fac, al doilea deoarece nu cred că părerile mele sau viața mea privată privesc pe cineva. Ce se expune de obicei online? Lucruri din viața personală, nu? Pe mine nu mă interesează să îmi fac viața publică și nici nu am treabă cu viața altora. Nu am fost niciodată un extrovert, care vrea să se arate cu tot ceea ce conține. Chiar mi-am scos Facebook-ul de pe telefon de ceva vreme și nu mai intru, iar cont de Instagram nu am, whatever. (îi spun că nu este în pas cu vremurile, să își facă urgent cont de Instagram, îmi răspunde râzând că exact asta va face după ce terminăm cafeaua și discuția).

Înțeleg cu expunerea vieții personale, dar oamenii care te urmăresc, fanii tăi, poate vor știe unde te văd pe scenă. De unde află?
Uite de asta nu închid Facebok-ul, fiindcă îmi mai zice câte un regizor: ”Pune, mă, și tu pe profilul de actor trailerul la film sau spectacolul!” (profilul de actor înseamnă pagina pe care Poto, cum îi spun prietenii și colegii, și-a făcut-o pe Facebook, dar nici acolo nu postează mai deloc). Mă bucură să știu că sunt oameni care mă urmăresc. Datoria mea față de ei este pe scenă, nu să pun videouri cu mine pe Instagram când mă trezesc. Cultura narcisică promovată de rețelele de socializare nu îmi este proprie, o pot înțelege doar prin prisma gratificării instante. Însă mediul în care activez mie îmi oferă acest lucru, așa încât nu este nevoie să o fac și în privat. Nu blamez oamenii care se exprimă pe Facebook, fiecare este liber să facă ce vrea, dar eu nu găsesc sensul acestor platforme. Iar fanii mei, dacă există, nu știu, nu am urmărit câți și cum sunt, să vină la teatru.

”Am intrat pe scenă, a fost destul de bine primit spectacolul, iar eu am fost apreciat. M-am simțit bine și mă gândeam atunci ”Hai, că nu ești chiar de neprivit!”

Când a fost prima întâlnire cu teatrul?
În clasa a noua, aveam 15 ani. Eram în primul an de liceu la Timișoara și încă făceam sport de performanță, volei. Când am intrat la liceu, am aflat că există o trupă de teatru în limba engleză, unde erau deja Radu Iacoban și Ioana Barbu, coordonată de o profesoară pe care o cheamă Mariana Boșneac. M-am dus la o audiție și am citit dintr-un manual de limba engleză, fiindcă se urmărea cât de bine vorbești engleza. Eram copii, iar ea făcea teatru cu noi din pasiune, îți dai seama cât era de tare? Este și astăzi, de fapt, din câte știu încă mai face teatru la liceu. Ne-am strâns mulți colegi acolo. Le-a plăcut de mine atunci și m-au luat în trupă, iar prima piesă pe care am făcut-o a fost Black Comedy, cu care ne-am prezentat la un festival de teatru de adolescenți din Arad. La Teatrul Național din Arad a fost prima mea prezență pe scenă.

Au fost mari emoțiile?
Oho. Mari de tot. Nu îmi venea să mai intru. Și mă gândeam ”Bă, eu ce fac acuma? Că le-am zis că joc!”. Stăteam în public și trebuia să intru din sală, așa era regia. Nu mi-a fost comod să intru, dar, pe de altă parte, nici nu puteam să nu o mai fac. Că doar de aceea venisem acolo. Și-am zis ”Bine, hai să vedem ce pot, whatever, ce-o să fie? O să mor?”. Am intrat pe scenă, a fost destul de bine primit spectacolul, iar eu am fost apreciat. M-am simțit bine și mă gândeam atunci ”Hai, că nu ești chiar de neprivit!”. (râde).

Ai avut vreo revelație în acel moment că teatru este ceea ce vrei să faci în viitor?
Nu, mult mai târziu m-am hotărât să fac teatru. Expunerea mea la teatru se datorează mamei mele, care m-a dus de mic la teatru. Am avut susținerea ei și, la un moment dat, chiar m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să mă fac actor. Nu știa că aș avea vreun potențial atunci, a întrebat și ea ca orice mamă ”Tu ce vrei să te faci?”, în sensul ăsta. Îmi amintesc discuția, nu eram încă la liceu. A fost chiar după ce am văzut împreună Barrymore cu Ștefan Iordache (n.r. spectacol al Teatrului Național București, în regia lui Gelu Colceag). Mai văzusem alte spectacole, dar ăla m-a marcat pe mine mult. Am discutat apoi cu mama, am dezbătut spectacolul, m-a întrebat ce mi-a plăcut din ce văzusem și dacă mi-ar plăcea să fac asta. I-am zis că mi-ar fi rușine să joc, să se uite toată lumea la mine. (face o pauză) Rușinea asta știi? De multe ori mă mai vizitează acest sentiment și nu cred că o să scap de el toată viața.

Ce a urmat?
După Black Comedy s-au mai făcut alte piese și am tot jucat în liceu. Făceam teatru, citeam foarte mult, și mergeam la festivaluri, asta am făcut timp de patru ani. Aveam gașcă. Mergeam și la petreceri în diverse locuri, prin te miri ce săli și locuri, îmi plăceau punkul și metalul, fumam pe ascuns, mai și beam pe ascuns. Verile mergeam uneori cu colegii la bunicii unui coleg la Moneasa, lângă Arad. A fost frumos în liceu, eram copiii unui middle class happy. (zâmbește nostalgic) Apoi, prin clasa a unsprezecea, am început să primesc din mai multe părți întrebări de genul ”Tu chiar nu vrei să dai la teatru? Ai toate atuurile, joci bine, oamenii îți apreciază talentul, munca.”. Dar eu mă mai gândeam și la altceva. Bine, dădeam la facultate la teatru, dar poate nu mă plăceau acolo la admitere. Mie mi se pare și acum că examenul este o chestie destul de subiectivă, iar reușita depinde și de cine este în comisie. Pe de altă parte, eu am terminat filologia, cam care mi-ar fi fost opțiunile, dacă nu dădeam la teatru? (îi spun că psihologia ar fi fost o opțiune, îl pufnește râsul, îmi spune că așa ceva nu este de el).

”Mama mea a fost foarte spartană în educație. Tata a fost mai pe educație prusacă: muncă, cinste, disciplină.”

Spre deosebire de mama ta, care te-a încurajat cu teatrul, tatăl tău voia altceva pentru tine?
Nu voia pentru mine ceva concret, voia să am o meserie cuantificabilă. Ce vrei, omul e tehnician prin excelență, a fost inginer, la el unu cu unu fac doi. Se și temea de faptul că aș putea eșua, tocmai pentru că la examen s-ar putea să nu mă placă cei din comisie. L-am ascultat, mi-am pus dosarul și la medicină veterinară, și la UNATC. Am intrat la ambele facultăți, dacă îți vine să crezi. Prima dată la medicină veterinară, unde se lua în considerare media de la bac, iar eu am avut aproape de 10. Sigur, eu nu aveam nici în clin nici în mânecă cu medicina veterinară, nu îmi displac animalele, dar nu le vreau pe lângă mine. Deci nu prea era fezabilă pentru mine medicina, dar așa a gândit taică-miu, iar eu eram un copil destul de ascultător, nu mă răzvrăteam pe față, mocneam mai mult în interior. Oricum nu mă vedeam eu învățând parazitologia, dar dacă a stat el mai liniștit atunci, am făcut ca el. (râde)

Mai mocnești în interior?
Da, și acum sunt la fel, prefer să nu mă exprim, mai ales public. Le țin în mine pe toate (îl întreb de ce, la ce îl ajută, îmi răspunde scurt). Too much hustle! Pentru mine important este să fac ce vreau eu, nu să mă exprim despre orice peste tot, mai ales pe Facebook (râde din nou). Le las acolo în interior, le defulez eu în alte feluri, cum face toată lumea.

Cum a fost relația cu ai tăi?
Mama mea a fost foarte spartană în educație. Era destul de dură și îmi dădea multe ”dușuri reci” când era nevoie. Îmi spunea mereu că, în loc să mă plâng, să văd mai bine ce pot să fac cu ceea ce mi s-a dat într-un moment sau altul. Tata a fost mai pe educație prusacă: muncă, cinste, disciplină. Mulți dintre oamenii cu care mai discut despre anii din copilărie și despre ai mei nu înțeleg cum m-a ajutat pe mine o astfel de educație. M-a ajutat să fiu cum sunt ca om, să mă formez profesional și, mai ales, să mă regenerez foarte repede după perioade grele. A, că nu funcționez eu tocmai bine într-o relație personală, aia este altă problemă. Eu nu sunt genul care tânjește sau a tânjit vreodată după afecțiune. Sunt ceea ce se numește safely attached, cred. Nu am o problemă dacă există afecțiune, nu am o problemă nici dacă nu există, eu merg înainte. Ceva la granița dintre autism și altceva, dar nu aș putea să îți zic ce (îmi spune treaba asta cu umor și mimică corespunzătoare, îi spun că observ că nu îi displace totuși psihologia, râde).

Crezi că, pe termen lung, lipsa afecțiunii din copilărie schilodește emoțional?
Does it? (îi spun că eu așa cred) Posibil să fie așa. Pe de altă parte, eu nu îmi dau seama, dacă nu m-a schilodit lipsa afecțiunii din copilărie, cum ar fi putut să mă ajute concret? (îi răspund că psihologii găsesc o legătură între lipsa afecțiunii din copilărie și relațiile personale defectuoase ca adulți, fiindcă atunci riscăm să ne ridicăm scuturi de protecție).
Dar cine a zis că îmi doresc o relație? (face o pauză, se uită fix la mine, apoi continuă schimbând registrul din grav în foarte relaxat) Vezi, mai este un aspect de discutat aici. În relațiile care nu sunt atât de intime, cu prietenii, cu părinții de exemplu, nu ești nevoit să te expui întru totul, există niște limite. Iar eu cu astea sunt foarte în regulă și funcționez bine. Pe când, în relațiile intime, în care este bine să te expui cu totul, intervine o alegere. Fie o faci, te duci cu totul într-o relație și atunci poți să ai probleme cu scutul despre care spui tu, fie alegi să nu o faci. Atunci nu mai ai nici relația și nici bătaie de cap. (râde)

Spuneai cândva că îți dorești o familie. În ce zonă ești acum?
Da, spuneam, dar asta era acum câțiva ani. Am crezut că îmi doresc, însă m-am înșelat. Noroc că mi-am dat un pic de timp și așa am accepat că nu îmi doresc realmente o familie și că este în regulă să simt asta. Nu știu ce va fi în viitor, știi cum este, niciodată să nu spui niciodată. Nu aș vrea copii, asta știu sigur, îți spun sincer și de ce. Sunt o responsabilitate mare și ca părinte te consumi foarte mult, iar eu nu sunt dispus la acest consum. Din comoditate probabil. Credeam că îmi doresc, dar s-a dovedit că era de fapt o falsă dorință venită din ideea de normalitate a societății. Mă uitam în jur, vedeam că toți oamenii au copii, și mă gândeam că normal ar fi să am și eu. Ori nu pot să fac un copil doar pentru că presiunea socială mă obligă. Eu nu vreau această responsabilitate în viața mea, iar asta nu mă face un om mai bun sau mai rău. Mă face sincer cu mine. (îi spun că mai vorbim peste câțiva ani, poate se răzgândește, îmi răspunde cu același ”whatever” pe care îl folosește atunci când nu vrea să intre în detalii).

”Am fost pe covorul roșu la Cannes, înainte de a termina facultatea. Nici nu știam ce se întâmplă cu mine acolo.”

Întorcându-ne la facultate, fiindcă am deviat un pic, cu ce gânduri și visuri ai mers la admitere la UNATC?
Visul era, înainte de toate, să intru la această facultate, fiindcă îmi plăcea să joc, dar și ca să scap de medicină veterinară. Îmi amintesc că am pus atunci sub preș gândurile că nu sunt suficient de bun, temerile că nu voi reuși, că nu voi ajunge să fac actorie pe bune și m-am concentrat să dau tot ce pot la examen. Mă gândeam că existau oameni care deja mă validaseră pe ceea ce făceam, colegi, profesori, public, iar asta mi-a dat încredere. ”Ia uite, frate, până la urmă pot face și eu ceva.” Pentru că plecam cumva la drum cu ideea că nu fusesem bun la școală.

Visuri de celebritate ai avut, odată intrat la UNATC?
Nu am venit la facultate spunându-mi ”Ce tare ar fi să joc într-un film de Oscar sau într-un teatru mare!”. Când am venit la UNATC eram mai degrabă interesat să văd dacă am talent cu adevărat sau nu știu cum să îi spun, există talent? Sau există muncă și disciplină? Nu știu. Sigur că aveam și gânduri narcisiste de celebritate, covor roșu, dar erau foarte șterse. Am fost pe covorul roșu la Cannes, înainte de a termina facultatea. Nici nu știam ce se întâmplă cu mine acolo (n.r. în anul 2007, filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile regizat de Cristian Mungiu a fost premiat cu Palm d’Or). Nu mi-a plăcut, fiindcă este o cu totul altă industrie, care pe mine nu mă prinde. Colegi de-ai mei spun că treaba începe cu adevărat după ce ai terminat de filmat sau ai avut premiera unui spectacol, cu promovarea și expunerea. Eu consider că treaba mea este ce fac pe scenă sau la cameră. Asta este concepția mea și nu vreau să fiu contrazis sau aprobat. Mă rog, acuma am câștigat mai multă lejeritate că fix mă doare în bască de ce se întâmplă, dar înainte nu înțelegeam de ce mi se acordă atâta importanță. Eram mic, acum experiența și-a mai spus cuvântul, sunt mai natural pe covorul roșu.

Imagine din Spectacolul Pădurea Spânzuraților – TNB

”Toată lumea din sala asta știe că tu nu ești Apostol Bologa, nu fi nebun să crezi asta. Tu ești Alexandru Potocean, un băiat blond de la Timișoara.”

Cum te pregătești pentru un rol în teatru?
Prima la mână, încerc să înțeleg contextul real în care s-a produs acel discurs, să văd care era epoca, de pe ce criterii politice se pleacă și apoi să pun personajul în tot acest context. Pentru că uite, de exemplu, la Neguțătorul din Veneția este foarte ușor să cazi în romantismele lui Shakespeare și să devii penibil. Oricum, mie mi se pare că i se acordă prea multă atenție lui Shakespeare, dar aceasta este o altă discuție. Mai sunt și alți dramaturgi. Am polemici cu mulți colegi pe tema asta, care îmi spun că totuși este Shakespeare. Am înțeles, nu trebuie să uităm că există, dar gata, poate să se mai facă și altceva? Și treaba asta de sacralizare a textelor lui Shakespeare, mi se pare exagerată. Ar trebui să ne mai potolim, că nici el nu cred că le-a scris în acea direcție sau în stilul ăla. Să luăm, de exemplu, Neguțătorul din Veneția, că l-ai văzut. Păi cine erau Bassanio și Gratiano? Niște beizadele, asta erau. Niște melteni care tocaseră averile părinților, dădeau din colț în colț să mai facă niște bani și îl fraieresc pe Antonio, care îi creditează pe toți. (râde cu poftă)

Am înțeles, nu ești fan Shakespeare. Ce dramaturgi îți plac, atunci?
Îmi place Cehov, mai puțin Pescărușul și Trei surori. Îmi place Brecht cel mai mult pentru că, în perioada în care el a început să scrie și să își expună crezul estetic și politic, era maximă dezordine. Iar el ataca niște subiecte contemporane foarte sensibile, sociale și politice, nu venea cu ideologie filozofică. Pe de altă parte, estetica lui îmi convine și îmi place pentru că el a dat la o parte tot eșafodajul care fusese construit până la el: ”Actorul rană vie care se confundă într-atâta cu personajul și cu rolul încât nu mai știe care este ușa de la ieșire”. (trece iar cu repeziciune de la un ton relaxat, chiar teatral, la unul sobru) Ori Brecht zice: ”Nu, nu, toată lumea din sala asta știe că tu nu ești Apostol Bologa, nu fi nebun să crezi asta. Tu ești Alexandru Potocean, un băiat blond de la Timișoara. Tu convențional bagi publicul într-un film pe care l-ai stabilit de comun acord cu regizorul. Dar nu ești Apostol Bologa.”. Brecht mi se pare foarte onest.

”Teatrul trebuie să ne facă să mai și reflectăm la anumite lucruri, să ne punem întrebări.”

În teatrul independent joci mult texte contemporane, mai ales teatru social și politic, am observat.
Da, eu și grupul din care că fac parte, am dezvoltat, plecând de la Brecht, un gen de teatru, care a derivat într-o formă numită teatru politic. Tratăm teme sociale și educaționale în acest coontext, pentru că noi credem că nu poți să trăiești în afara sferei politice, adică în afara prezentului tău. A-l înțelege și a-l deconstrui pe Brecht, al repune în parametrii prezentului, mi se pare o datorie pe care teatrul, ca artă eminamente a prezentului, are datoria să o facă. Asta credem noi, de aici și anumite controverse în ceea ce ne privește. Mie mi se pare că, în prezent, este prea mult divertisment în teatru și ideea de a vinde cu orice preț. Nu spun că nu trebuie să fie entertainment, însă ponderea este prea mare și mi se pare că scopul teatrului este și altul decât să recreeze spectatorul. Teatrul trebuie să ne facă să mai și reflectăm la anumite lucruri, să ne punem întrebări. Eu simt nevoia să văd asta mai mult în teatru.

Imagine din Spectacolul 112 – Teatrul Macaz

Din cine este format grupul despre care vorbești?
David Schwartz, Katia Pascariu, Andrei Șerban și cu mine am dezvoltat în anii trecuți partea de teatru a Cooperativei Macaz. În prezent, Macaz Teatru nu mai funcționează ca spațiu, însă ne puteți urmări proiectele teatrale la Centrul Replika deocamdată. Când am început noi să facem teatru social și politic în 2009, în afară de Gianina Cărbunariu, care mai făcuse niște spectacole de factură social-politică, această scenă era cam goală. Era, în schimb foarte mult teatru clasic, în diverse reînterpretări.

Ați avut temeri când ați început cu această mișcare, să îi spunem, social-culturală?
Nu, ce temeri să avem? Și oricum, dacă întrebi acum zece oameni ”zi-mi trei vorbe despre teatrul social și politic!” crezi că știu să îți zică? Teatrul pe care îl facem noi la Replika este, în concepția multora, o chestie așa mai sexo-marxistă, mulți ne spun anarhiști, comuniști, whatever. Suntem criticați, dar la capitolul argumentație nu am prea auzit lucruri concrete. Este drept, în acceași măsură sunt și oameni care vin, ne văd și spun ”Mersi că faceți ce faceți, mai vreau să văd!”.

”Simt nevoia de sens al teatrului, al profesiei pe care o fac, nu vreau să ies pe scenă și să joc ce-o fi.”

Care este concret rolul educativ al spectacolelor voastre?
Hai să îți dau un singur exemplu: în momentul în care noi mergem și facem o documentare de câteva luni despre tot ceea ce înseamnă retailul în prezent și ce vieți au muncitorii din retail, în primul rând ne educăm noi. Apoi aducem toate aceste probleme în fața publicului, sunt oameni care chiar nu știu de existența acestor lucruri. Este doar un exemplu despre rolul educativ al teatrului pe care îl facem la Replika. Noi mergem să aflăm ce se întâmplă cu lucrătorul universal (n.r. Lucrător Universal este și unul dintre spectacolele de la Replika, în care joacă și Alexandru Potocean), care face de toate, bagă marfă, stă la casă. La pachet, punem în discuție și în ce măsură afectează consumerismul societatea. Dar totul se întâmplă în urma unei perioade de documentare, nu pentru că ne-am trezit noi și credem lucruri. Nu cred, mă duc să vorbesc cu oamenii, cu liderii de sindicat, cu patronatul, fac interviuri cu ei, este un proces elaborat, în urma căruia ni se reașază și nouă anumite informații pe care le știam altfel. De multe ori, adevărul pe care căutam toți, nu există per se, există nuanțe, perspective ale lui. Abia apoi se naște textul, după documentare.

Simți nevoia de sens în ceea ce joci?
Da, simt nevoia de sens, dar în teatrul în instituționalizat nu am niciun control. Simt nevoia de sens al teatrului, al profesiei pe care o fac, nu vreau să ies pe scenă și să joc ce-o fi. Ceea ce joc vreau să aibă un scop, un mesaj.

Cu ce regizori ai lucrat până acum alături de care ai simțit că te dezvolți într-o direcție bună pentru tine?
David Schwartz rămâne în top, Radu Apostol îmi place, deși nu am lucrat așa de mult cu el, Gianina Cărbunariu, Bobi Pricop. În film cu Cristi Iftime am lucrat foarte bine (Tabăra din Răzoare și Marița), Marius Olteanu (Scorul alb și Monștri.). Ultima dată am lucrat, și mi-a plăcut mult, cu Eugen Jebeleanu la filmul Câmp de maci, care urmează să aibă premiera curând.

Imagine din Spectacolul Neguțătorul din Veneția – TNB

”Am avut mari conflicte, eu cu mine, pe subiectul angajării. Dar vine un timp când ai nevoie de o siguranță materială.”

În 2016 declarai public că tu nu vrei să te angajezi într-un teatru de stat fiindcă te-ai simți îngrădit. Ți-ai schimbat părerea când ai venit la Teatrul Național București?
Propunerea de angajare a venit mai devreme de octombrie 2017 când m-am și angajat, dar am refuzat-o. Da, într-adevăr am fost foarte vehement împotriva angajării într-un teatru de stat, pentru că eu cunoșteam într-un anume fel schema cu angajarea atunci. Ulterior, când am venit și am negociat cu directorului Teatrului Național (n.r. Ion Caramitru), eu i-am spus din start că, în toți acești ani până la angajare, eu nu am stat și m-am uitat într-un punct fix, ci am proiecte care merg înainte și filmez destul de des. ”Eu nu zic nu propunerii, dar cum facem?”.

Așa i-ai zis domnului Caramitru?
Da, am și martori, dacă vrei. I-am spus direct, ca să știe cum stăm. (îl întreb ce a zis) A fost receptiv, a zis că trebuie să prioritizez programul teatrului, ceea ce mi se pare corect atâta vreme cât sunt angajat, și apoi să îmi văd de proiectele mele. Ideea de salariu fix a început să mă atragă la un moment dat, însă am avut mari conflicte, eu cu mine, pe subiectul angajării. Dar vine un timp când ai nevoie de o siguranță materială. Pricinile mele din trecut nu erau împotriva idei de salariat, ci a programului, a repertoriului, a restrângerii libertății pe scenă. Dar să știi că, și când eram freelancer, am făcut o grămadă de proiecte care nu m-au interesat. Le făceam pentru că trebuia să îmi plătesc curentul, aveam nevoie de cauciucuri. Dacă ești freelancer, nu îți alegi doar ce vrei tu să joci, dimpotrivă. Eu am refuzat mai multe proiecte de când sunt angajat, fiindcă nu mă interesau, iar acum pot să o fac, nu mai trebuie să alerg chiar după orice, decât dacă sunt foarte lacom. Iar eu nu sunt.

”Profesional nu pot să îmi reproșez nimic. Obiectivul meu este să fiu eu mulțumit cu mine și personal, exact așa cum sunt.”

Ai fost nominalizat anul trecut la premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal pentru Apostol Bologa, Pădurea Spânzuraților. Ai fost dezamăgit că nu ai câștigat?
Ce să vezi, nu, chiar nu am fost dezamăgit deloc. Mi se pare că premiile nu înseamnă nimic. Și dacă aș fi câștigat, ce? (își pune mâna sub bărbie, se uită fix la mine și mă întreabă) Zi-mi și mie cine a luat Uniterul în 1996, rol secundar, femeie? (îi spun că nu știu). There you go, asta înseamnă premiile.

Ești și joci din anul 2003 în București. Cum arată bilanțul acestor 16 ani, dacă ai face unul?
Dacă este să fac un bilanț, deși nu fac niciodată, lucrurile mi-au ieșit peste așteptări. Am jucat într-o mulțime de filme, am filmat cu mulți regizori și prin diverse locuri, am fost chiar și la Cannes. (râde) Am jucat în mai multe teatre din București, dar și din țară. Am ajuns acum să fiu angajat la Teatrul Național, unde îmi este bine deocamdată. Proiecte de suflet am făcut zece ani de zile la Macaz și fac în continuare la Replika. Profesional nu pot să îmi reproșez nimic. Obiectivul meu este să fiu eu mulțumit cu mine și personal, exact așa cum sunt.

De ce nu ești?
Încă tind să ascult părerile oamenilor despre mine, să îi creditez, să mă întreb dacă, nu cumva, au dreptate. Deși văd de la bun început că nu este vorba despre mine chiar în tot în ceea ce îmi spun unii, ci mai mult despre ei. Cred ar trebui să nu mai încerc niciodată să fiu altcineva decât sunt. Să nu mai ascult oameni din jur, care îmi spun una, alta, lucruri despre care eu știu din capul locului că nu au legătură cu mine. Fiindcă, în general, oamenii vin către noi și ne spun lucruri pornite din gândurile și frustrările lor.

***

Pe actorul Alexandru Potocean îl puteți vedea pe scenă în:
Amintiri din epoca de școală, Lucrător Universal – Centrul de Teatru Educațional Replika
Pădurea spânzuraților, Neguțătorul din Veneția, UFO – Teatrul Național București
Tipografic Majuscul – Teatrul Odeon

Copyright: Adi Bulboacă, Florin Ghioca, Teatrul Macaz

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*