„Vreau să-mi port fericirea printre oameni, vreau să-mi împart iubirea cu ei, pentru că toți oamenii au nevoie de iubire. Și sunt vrednici de ea.”
Am reflectat mai multe zile la Pădurea Spânzuraților, spectacolul creat de Radu Afrim pentru Teatrul Național la final de an centernar, fiindcă nu vezi oricând și oriunde un act teatral de o asemenea magnitudine și valoare. Eu nu am avut absolut nicio emoție legată de centenar, ba chiar m-au afectat puțin toate manifestările de sărbătoare, parcă ar fi fost o directivă de partid sau ceva ca toate instituțiile, orașele, piețele să marcheze cei 100 de ani de la Primul Război Mondial. Mi se pare evident că, raportat la curajul și sacrificiile eroilor români din alte vremuri pentru libertatea nemului, momentan noi nu avem motive de sărbătoare opulentă.
Radu Afrim evită elegant clișeul sărbătoririi centenarului, și nici nu avea cum să fie altfel la cât de liber și autentic se exprimă artistic, stă departe de orice formă de naționalism forțat și scoate pe finalul anului trecut un spectacol în care pune față în față trecutul și prezentul într-un dialog sincer și cutremurător. Marchează, astfel, și centenarul, doar că o face într-un stil deosebit. În același spectacol-manifest, prin reinterpretarea operei lui Rebreanu, Afrim expune o călătorie emoționantă a reîntoarcerii dintr-un exterior tulbure către un interior calm și împăcat a personajului Apostol Bologa. Și, nu în ultimul rând, regizorul face o analiză fină a psihicului uman în fața morții, dar și a transformării interioare în prezența iubirii de aproape, de sine, de neam, de familie, de viață.
Spectacolul lui Radu Afrim, profund, încărcat de sensuri și metafore realizate magistral prin decor și particularități ale personajelor, provoacă o emoție de nedescris și, în același timp, îndeamnă la cugetare personală. Ce se întâmplă cu țara noastră? Cum am ajuns aici? Se mai poate face ceva? Și ce pot face eu, ca simplu cetățean, pentru a contribui la însănătoșirea nației mele și la crearea unei țări în care să îmi doresc să rămân, să îmi cresc și să îmi educ copiii? Ce pot face eu pentru o lume mai bună în care să trăim unii cu ceilalți iubindu-ne sau măcar respectându-ne aproapele?

Este foarte consistent și solicitant acest spectacol, iar fiorii emoției rămân prezenți până la final. La pauză mi-am dat seama ce efect avea ceea ce vedeam în scenă, fiindcă timp de 2 ore nu mă mișcasem, iar atenția și concentrarea ca să cuprind totul cu ochii și mintea fuseseră la cote maxime. Când a început a doua parte parcă am intrat iarăși în transă. Și, zile bune după, am rămas în Pădurea Spânzuraților.
M-au impresionat scenografia spectaculoasă semnată de Cosmin Florea, universul sonor și vizual creat de Afrim, scenele construite cu tâlc de acest regizor care gândește și creează out of the box și, nu în ultimul rând, dialogurile pătrunzătoare dintre Apostol Bologa și Klapka, dintre el și conștiința sa, dintre el și mama sa, dintre Apostol îndrăgostit și Ilona plină de candoare, la care mi-au dat lacrimile.
”Fericirea este iubire, iar iubirea este Dumnezeu…Numai în fața morții pricepe omul sensul vieții….Ce minunat ar fi dacă inima și creierul ar rămâne îngemănate. Niciodată inima să nu facă ce nu vrea creierul, iar creierul să nu facă ceva ce sfâșie inima…Nicio datorie din lume nu are dreptul să calce în picioare sufletul omului….Sufletul are nevoie de merindă veșnică, dar degeaba o cauți pe dinafară.” sunt frânturi din spectacol așa cum le-am reținut, sper să nu greșesc.
Alexandru Potocean este Apostol Bologa, foarte natural, ferm, constant și expresiv în scenă, cu un aer milităresc, rece, dar cu o sensibilitate pătrunzătoare. M-a rupt în bucăți jocul lui, felul în care expune, fără patetism, frământările personajului ce redescoperă cu uimire divinitatea și iubirea ca valoare supremă. Are o interpretare foarte emoționantă și creează un personaj profund. Și acum mi se face pielea de găină când mă gândesc prin ce stări m-a trecut. 🙂 Conștiința sa este Marius Manole (de ceva vreme o voce foarte puternică, activ implicat în demersuri cu impact social), emoționant, sugestiv și plin de energie pe scenă, ca de obicei. Sunt atât de bune dialogurile și dinamica celor două jumătăți, se completează reciproc, se interoghează creând un joc amețitor între Azi și Ieri, între lumină și întuneric.
Richard Bovnoczki este Klapka, un soldat cald, cu umor în vorbe pe alocuri, iar Istvan Teglas joacă două personaje, Varga şi Generalul Karg, unul prietenos, altul rigid, fără cap și verticalitate (am remarcat încă o dată flexibilitatea fizică a acestui actor foarte talentat).
Natalia Călin creează o doamnă Bologa excepțională, plină de emoție și patos, caldă, grijulie, iubitoare, cu un dulce accent ardelenesc, Raluca Aprodu reușește o Ilona îndrăgostită, inocentă, bucuroasă de fiorii iubirii pure, iar Ada Galeș este Marta o femeie frivolă și pasională, dependentă de atenția bărbaților.
Pădurea Spânzuraților este cel mai amplu spectacol pe care l-am văzut anul trecut, cel mai bun și cel mai încărcat de mesaje. Multe mijloace de exprimare artistică sunt îmbinate cu măiestrie și nimic nu pare lăsat la voia întâmplării. Doar la două-trei scene, cum este cea cu nuditatea în cadă, nu le-am pătruns sensul în povestea creată de Radu Afrim, dar nu m-au deranjat în această montare de proporții desfășurată pe toată scena sălii mari a teatrului. Momentele de doină, de strigăt al durerii unui neam mi-au tăiat respirația.
Aș sfătui atât elevii și tinerii interesați de trecutul și prezentul neamului nostru să îl vadă, chiar dacă nu au parte de o activitate didactică planificată, cât și pe cei care ne conduc și au uitat ce înseamnă dragostea de țară și a fi în slujba ei. Poate își revin și urmează 100 de ani plini de glorie națională. Știu, sunt o visătoare. 🙂
Pădurea Spânzuraților este un spectacol care se trăiește cu mintea și sufletul, despre care sper că nu am trădat prea multe, fiindcă la teatru parte din bucurie este să descoperi ceva atât de fain fără să știi ce te așteaptă.😊 Chapeau, Radu Afrim și echipa!
Pădurea Spânzuraților
Cu: Alexandru Potocean, Marius Manole, Richard Bovnoczki,Istvan Teglas Ciprian Nicula, Raluca Aprodu, Vitalie Bichir, Natalia Călin, Ada Galeș, Florin Călbăjos, Alexandra Sălceanu, Emilian Mârnea, Liviu Popa, Cristian Bota, Alexandru Chindriș, Octavian Voina, Andrei Atabay, Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu, Flavia Giurgiu, George Olar, Tiberiu Enache, Bogdan Iacob, Vlad Ionuț Popescu, Lenuța și Teodora Purja
Regie, scenariu, univers sonor: Radu Afrim
Foto: Adi Bulboacă