Chiar, de ce oare? Și care este sensul vieții? Oare într-o zi vom afla pentru ce trăim toate nefericirile? Dar cum se face că, nici nu începem bine să trăim, că ne plictisim, devenim nefericiți, nepăsători, nemulțumiți, leneși? Soții își înșală soțiile. Soțiile înșală și ele.
De ce devenim falși, răi? De ce ne hrănim cu bârfe? Nu ne dăm seama că toate lucrurile astea văzute la noi, îi copleșesc pe copii? Și că, într-o zi, oricât de inocenți ar fi, vor deveni la fel ca noi? Oare când vom muri, cine își va aminti de noi? Și cum?
Sunt printre zecile de gânduri, frământari, întrebări ale personajelor din Trei surori, cu “un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”, un spectacol răvășitor, scris și regizat de Radu Afrim. De la care mărturisesc că am plecat cu întrebări, într-o profundă stare de instrospecție și amețită de universul afrimian.
Toate gândurile astea, neputințele și fuga de ele sunt parte din fiecare. Sunt ale mele, ale tale, ale multora dintre noi. Și le ascundem, exact cum zice și Mașa lui Afrim ”Îmi ascund gândurile de mine. Le pun bine. Într un loc nestiut de nimeni. Nici de surorile mele. Și, evident, nici de mine”. De ceilalți, dar mai ales de noi înșine.
Radu Afrim a scris un scenariu nefiresc de liber după Cehov, care spune povestea colțurilor intunecate din sufletele noastre, ale muritorilor care trăiesc încercând să își răspundă la cât mai multe întrebări. Este o poveste universală, toți avem cel puțin un loc în noi unde este întuneric, unde sunt furtuni, unde încercăm să facem cât de cât lumină.
Am luat niște mesaje cu mine din monologurile personajelor. Într-o zi vom muri cu toții, așa că nu mai bine trăim cât avem ocazia? ”A trăi”, un concept atât de diferit pentru fiecare, pentru că, da, suntem atât de diferiți. Aș alege oricând bunătatea în fața inteligenței, căci în bunătatea omenirii poate sta secretul existenței ei îndelungate. Omul ar trebui să aibă două vieți, prima să fie doar o repetiție, în care ne învățăm lecțiile, în care ne desăvârșim. Iar a doua să fie viața noastră propiu-zisă. Așa scrie Afrim în textul său, plin de metafore și de gânduri ale celor trei surori cehoviene și ale fratelui acestora, Andrei.
”Mi-am permis să citesc gândurile celor trei surori. Și ale lui Andrei. Și să le transcriu cuvânt cu cuvânt. Adică am mâzgălit tăcerea dintre vorbele lor vechi de peste o sută de ani. Oamenii mei gândesc non stop. Sunt bolnavi de gânduri. No spleen. Și ideal ar fi ca ei să acționeze. Deja încep să acționeze. Mi-am permis mai multe lucruri. Le-aș numi intervenții în natură (aproape) moartă. Sau puțină adrenalină în vivariu”, spune Radu Afrim despre spectacolul său, unde aduce în discuție moartea, fericirea, depresia, sexualitatea, stricăciunea lumii moderne, jocurile de noroc. Dar și iubirea.
Olga (Natalia Călin), Maşa (Raluca Aprodu) şi Irina (Flavia Giurgiu) sunt cele trei surori, aflate într-o lume închisă, chinuite de gânduri, într-o casă simplă, departe de Moscova. Poate fi București. Olga bea și repetă cât se simte de bătrână, este directoare de școală, iar personajul ei pune pe tapet o problemă a lumii moderne, a îndepărtării de noi înșine, depresia.
Irina dansează, își dansează emoțiile, neputințele, vorbele, trăirile, Mi-a plăcut mult, mult, Flavia Giurgiu în acest sepctacol. Am mai văzut-o pe scenă, dar, parcă niciodată atât de memorabilă (știu, nu are grad de comparație), transmițând atât de mult cu vocea, cu trupul, cu respirația. Fără cusur, aș zice. Iar alături de ea îl are ca partener excelent, flexibil, senzual pe Istvan Teglaș, o prezență fascinantă pe scenă, ca de fiecare dată când l-am văzut, care îl interpretează pe Tuzenbach.
Mașa este frumoasă și jucăușă, îmbrăcată mereu strălucitor ca un star de film. Este electrizantă Raluca Aprodu în acest rol, în care alunecă cu ușurință printre momentele subtile de umor, efervescență, melancolie, șpagat, râsete, sex și monolog. Și fac aici o pauză, ca să salut celebrarea libertații sexuale în spectacolul lui Afrim. O dată prin scena dintre Verșinin și Mașa, superb regizată, care sărbătorește artistic iubirea (mă, rog, cineva pufnea lângă mine, probabil pentru că există așa ceva într-un spectacol de teatru…teatru de stat). Avem de-a face ca spectatori cu un moment de amor nebun, în toate pozițiile, între un șarmant ofițer (Emilian Oprea) și Mașa, executat senzual, firesc, în același timp mega-pasional, dar fără urmă de obscenitate. Bravo!! Iar a doua scenă, remarcabilă, este ieșirea lui Andrei într-un soi de declarație subtilă a orientării sale sexuale (nu vreau să dau detalii despre apariție, big like Radu Afrim!) spunând cu tot sufletul că a încercat să fie fericit cu Natașa, dar…ea este femeie.
Mă opesc un pic la interpretarea lui Emilian Oprea (De ce eu?, Valea mută, Vlad, pentru cei care îl știu din film), un actor foarte drag mie și de teatru, cu mare flexibilitate corporală și expresivitate. Are multă carismă Verșinin interpretat de el, este un mix de sensibilitate cu bad boy, arată bine, dansează bine, vorbește bine, iubește cu foc. Mi-au plăcut chimia dintre el și Mașa, privirile, gesturile, cuvintele. Frumos lucrat.
Ciprian Nicula este în dublu rol, copilul Natașei și un călător din viitor, candid, cu un aer inocent, copilăresc. Irina Movilă joacă soția nevrotică a lui Verşinin, care, deși știe că nu este deloc iubită, se consolează cu câte o noapte de amor și statutul civil. Și rămâne lângă soțul îndrăgostit de alta. Un alt personaj este Kulîghin, soțul Mașei, fără personalitate, cu mustăți lungi, interpretat de Florin Călbăjos.
Andrei Prozorov (Marius Manole) apare ca un dependent de jocuri de noroc, un pic amorezat și el de Verşinin (ups). Este o apariție acest personaj, iar Manole îi dă o mulțime de fețe. Și o face bine, cum ne-a obișnuit, are umor, are profunzime, are tristețe, are bucurie, este clovn pentru fiul nenatural, frate iubitor, iubit model, pasional, un traducător ratat modern, bolnav de jocuri…nefericit. Iubita sa, Natașa, este interpretată efervescent de Ada Galeș, căreia i se potrivesc mănușă personajele vocale, militante pentru o cauză sau împotriva vremurilor, în care există deopotrivă senzualitate și nerv.
În spectacolul său, Radu Afrim construiește o lume intrigantă, pe care ne-o servește ca un film în scenă, fără să se îndepărteze de sensiblitatea teatrului. Imaginile pe care le creează din decorul spectaculos, semnat de Irina Moscu, proiecții, costumele electrizante, light design (Mircea Mitroi, Cristian Șimon) îți rămân pe retină. Muzica este ludică, mișcarea scenică și performance-ul actorilor se succed rapid cu replicile consistente, pline de sensuri și cu pasajele de monolog profund. Mă bucur acum că nu am ajuns la premieră și am avut ocazia să văd un spectacol așezat, jucat de câteva ori.
Trei surori, cu “un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov” se întâmplă la Teatrul Național București și nu este (deci, nu!) o montare pentru consumatorul inflexibil de teatru tradițional și texte demult apuse. Mai ales că are nuditate și sex în compoziție, justificate în poveste, după părerea mea nespecializată. Spectacolul lui Afrim este o experiență inedită altfel, în care, dacă te lași, chiar plonjezi cu toate simțurile (mie mi s-a părut, când desface Persefona rodia, că miroase a rodie în toată sala). 🙂
Mi-a mai venit un gând la final, când au ieșit actorii la aplauze și o parte dintre ei se vedeau extenuați după trei ore intense în scenă. Vorbesc frecvent cu actori tineri, pe unii îi am prieteni, cu alții fac uneori interviuri pentru blog, sau pentru IQads. Mulți spun că își doresc să joace ”la Afrim”. Să îi ajute Big Boss, dar nu cred că e ușor când ajungi acolo. Fiindcă, pe lângă școală, multă flexibilitate, date artistice diverse, trebuie și rezistență să ducă tot ce cere el. Așa pare din fața scenei, poate n-o fi chiar așa. Nu știu, cert este că mie îmi plac produsele lui artistice. Controversate sau nu. 🙂
Trei surori
un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov
Cu: Raluca Aprodu, Flavia Giurgiu, Natalia Călin, Emilian Oprea, Marius Manole, Istvan Teglas, Ada Galeș, Ciprian Nicula, Irina Movilă, Florin Călbăjos.
Regie & scenariu: Radu Afrim
Foto: Adi Bulboacă, Marius Donici, Ovidiu Moisin, Radu Afrim
