Emilian Oprea: “Visez să îmi cresc copiii într-o Românie normală”

Am văzut filmul De ce eu?, în regia lui Tudor Giurgiu şi mi-am dorit foarte mult să îl cunosc pe Emilian Oprea. Mărturisesc că, atunci când descopăr un actor bun, expresiv, care îmi transmite și un soi de profunzime și ca om, devin curioasă. Să îl descopăr. În plus, lui am vrut să îi spun față în față că m-a impresionat în rolul lui Cristian Panait. Așa încât, după ce l-am revăzut pe scenă, în spectacolul Îndoiala, regizat de Eugen Gyemant, mi-am luat inima în dinți și i-am scris că îi admir munca și că am un blog pentru care vreau să îi iau un interviu. A acceptat imediat, ne-am dat întâlnire la o cafea și am povestit despre teatru, despre film, despre cum a fost experienţa primului său lung metraj. Despre tatuaje și copii. 🙂

Emilian Oprea este actor al Teatrului Maria Filiotti din Brăila, unde a ajuns în urmă cu ani buni de zile alături de prieteni actori şi de unde nu a mai plecat. De ce? Mi-a spus că iubeşte acest teatru, care i-a dat o şansă, aceea de a fi pe scenă şi de a-şi face meseria așa cum își dorea. După 12 ani de muncă în teatru, a venit şi primul rol important în film, oferit Tudor Giurgiu în povestea cutremuratoare a procurorului Cristian Panait. Un om, un personaj despre care spune că l-a „bântuit” o perioadă după încheierea filmărilor.

În afară de faptul că este un om deschis și jovial, cu un sănătos simț al umorului, am aflat despre Emilian că visează să îşi crească copiii într-o Românie normală. Unul dintre copiii a sosit deja în viața lui și a partenerei sale, pe al doilea îl așteaptă. Așa mi-a mărturisit, în premieră, chiar înainte de interviu. Vă las în continuare să descoperiţi câteva capitole din povestea actorului Emilian Oprea.

În prima zi de curs când ne-am cunoscut cu toţii, era ziua lui Marius Manole pe 4 octombrie. Şi a venit şi Marius cu vreo 20 de litri de vin, ca tot omul, cum se face la Iaşi. A cerut voie domnului profesor Emil Coşeru “Domnu’ profesor, pot să îmi cinstesc colegii cu un pahar de vin?”

Vreau să creăm un pic de context, cu tine spunându-mi câte ceva despre tine, despre începuturile tale în teatru. Așadar, cine este Emilian Oprea?
Este un băiat care a plecat la 14 ani de acasă, s-a dus în Câmpulung Moldovenesc ca să facă Liceul Silvic, pentru că voia să lucreze în acest domeniu. Mi-au plăcut şi îmi plac natura, pădurea. Şi m-am dus acolo, spre disperarea alor mei. Eram foarte mic de înălţime și slab. Am stat 4 ani acolo, am făcut liceul, am fost cu nişte oameni faini, dar m-am prins că este o mare mafie în acest domeniu. Apoi nu am mai ştiut ce să fac în continuarea liceului. Nici nu le aveam cu matematica. Or, ca să intri la Facultatea de Silvicultură trebuia să fii „bullet proof” la matematică. Bine, oricum nu mai voiam la silvicultură. Diriginta noastră ne-a dat nişte pliante cu facultăţile din ţară. Eram disperat nu ştiam unde să dau, taică-miu mă tot presa să mă hotărăsc. Îmi amintesc că am stat într-o noapte şi m-am uitat pe pliante, îmi era dor de casă, voiam să merg la Iaşi ca să fiu mai aproape de Bârlad, de casă. Am vrut să dau la Istorie, apoi m-am răzgândit, după aceea la Litere, dar mi-am spus că sunt multe fete, ceea ce era bine (râde). Totuși, să fiu singurul din grupă nu prea era fun. Am văzut, în final, Universitatea de Arte, Facultatea de Teatru, Secţia de Actorie şi am zis că dau la teatru. Nu am mai dat anul acela căci era prea târziu, evident, şi nu am avut timp să mă pregătesc. Nici nu ştiam ce era aceea o improvizaţie, eu improvizaţie mai făceam în liceu când fabricam câte un reşou dintr-o bucată de BCA, aia era improvizaţie. (râde) Am dat următorul an, m-a pregătit doamna Anda Cacevschi o actriţă din Bârlad şi am intrat primul la băieţi.

Așa a început drumul tău în actorie.
Da. Așa a început drumul meu în actorie. A început drumul nostru, de fapt, eram o grupă foarte tare cu Marius Manole, Florentina Ţilea, Liviu Pintileasa, Cristi Popa, George Gâdei, solistul de la Travka şi alţii. Au fost 4 ani foarte faini, multă muncă, distracţie puţină. Mai reuşeam noi aşa să evadăm, eram o grupă de petrecăreţi, într-adevăr. În prima zi de curs când ne-am cunoscut cu toţii, era ziua lui Marius Manole pe 4 octombrie. Şi a venit şi Marius cu vreo 20 de litri de vin, ca tot omul, cum se face la Iaşi. A cerut voie domnului profesor Emil Coşeru “Domnu’ profesor, pot să îmi cinstesc colegii cu un pahar de vin?”. Domnul profesor l-a lăsat să ne cinstească. Am terminat facultatea şi ni s-a propus să mergem la Focşani. Am mers la Teatrul din Focşani, însă acolo ne-am lovit de oameni cu bariere masive, nu ochelari de cal, bariere. Nu am făcut mai nimic un an.

Te-ai descurajat atunci?
Da, foarte tare, mai ales că toţi colegii mei se orientaseră deja. Marius Manole plecase cu o colaborare la Brăila. Îl luase domnul Macrin Bujor, directorul de pe atunci al Teatrului din Brăila, acolo. Voia să ne ia pe mai mulţi, dar în acel moment nu avea locuri. Am stat vreo jumătate de an acasă pe fotoliu uitându-mă la HBO. Nu ieşeam din casă, nici măcar pe balcon.

În teatru, dacă îţi faci treaba cât de cât bine, oamenii te iau în seamă şi te tratează corect

Acum în ce fel continuă povestea ta?
Acum lucrez când pot, joc la Teatrul Maria Filiotti din Brăila, mai fac câte un film. Am făcut recent 2 scurt metraje cu Radu Potcoavă,  Mesagerul care o să fie proiectat pe la nişte festivaluri la Veneţia şi/sau Locarno şi Tatăl meu e cel mai tare, care este produs de Mediapro. Nu ştiu încă unde va fi difuzat.

Ești un actor care aleargă după roluri, care vrea să joace mult? Sau ești, mai degrabă, relaxat?
Acum sunt mai relaxat pentru că am un băieţel de 8 luni, iar acum gândurile mele sunt în altă zonă. Degeaba mă agit. Sau, nu ştiu, unii se agită cu un scop, alţii doar aşa. Eu am avut şi norocul să lucrez la Teatrul din Brăila, care este un teatru minunat, unde au venit şi mulţi colegi de ai mei. Am lucrat mult cu Radu Afrim – Plaja, Năpasta, Omul Pernă – am lucrat într-un anume fel până acum şi mi-e greu să mă duc să lucrez în continuare orice şi oricum doar de dragul de a o face.

Ai declarat la un moment dat ceva care mi-a rămas în minte „Teatrul este o salvare pentru mine. Nu ştiu dacă aş fi putut funcţiona în alte medii”. Încă mai crezi asta?
Da. Eu cred despre mine că nu sunt un om dificil, dar mi-e foarte greu să înghit multe lucruri. Precum nedreptăţile, de exemplu. Or, în teatru, dacă îţi faci treaba cât de cât bine, oamenii te iau în seamă şi te tratează corect. Oricum, eu când mă supăr spun direct ce am de spus şi nu reacţionez întotdeauna „politically correct” sau diplomat. Stau, observ, ascult până să zic ceva, nu reacționez din prima, dar spun ce am de spus când este cazul. Așa mi se pare firesc.

Cum este activitatea ta de acum de la Brăila?
Mi-am făcut foarte mulţi prieteni în oraşul ăla, iubesc teatrul, un teatru foarte frumos, de altfel. Pentru că mie Teatrul Maria Filiotti mi-a dat o şansă când stăteam acasă şi nu făceam nimic. Mi-a dat şansa să joc, să fiu pe scenă. La Teatrul din Focşani am trăit clipe grele, am fost şi jignit. Îmi amintesc un episod, când o secretară “comunistă” mi-a spus: “A, ai venit să-ţi iei banii? Ce să faci? Dacă nu eşti talentat nu te ia nimeni!”. În momentul acela am început să tremur, am ieşit de acolo şi am început să plâng de parcă murise cineva drag mie. Mi-l amintesc şi acum pe colegul meu Cristi Popa mergând în spatele meu şi rugându-se de mine să mă calmez şi să nu mă iau după vorbele acelei femei, să-i dau lui o poză de-ale mele, că o duce el pe la castingurile la care mergea. Teatrul Maria Filiotti mi-a dat o şansă, oamenii de acolo au crezut în mine. Radu Afrim a avut, de asemenea, încredere în mine. Nu ştiu de unde, probabil a văzut el ceva la mine să îmi dea un rol principal în Plaja, un rol foarte greu cu probleme de cuplu, de relaţii. Eu aveam atunci 25 de ani, ce crezi că ştiam despre asta? Brăila pentru mine este un oraş de suflet, acolo am prieteni, acolo m-am îndrăgostit de 2 ori, acolo fac teatru.

Verișoara lui Cristian Panait mi-a spus că am surprins gesturi de-ale lui Panait. Iar eu nu numai că nu l-am cunoscut, dar am văzut o singură înregistrare cu el

După mai bine de 10 ani pe scenă, a venit și primul rol în primul lung metraj, De ce eu?. Care a fost reacţia ta atunci când ai văzut prima dată filmul în forma lui finală?
După vreo 12 ani de muncă în teatru am făcut şi primul lung metraj, da. Am fost la casting la Oameni şi Melci în care am jucat un rol mic, iar apoi Tudor Giurgiu mi-a dat rolul principal din De ce eu?. Am fost foarte onorat. Prima vizionare a filmului a fost la Muzeul Ţăranului Român, între alegeri. Dar eu nu am văzut filmul. Adică am fost acolo, mă uitam la ecran, dar nu vedeam nimic. Eram foarte stresat, întrebam în stânga şi în dreapta dacă se înţelege totul pentru că sunt planurile acelea de anchetă, este multă informaţie în film. La un moment dat prietena mea care era lângă mine îmi spunea să stau calm că se înţelege. Andreea Vasile, partenera mea în film, era în dreapta şi îmi mai spunea ce zic cei de lângă noi. În spatele nostru era un cuplu de peste 50 de ani, oameni care ştiau foarte bine povestea lui Cristian Panait şi îi auzeam şi pe ei comentând. Eu mă uitam la ecran şi mă vedeam enorm. Cred că m-am mai liniştit un pic şi am putut să urmăresc filmul mai detaşat abia la Festivalul de la Berlin. Într-un fel m-am bucurat, căci parcă nu sunt eu acolo. Asta apropo de tranformarea actorului pentru un rol. Eu aveam mari emoţii, şi în continuare le mai am, faţă de oamenii care chiar l-au cunoscut pe Cristian Panait: mătuşa lui, o iubită-două cu care ne-am mai întâlnit, studente de ale lui. E fantastic să afli de la ei lucruri care s-au întâmplat, iar ei să îţi expună părerile după ce văd filmul. La Timişoara m-am întâlnit cu o fostă studentă care a vorbit despre el, la Galaţi cu o verişoară primară. Și e ceva, cumva de neexplicat, căci verișoara lui Cristi Panait mi-a spus că am surprins gesturi de-ale lui Panait. Iar eu nu numai că nu l-am cunoscut, dar am văzut o singură înregistrare cu el.

Cum te-ai pregătit pentru rol? Cum l-ai studiat pe Cristian Panait?
Păi ce să studiez, nişte fotografii? Am văzut înregistrarea percheziţiei care există şi pe Youtube. Şi am mai văzut un interviu scurt la PRO TV cu el. Atât.

Ţi-a fost teamă de acest „personaj”?
Mi-a fost teamă, pentru că nu este un personaj. Eu nu îi spun aşa, fără să o dau în lucruri pretenţioase. A fost un om cu care am empatizat foarte mult după ce i-am cunoscut mai bine povestea şi pe care l-am admirat foarte mult. L-am înţeles. Cristian Panait a fost un om foarte frumos. Şi spun asta din ceea ce mi-au povestit oamenii care l-au cunoscut, din ceea ce făcea el ca profesionist, era un idealist. Nişte prieteni de-ai mei care lucrează în poliţie mi-au zis mai demult, când nici nu începuserăm filmările, “Da, frate, noi toţi ştim de cazul Panait. Dar, acum pe bune, şi el, s-a pus de-a curmezişul tuturor.”. “Măi, dragule”, i-am zis, “cum adică de-a curmezişul? A fost un om care a luat atitudine, care a crezut în ceva şi care a luptat pentru acel lucru.”

Crezi că s-a sinucis?
Asta ştiu clar, că s-a sinucis, am vorbit şi cu mătuşa lui. Dar ceea ce nu ştiam este că există în Codul Penal noţiunea de sinucidere determinată, indusă. Sunt speculaţii că i s-ar fi dat nişte substanţe, pastile care să îi afecteze gândirea, percepţia asupra realităţii, să-l facă terci. Cum s-a întâmplat în cazul judecătoarei Luminiţa Şega. Au fost mai mulţi care s-au sinucis în perioada aceea.

Tot timpul filmărilor, am căutat să stau în control, iar după filmări încercam să fac lucruri pe care Panait nu le-ar fi făcut, tocmai ca să mă detaşez de el

Cum a fost experiența filmărilor? Care ți s-au părut cele mai grele scene?
Au fost mai multe, însă una dintre ele, care mi-a rămas în memorie, a fost cea când Cristian Panait este singur în birou, se ridică şi se duce la fereastră. Asta scria în scenariu. Este cea în care Panait decide să îl scoată de sub urmărire penală pe Alexandru Lele (Leca în film) şi este foarte conştient că îşi va ridica toată „gaşca” pe el. Scena nu are vorbe, iar eu eram singur. N-a fost deloc decât „3 paşi de la birou până la geam”, cum scria în scenariu. A fost dificil de construit. Apoi au fost ultimele 5 zile când am filmat la el acasă şi a fost emoţionant. Tot timpul filmărilor, am căutat să stau în control, iar după filmări încercam să fac lucruri pe care Panait nu le-ar fi făcut, tocmai ca să mă detaşez de el. Pentru că ştiam că, dacă mă duc mai mult în ceea ce trăise el, cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla. De asta nici nu am vrut să mă văd cu mătuşa lui înainte pentru că mi-era teamă să nu iau mai mult pe umerii mei decât pot duce.

Îmi amintesc că eram în ultimele zile de filmare acolo pe terasă şi a venit mătuşa lui Cristian şi m-a luat în bucătărie, iar Tudor Giurgiu ştia că nu trebuie să mă lase cu ea, îl rugasem asta. El pregătea terasa pentru filmare, iar când a auzit că sunt cu ea în bucătărie, a venit să mă scoată de acolo repede motivând că are de filmat cu mine. Ea s-a uitat la mine şi a zis “Cristian, ceea ce voiam eu să îţi mai spun…”. Când mi-a zis aşa, mi s-au înmuiat picioarele. “Să ştii că Cristian o să te mai bântuie, dar să nu te temi că e de bine”, asta a fost a doua lovitură, în moalele capului. Am finalizat filmările şi m-am simţit aşa despovărat că am terminat de spus povestea cum trebuie. Dar la o lună de zile a început să mă bântuie cumva Cristian Panait. Sunt nişte trăiri, nişte emoţii, pe care, încercând să le explici, pot să pară ciudate. Dar eu, empatizând cu omul ăsta, cunoscându-i povestea, am lasat garda jos, m-am aruncat în tăvălugul asta şi am dat tot ce am putut la filmări.

Uitându-te acum în jur, ţi se pare că lucrurile merg înspre bine în sistemul judiciar?
Din ceea ce am mai vorbit apoi cu nişte colegi de-ai lui pe care i-am cunoscut cu ocazia filmului, aşa pare, că lucrurile se schimbă, mai ales cu acţiunile DNA-ului şi cu tot circul ăsta mediatic. Sau, nu ştiu, poate aşa îmi spun mie. La urma urmei, ştii care este chestia? Nu mi se pare aşa o problemă că se face atâta tam-tam la televizor. O mare problemă mi se pare că există atât de mulţi care au furat, care au mâinile mânjite şi care fac doar câţiva ani de puşcărie. Scriu 2 cărţi şi gata, ies, sunt liberi.

Sper să fiu un tată bun. Sper să-i educ cum trebuie pe copiii mei. În primul rând aş vrea să îi învăţ să fie foarte atenţi

Eşti tatăl unui băieţel. Nu ştiam, și, de dragul adevărului, spun că am aflat de la tine, înainte de a porni reportofonul. Te-ai gândit la ce vrei să îl înveți prima și prima dată?
Sunt tată, da, iar în octombrie anul acesta vine şi al doilea copil. (zâmbeşte când îmi vede ochii măriți de uimire și continuă) Da, şi eu am fost uimit, și puţin speriat, când am auzit. Eu sper să fiu un tată bun. Sper să-i educ cum trebuie pe copiii mei. În primul rând aş vrea să îi învăţ să fie foarte atenţi. Atenţia la tot ceea ce este în jur, la oameni, la lucruri, la locuri mi se pare foarte importantă. Să fie atenţi! Normal că vor face greşeli, dar dacă sunt atenţi le va fi mai ușor să treacă peste ele, să le repare. Şi să aibă grijă cu ce oameni se însoţesc, ce fac.

Tu ai avut o relaţie apropiată cu ai tăi?
Îi iubesc foarte tare pe ai mei, dar eu am plecat de la 14 ani de acasă şi nu m-au mai văzut prea mult de atunci. Vorbim foarte des la telefon. Râdeam cu tatăl meu şi spunem faptul că Orange ne-a apropiat foarte mult în ultimii ani.

Ne apropiem de finalul discuţiei şi am această curiozitate, chiar fascinație legată de tatuaje. Tu câte ai?
Am 9 tatuaje. Primul tatuaj mi l-am făcut după ce am terminat facultatea, după ce am luat licenţa. Apoi am mai făcut unul mai mic în 2007 şi m-am oprit. După aceea am avut eu aşa o uşoară dezamăgire referitoare la nişte oameni din teatru, legat de cum s-au comportat ei cu mine şi, revoltându-mă, mi-am zis “Stai aşa că cel puţin corpul ăsta totuşi îmi aparţine!”. Eu am fost învăţat de unul dintre profesorii mei, un om minunat, Florin Mircea, actor la Iaşi, că unui actor nu îi aparţine corpul său, ci trebuie să îl vadă ca pe un instrument şi să îl menţină în stare bună, să fie în formă tot timpul, să aibă părul scurt, să nu aibă semne, pentru a putea intra în cât mai multe roluri. Ne spunea să avem grijă de el aşa cum un violonist are grijă de vioara lui, căci corpul este instrumentul nostru. Şi, cumva, mi-au rămas toate astea în cap mereu, dar având dezamăgirea asta mi-am spus “Corpul ăsta îmi aparţine mie! Pentru că ăştia nu dau 2 bani pe mine! Şi l-am tatuat! I-am pus o ştanţă!” (râde).

La ce visează acum omul Emilian Oprea?
Visez – poate sună tâmpit – dar visez la o Românie frumoasă, pentru că sunt mulţi oameni faini în ţara asta. Mi-e foarte frică de un război şi visez să nu trăim un unul. Ambii mei bunici au făcut al doilea război mondial, iar unul dintre ei mi-a povestit multe de pe front. Bine, ce putea să povestească unui copil de 7 ani. Acum, eu având copii şi văzând ceea ce se întâmplă la nivel mondial, simt un pic de teamă legată de subiectul ăsta. Visez să îmi cresc copiii într-o Românie normală, într-o lume normală. Poate reuşim, totuşi, să mai schimbăm lucrurile în ţara asta.

Foto: Andrei Runcanu