Am avut o mulțime de emoții când am cunoscut-o pe actrița Dorina Lazăr, în toamna anului 2021. Am mers atunci la Teatrul Odeon pentru un interviu care avea ca subiect managementul de teatru în acele vremuri tulburi și îmi amintesc că am plecat de acolo uimită de energia dumneaei, de simțul umorului, de talentul nativ de povestitoare și de precizia cu care mi-a vorbit despre oameni și fapte din vremuri foarte îndepărtate. Abia așteptam să o reîntâlnesc și să stăm din nou la povești. M-a invitat în casa unde aveam să aflu că trăiește de aproape șapte decenii, din 1957, de când a venit de la Hunedoara ca să dea examen la facultate. Mi-a pregătit un ceai și am stat de vorbă preț de aproape două ore, ascultând ploaia ca muzică de fundal.
Dorina Lazăr debordează de o tinerețe interioară pe care rar am întâlnit-o la oameni mult mai tineri fizic decât dumneaei. Este molipsitoare pofta sa de viață. Am povestit despre una dintre cele mai mari iubiri ale sale – meseria -, despre relația cu mama sa, despre micile bucurii ale vieții și despre cum a învățat să treacă peste finaluri. Și s-au adunat destule până la cei 83 de ani ai săi. I-am spus că îmi doresc să fiu la fel de tânără și plină de viață când voi ajunge la vârsta sa. „Să mă suni să-mi povestești cum e”, mi-a zis râzând cu poftă.
Am iubit, am jucat, am fost în străinătate cu spectacole de teatru, am făcut filme, am avut prieteni, am un copil bun, o nepoată bună. Eu sunt un om mulțumit, sunt un om împlinit
Doamna Dorina Lazăr, sunteți un om optimist?
Optimistă am fost mereu, cu siguranță eu văd prima dată partea plină a paharului, toată viața am fost așa.
Aveți vreun pont pentru oamenii care vor să rămână tineri, măcar în interior, dacă altfel nu se poate?
Sigur, fiecare om are zilele lui proaste, le am și eu. Dar dimineața, când mă scol și văd soarele care se proiectează pe clădirea de vizavi de geamul meu, nu pot să îți spun ce bucurie pot să simt. Am pus flori săptămâna asta în jardiniere. Bine, am stat pe scaun, că nu mai pot să stau așa mult în picioare, mă dor genunchii. Ce să-ți spun, eram ca o floare între flori la geam. (râde)
Mi se pare inspirațional că vă bucurați așa de viață, în ciuda limitărilor corpului. Care este secretul?
Întreabă-l pe Dumnezeu. Nu știu să ți-l spun, ce știu este că mereu m-am bucurat de viață. Am practicat asta și cu fata mea, îmi aduc aminte că avea trei ani și mergem cu ea în Cișmigiu dimineața, fiindcă trebuia să o scot în parc. Îi spuneam „Uite, mamă dragă, uite, cântă păsările, iarba e verde, florile sunt colorate, bucură-te de toate. Pune mâna pe iarbă să o simți!”. Cred că mare parte din energia asta mea vine din copilărie, din faptul că eu am crescut fără asfalt la Hunedoara. De la noi de acasă până la capătul străzii mai erau o sută de metri și de acolo începeau câmpul și pădurea. Ne adunam mulți copii la noi în curte, unde aveam o jumătate de casă neterminată. Acolo era împărăția noastră. Acolo ne jucam.
Ce vă mai bucură zilele astea, în afară de soare și flori?
Mă bucură că lumea încă mă mai caută, mă bucur că, uite, diseară mă duc la o întrevedere cu niște oameni în casa unde a locuit Silvia Kerim. Mă bucur acum că ești aici la mine și că vorbim, mă bucur că pot să fiu pe scenă, mă bucur că plec la Arad să jucăm „Neliniște”.
Toată viața mea am fost mai băiețoasă, îmi plăcea să mă joc cu băieții, să mă bat cu ei. Cred că am inspirat și un pic de teamă, nu numai respect
De câți ani vă simțiți pe interior?
Dacă nu mă uit în oglindă, mă simt cam de 28 de ani. (râde) Noi avem o vorbă la Hunedoara „E cam slabă de minte, domn’le”. Așa și eu, s-ar putea să îmi lipsească o felioară de minte, tocmai aia care realizează starea mea fizică. (râde din nou)
Când eram direactoare la Teatrul Odeon, aveam niște înțelegeri cu diverse asociații, de pensionari, de veterani. Teatrul le dădea bilete gratuite la spectacole, iar de ele se ocupa o doamnă de 80 de ani – și acum se întâmplă asta, dar nu mai știu cum funcționează, fiindcă am ieșit din circuit. Ei, și într-o seară, eram la teatru ca spectatoare, iar doamna asta era pe hol cu un domn. M-a văzut și a venit la mine „Doamna Dorina, ce faceți? Vi-l prezint pe prietenul meu!”. Ea era pe tocuri, la 80 de ani, și era cu prietenul ei la teatru. Am rămas fără replică, pe cuvântul meu de onoare. Eu nu mai am demult această disponibilitate, știi?
De tocuri sau de bărbați?
Nici de tocuri, nici de bărbați. (râde cu poftă). N-am. Este adevărat că, toată viața mea, am fost mai băiețoasă, îmi plăcea să mă joc cu băieții, să mă bat cu ei. Cred că am inspirat și un pic de teamă, nu numai respect. Nu știu cine mi-a zis recent „Aoleo, dar ce dură ești!”. Păi n-aș fi rezistat altfel, la câte am trăit.
Sunteți văzută ca dură sau directă?
Știi, chestia asta cu directul, nu te apuci să dai omului cu barda în cap, dar m-am ferit totdeauna să mint. Nu de altceva, dar uit ce am mințit și după aia mă și fac de râs. Iar acum la bătrânețe și mai abitir.
Acum, la bătrânețe, cum ziceți dumneavoastră, ați memorat textul acela greu din spectacolul „Neliniște”.
Ei, da, așa este. Dar să știi că m-am speriat de textul ăsta, nici n-am vrut să-l joc. (Dorina Lazăr joacă personajul Ula Richter în spectacolul „Neliniște” la Teatrul Odeon)
Cum este acum, după ce ați jucat „Neliniște” de mai multe ori?
(face o pauză și zâmbește) E bine, e foarte bine.
Mai aveți vreo teamă când îl jucați?
Tot timpul. Cu o săptămână înainte de spectacol, starea mea naturală este de neliniște, de frică, până în clipa în care s-a ridicat cortina, după care gata, mă liniștesc. Totu-i controlat, când ești pe scenă ca actor. Eu prefer să nu mă uit la oamenii din public, fiindcă mă pot deconcentra, deși mereu am simțit publicul ca pe un partener. Și poate fi un partener bun sau unul prost. Noi simțim și se mai spune printre actori: „Astă seară a fost un public extraordinar” sau „Astă seară nu a fost cine știe ce public”. Nu este numai vina publicului, desigur, dacă spectacolul nu merge bine, este și vina actorului, dar acolo este un parteneriat, fiecare dă, fiecare primește câte ceva. Nu știu să îți explic cum, dar energia bună se simte, îi simți pe oameni cum merg cu povestea și asta îți dă aripi ca actor.
Care a fost prima seară în care ați simțit că v-ați așezat în personajul Ula?
Nu am simțit niciodată asta. Nu numai că nu simt că m-am așezat și, gata, trag de hățuri și merge trăsura, dar eu în ziua spectacolului stau acasă și mai citesc. Este un text atât de bogat, încât la fiecare citire mai descopăr câte ceva și sunt convinsă că cel puțin 20% din text eu nu l-am înțeles și nu știu unde bate. Teribil Vîrîpaev ăsta, cu multe nuanțe, cu multe trimiteri și înțelesuri.
Ați lucrat până acum cu mulți regizori de teatru. Cum vă poziționați în relația cu un regizor?
Întotdeauna am fost foarte ascultătoare, ca un supus austriac. Eu cred că un regizor pregătit vine cu schema spectacolului, are totul în cap și știe unde vrea să ajungă. Iar tu ca actor trebuie să intri într-un cadru, într-o ramă – vorbesc acuma ca în piesa „Neliniște”. Acolo, în acea ramă, ai într-adevăr laboratorul tău ca actor, de care nu ești tot timpul conștient. Eu nu știu cum este la alții, dar eu când lucrez un text nou sunt cu el tot timpul. Și când sunt în troleibuz, și când prăjesc ceapă la bucătărie, mă gândesc la text și îmi mai vine câte o idee. În repetiții se așază apoi toate. Însă, fără un regizor care știe ce și cum vrea, nu iese bine un spectacol. Adică, eu nu știu să fac fără regizor, vorbesc din punctul meu de vedere.
Personajul Ula a venit către dumneavoastră când aveați 82 de ani. Închiseserăți ușa noilor roluri, noilor proiecte de teatru?
Da, o închisesem atunci. Pentru că era puternică preocuparea mea de director de teatru și mă gândeam la investițiile care se fac într-un spectacol nou și dacă mi se întâmplă ceva și nu mai pot juca. Întâi a fost nu și nu, când mi-a propus Bobi Pricop rolul (n.r. regizorul spectacolului „Neliniște”), până am citit textul. Când am citit textul, am vrut să îl fac și i-am zis că joc doar cu condiția să se gândească la o dublură, dar să nu îmi spună cine este. Nu știu, s-o fi gândit, nu s-o fi gândit, acuma nu mă mai gândesc eu. Acest rol, acest spectacol a fost dar de la Dumnezeu, a fost ca o decorație.
Anul trecut v-ați încheiat mandatul de director al Teatrului Odeon? Cum a fost ultima zi?
A fost ziua în care mi-am strâns lucrurile în trei sacoșe mari, nici acum nu le-am scos din ele. Azi de dimineața am căutat ceva și am dat peste o grămadă de lucruri. N-a fost ușor să plec, după atâta timp, îți dai seama. Prima dată când am plecat am fost dată afară, nu am plecat eu de bună voie. (Dorina Lazăr a fost demisă de Gabriela Firea din funcția de director al Teatrului Odeon în anul 2017 și a revenit în funcție prin hotărâre judecătorească în aprilie 2021) Anul trecut a fost altfel, atunci mi s-a încheiat mandatul, dar eram pregătită mental să plec, fiindcă trebuie să știi și când să te retragi. Din teatru n-am plecat, merg în teatru, joc în el. Din punctul meu de vedere, niciunul dintre colegii mei actori care sunt pensionați nu sunt plecați din Teatrul Odeon. Un actor se pensionează doar în acte. La noi la teatru, există o listă cu actori angajați și una cu actori pensionați, pentru ca fiecare regizor să vadă ce actori sunt, ce disponibilitate actoricească are în Teatrul Odeon.
De fiecare dată când s-a încheiat o iubire din viața mea, am simțit că se sfârșește lumea, noroc că lumea asta nu se sfârșește
Până la această vârstă, ați avut de-a face cu mai multe finaluri. Dacă vreți să împărtășiți cu mine și cu cei care vor citi acesti interviu, cum ați învățat să treceți peste ele?
Le-am acceptat. Dacă nu se poate altfel, un final trebuie acceptat. Strângi din dinți, te doare, te ustură, dar toate se vindecă în timp. „Timpul vindecă totul”, vorba asta nu este doar o vorbă din bătrâni, chiar așa se întâmplă. Rămân amintirile, rămân senzațiile, gustul, mirosul. Dar nu mai doare.
Ești îndrăgostită și ești părăsită sau obligată să întrerupi relația. Ți se pare că se sfârșește lumea, că mori. Dar nu mori și chiar poate să nu treacă mult și să renaști. Eram tânără actriță la Teatrul Regional și eram foarte îndrăgostită de un coleg. Era complicat. Și a trebuit să plece din țară cu toată familia lui. Am crezut că se sfârșește pământul când am aflat, am simțit că mor. M-am trezit la patru dimineața, mama dormea dincolo, în camera cealaltă, m-am strecurat pe ușă și m-am dus la aeroport, numai să-l mai văd o dată. Era în 1967, câți ani sunt de atunci? O mulțime. Trăiește și astăzi, mai vorbim la telefon de două-trei ori pe an. Râdem ca pe vremuri. (face o pauză) De fiecare dată când s-a încheiat o iubire din viața mea, am simțit că se sfârșește lumea, noroc că lumea asta nu se sfârșește. Sau noi, ăștia care ne îndreptăm către o sută de ani, nu o să apucăm sfârșitul ei. (râde)
Ați iubit de multe ori până acum?
Da, da, dar astea nu se povestesc. Cred că mai mult am iubit eu. (râde) N-am fost o fată curtată, eram foarte băiețoasă. Meșterul Finteșteanu (n.r. Ion Finteșteanu, profesorul Dorinei Lazăr de la Institutul de Teatru) le spunea băieților din an „Măi, faceți ceva cu fata asta, că este ca lemnul”. Eu nu mă pricepeam să fiu curtabilă.
Spuneți despre mama dumneavoastră că era foarte frumoasă. Dumneavoastră vă vedeți o femeie frumoasă?
Da, mama era foarte frumoasă. Eu nu cred că am fost socotită o femeie frumoasă. Am avut întotdeauna complexe, dar îți mărturisesc că, acum, când mă uit la filmele mele, îmi spun: „Mă, parcă nu era rău, parcă nu eram rău deloc”. Ce să-ți spun? Eu cred că frumusețea fizică nu înseamnă mare lucru. Un om poate fi frumos într-o clipă și urât în următoarea. Uite, eu am cunoscut-o pe Nina Cassian, ne vedeam în vacanțe la 2 Mai. Nina nu era cea mai frumoasă femeie, dar eu nu am văzut în viața mea o ființă mai fermecătoare, mai feminină, mai posibilă, mai jucăușă decât ea. Asta cred că vine și din creier să știi.
Mai bine să fim deștepte decât frumoase?
Deștepte, deștepte, dacă putem să alegem.
Dacă tot vorbim despre deșteptăciune, care este cel mai inteligent lucru pe care l-ați făcut până acum în cariera dumneavoastră de actriță?
Uite, nu știu dacă a fost cel mai deștept lucru, dar cel mai onest lucru pe care l-am făcut a fost să aleg unde mă duc ca actor, la repartiție. Eu am terminat în ’61, în acele vremuri nu puteai fi direct actor în București, trebuia să faci trei ani de provincie. Noi am înjurat sistemul atunci, dar era foarte bine. Îți făceai mâna, îți făceai un exercițiu în provincie și abia apoi băteai la porțile capitalei. În 1961 s-a înființat Teatrul Regional București, era undeva pe Ștefan cel Mare, vizavi de stadionul Dinamo. Era un ansamblu de stradă, de dansuri și muzică populară și s-a înființat și o secție de teatru. Meșterul Finteșteanu ne-a luat pe câțiva și ne-a dus acolo să ne prezinte, în perspectiva de a fi angajați, și ne-am întâlnit cu directoarea teatrului, Victoria Dinu. Noi eram încă studenți, nu veniseră repartițiile. Vlad Mugur punea „Tragedia optimistă” de Vsevolod Vishnevskiy și eu jucam în ea. A fost spectacolul cu care am debutat.
Eram cu toții într-o zi la repetiția generală a lui Vlad și am auzit că veniseră repartițiile, am fugit la Institut, m-am uitat și eram a șasea pe listă. Atunci am avut surpriza să vedem că apăruseră peste noapte posturi în București la mai multe teatre. Mă rog, ne-am lămurit noi mai târziu că apăruseră fiindcă erau niște copii de ștabi care trebuiau să rămână în capitală. Dar uite, atunci eu nici nu m-am gândit că pot să spun că vreau în București. Faptul că eu veneam de la o repetiție a unui spectacol în care urma să joc, că eu fusesem cerută la un teatru, fie el și de deplasări, a contat mai mult. Îmi dădusem cuvântul că o să fiu acolo, iar eu mă țin de cuvânt și dacă pierd. Am intrat la repartiție și am cerut Teatrul Regional.
Ați profesat acolo primii ani după școală.
Da, am stat acolo aproape nouă ani, până în 1969. Am jucat și într-un cuptor de pâine, amenajat ca scenă de teatru, am mers în toate satele din jurul Bucureștiului. Sigur că a fost foarte greu, dimineața repetam, la ora două ne suiam în autobuz și mergeam să jucăm. Ajungeam înapoi în București la unu noaptea, dar pentru mine a fost o școală extraordinară, un exercițiu de anduranță care mie mi-a prins foarte bine. În meserie, pentru că n-am mai văzut aproape nimic ca fiind imposibil de făcut, și în relația cu publicul.
Fiecare rol vine cu încercări, este o luptă din care ieși biruit sau biruitor, dar ți-o treci acolo în carnea ta, în inima ta
De-a lungul vremii, ați lucrat cu mulți actori tineri. Știu că vă place să le mai arătați uneori secrete ale meseriei. Ce îi învățați?
Ce am învățat și eu de la Meșterul Finteșteanu. El ne spunea la clasă „Măi, când vă duceți pe stradă, nu umblați cu ochii în pământ, uitați-vă la oameni, uitați-vă la cum se comportă, ce fac, pentru că întotdeauna veți avea nevoie să vă aduceți aminte de gesturi pentru diverse ipostaze pe scenă”. Sau ne plângeam că, vai, ce facem cu mâinile? El ne spunea „Lasă mâna! Mâna are noblețea ei, las-o să curgă”. Tot asta le spun și eu colegilor mai tineri. Ne mai învăța Finteșteanu că, atunci când jucăm cu partenerul, să ne uităm în ochii lui. E groaznic să ai un partener care se uită în vârful capului și nu la tine. N-ai nicio comunicare cu el. A, și ne mai spunea ceva: „Pe scenă să nu lași niciodată lacrima să îți scape din ochi! Ține-o. Dacă ție îți scapă lacrima, publicul nu mai este acolo, el defulează prin tine”.
Ce sfaturi aveți pentru actorii la început de drum?
Să fie foarte serioși, să fie muncitori. Să respecte scena, fiindcă scena se răzbună altfel. Să nu refuze roluri, să se lupte pentru roluri. Fiecare rol vine cu încercări, este o luptă din care ieși biruit sau biruitor, dar ți-o treci acolo în carnea ta, în inima ta.
Povestiți cu atâta pasiune despre actorie. Cum ați păstrat vie dragostea pentru meserie?
La mine a fost recoltă naturală și perenă, să știi. (râde) Câteodată fiică-mea îmi mai zice că nu știu altceva pe lumea asta decât teatru.
Credeți că i-a fos greu să vă fie fiică?
Da, cred că i-a fost greu, plecam mult de acasă. Deși, uite, după cum îmi mai mărturisește acuma, dintre mine și tatăl ei eu am fost cea mai permisivă. Taică-su era foarte riguros. A iubit-o enorm, a adorat-o, dar era foarte riguros. Dacă nu venea de fiecare dată cu nota 10 de la școală, se supăra, o întreba cât au luat ceilalți.
Așa am crescut mulți dintre noi, fiind tot timpul comparați cu alți colegi de școală.
Eu nu. Eu am crescut așa de bine cu tata. Nu mă întreba niciodată de școală. Tata a fost brigadier silvic, știi? Pe vremea aceea nu erau autobuze, se ducea cu calul, ori cu bicicleta, ori pe jos la serviciu. Pleca dimineața la ora cinci, venea seara obosit. Ce să mă mai întrebe? Este adevărat că nici nu a fost vreodată chemat la școală din cauza mea. Eram o elevă bună, eram printre primii cinci din clasă.
Mama nu a vrut să se mărite, s-a măritat pentru că așa i-au spus părinții, dar a fost nefericită și de asta a fugit de acasă
După liceu, ați fi dat la Institutul de Teatru dacă nu v-ar fi zis mama dumneavoastră să încercați?
Nu, nici gând. Uite, jos, după canapeaua pe care stau, sunt cărțile cu care am venit la București în 1957 să dau la Filologie. Profesoara mea de română, Adriana Cheșa, era atât de bună, vai ce profesoară! Toate din clasă voiam să fim profesoare de limba română. Dar mama a zis să încerc și la teatru că se dădea examen înainte. Am luat și am rămas acolo.
Ați venit să locuiți cu mama dumneavoastră aici, în București.
Da, așa este. Săptămânile trecute am jucat spectacolul „Neliniște” în sala Operei Naționale din Timișoara și nu știu ce mi-a venit, dar, după spectacol, am oprit aplauzele și le-am spus spectatorilor că sunt foarte fericită să mă aflu acolo, fiindcă este prima sală de teatru pe care am văzut-o în viața mea. Povestea e mai lungă. Mama mea a plecat de acasă când eu aveam cinci ani. S-a dus în Timișoara, s-a angajat la CFR și s-a înscris la Conservator la clasa lui Ștefan Braborescu și a doamnei Lili Bulandra, sora lui Tony Bulandra. Eu nu am văzut-o pe mama timp de trei ani de zile, pentru că nu mi s-a dat voie să o văd. După trei ani, m-a dus bunică-mea, mama ei, la Timișoara, iar mama m-a adus în această sală de teatru de la Operă. Aveam în jur de opt ani și atunci a fost prima dată când am intrat într-o sală de teatru. După aceea, m-am mai dus la ea în vacanțe, ea a terminat facultatea acolo, a fost repartizată la Reșița, am vizitat-o și acolo, apoi a venit la Teatrul Bulandra ca actriță.
Ați iertat-o pe mama dumneavoastră fiindcă v-a părăsit când aveați cinci ani?
Oh, da. Am iertat-o demult. De fapt, nici nu pot să spun că am condamnat-o, lucrurile au venit și eu le-am trăit. Poate că a fost de condamnat, dar eu acum sunt o femeie trecută prin multe experiențe de viață și nu pot să o condam deloc. Este o crimă să stai cu un bărbat pe care nu îl iubești. Părinții mei au fost cei mai buni oameni, cei mai vrednici, dar când s-au căsătorit, tata avea 38 de ani, iar mama 18. Și tata nici nu era Rothchild să o ducă pe mama la operă, era brigadier silvic, pleca dimineața de acasă și venea seara. El era frânt de oboseală și mama voia să meargă la cazinou – la cazină cum îi zicea atunci. Am înțeles-o că a plecat.
Nu v-a luat cu ea.
Nu, asta ar fi fost inconștiență. Totuși, mama nu a fost o iresponsabilă. M-a lăsat în familia ei, cu tatăl și mama ei, eu stăteam când cu tata, când cu bunicii mei. Când a venit în Hunedoara, tata a intrat în gazdă la ei, așa a cunoscut-o pe mama și s-a îndrăgostit de ea. Mama nu a vrut să se mărite, s-a măritat pentru că așa i-au spus părinții, dar a fost nefericită și de asta a fugit de acasă. Am rămas cu bunica și ea m-a iubit ca o mamă. Am crescut în aceeași curte cu două verișoare, și azi mai vorbesc cu una dintre ele, una s-a prăpădit. Și Ileana, vară mea, îmi zice: „Tu-ți aduci aminte când buna făcea crema aia și nouă ne dădea câte puțin, iar ție îți dădea tot castronul?”. (râde)
Am mai spus-o, mereu mi s-a reproșat că iubesc mai mult teatrul decât familia
Chiar și având dragostea bunicii materne, v-au lipsit în copilărie discuțiile firești dintre mamă și fiică?
Poate că da, dar nu eram conștientă de asta. Am fost conștientă mai târziu, în relația cu fiica mea, pentru că nici eu nu am discutat cu ea lucrurile pe care era bine să le discut ca mamă. Și nu am făcut-o poate dintr-o pudoare, dar nici nu mi-a dat prin cap, mi se părea că fetele fac echipă mai bună cu colegele, cu prietenele. Erau rare cazurile în care mamele erau prietene cu fetele lor. Poate n-am făcut-o și fiindcă eram tot timpul plecată. Am mai spus-o, mereu mi s-a reproșat că iubesc mai mult teatrul decât familia.
N-ați repetat istoria, nu i-ați zis fiicei dumneavoastră să dea la actorie.
Nu i-am zis, dar oricum ea niciodată nu a avut în gând actoria. Îmi aduc aminte că noi eram prieteni cu Veroiu (n.r. regizorul Mircea Veroiu) iar el avea nevoie de o fată într-un film și i-a zis: „Haide, măi, Ioana Maria, nu vrei să vii?”. I-a spus răspicat că nici nu se gândește. Deși, a făcut un spectacol cu liceul, le-am dus tuturor costume de la teatru, i-am machiat pe toți, apoi au mers și în Franța cu spectacolul acela. A fost pe scenă, dar actriță nu a vrut să se facă.
Tot timpul m-a salvat meseria mea. Orice mi se întâmplă, în actorie mă refugiez mental, iar scena a fost locul unde m-am întors mereu, orice aș fi trăit
Mă întorc la mama dumneavoastră, ca actriță de data aceasta. Spuneați că a fost o actriță bună, dar nu a avut șansa să iasă în față. Dumneavoastră când ați simțit că ați avut șansa să ieșiți în față?
Să știi că în soarta unui actor este mare lucru să apară cineva, la un moment dat, care să mizeze pe el. Am spus-o de mai multe ori, eu eram actriță de comedie și, într-o zi, la Teatrul Odeon a apărut o distribuție pentru „Năpasta”, un spectacol pe care îl punea un regizor tânăr, Alexa Visarion. Mă luase și pe mine, m-am și întrebat dacă el face comedie din textul ăla. Era proaspăt absolvent de Institut, avea altă școală decât am avut noi, altă modalitate de a privi textele, mizanscena. Acela a fost un moment foarte important în cariera mea, am mai făcut cu el apoi niște spectacole. Dar atunci am schimbat registrul, iar acel rol mi-a schimbat cariera. Au început să vină și filmele, am făcut „Angela merge mai departe”, un film foarte bun, valabil și azi. Îmi amintesc că îmi doream mult să joc și altceva decât comedie, ceva dramatic, simțeam că eu acolo mă potrivesc mai bine.
V-a salvat vreodată meseria dumneavoastră?
Tot timpul m-a salvat meseria mea. Orice mi se întâmplă, în actorie mă refugiez mental, iar scena a fost locul unde m-am întors mereu, orice aș fi trăit. Eu și colegii mei am avut noroc să jucam ani buni pe scena asta de la Odeon, care cred că este o scenă binecuvântată, are un spirit al ei. Este o pace aici! Totdeauna le spun colegilor mei: „Aveți grijă cu scena asta! Respectați-o, onorați-o!”. Vin și din alte părți trupe, care joacă la noi la teatru, și au venit odată unii din Thailanda care mi-au spus că este o energie pozitivă aici cum rar au întâlnit.
Ați mai jucat în alt teatru din București de când ați venit la Teatrul Odeon, în 1969?
Am jucat doar o dată. La Teatrul de Comedie monta regizorul Adrian Lupu un text de Moliere parcă și nici o actriță de la Comedie, din fetele de atunci, nu a vrut să joace. Mi-a zis mie: „Ajută-mă, Dorina, fă tu rolul ăsta!”. „Vin, Adriane, vin, că mie îmi place să fiu pe scenă!”. Țin minte că am făcut cuplu cu Adina Popescu atunci.
Actorul este ca fata la bal, stă pe scaun, cântă muzica, iar ea aștetaptă să fie invitată la dans de cineva. Acel cineva este regizorul. Vine, te invită, dansezi
Aveți regrete ca actriță?
Nu cred că am regrete. Cred că am avut parte de tot ce mi s-a cuvenit. Dacă meritam mai mult, poate primeam mai mult. Sau, cine știe? Dacă ceream mai mult. Mi-aduc aminte, pe Marcela Rusu am auzit-o spunând odată: „Eu și pe Dumnezeu l-am învățat că sunt pretențioasă”. Eu n-am avut curajul ăsta vreodată, să fiu pretențioasă, să cer mai mult. Dar să știi că Dumnezeu mi-a dat multe. Poate că am și cerut când eram tânără, iar El mi-a dat cât am meritat. Poate îmi mai dă și în continuare. Am iubit, am jucat, am fost în străinătate cu spectacole de teatru, ceea ce este un dar, am făcut filme, am avut prieteni, am un copil bun, o nepoată bună. Eu sunt un om mulțumit, sunt un om împlinit. Regrete nu am. Totdeauna am zis că actorul este ca fata la bal, stă pe scaun, cântă muzica, iar ea așteaptă să fie invitată la dans de cineva. Acel cineva este regizorul. Vine, te invită, dansezi. Dansezi bine, te mai invită și a doua oară, nu dansezi bine, te ocolește. Sau poate te ocolește fără să vrea și o invită pe alta la dans, iar ție nu îți mai vine rândul. Acolo cred eu că apare ajutorul lui Dumnezeu, când te găsește cineva.
În al doilea an de facultate, ați avut de ales între actorie sau să vă măritați cu un diplomat și să trăiți în afara României. Vă mai gândiți la acel moment?
M-am gândit de foarte multe ori la acel moment și știu că am ales bine. Nu aș mai fi putut să îmi fac meseria în străinătate, fiindcă aș fi fost nevastă de diplomat venit dintr-o țară comunistă și aș fi fost obligată să respect rigorile. Săracele Silvia Popovici și Violeta Andrei, cât au pătimit ele!
V-ați dorit vreodată să ajungeți actriță la Hollywood?
Totdeauna m-am văzut actriță la Hollywood. La Hunedoara am găsit o grămadă de reviste de cinema, cu poze de la Hollywood. Mama mea avea un frate, care s-a însurat și a făcut două fete, verișoarele mele. Mătușa mea, Victoria, a fost o femeie extraordinară, o autodidactă, o minunată, ne povestea filme, cărți. Stăteam cu verișoarele mele pe clăile de fân din curtea mare a bunicului, ne uitam pe revistele mătușii mele și ziceam: „Asta-s eu! Ba nu, asta-s eu!”. Ava Gardner, Greta Garbo, Shirley Temple. Totdeauna m-am visat la Hollywood, dar am trăit în vremurile acelea, greu se ieșea din țară. Mai în anii dincoace, m-au luat niște francezi într-un film, „Saint Ange” se numește. Acțiunea filmului se petrece în Franța, am filmat și acolo, și în România. La filmări, regizorul ne tot spunea că facem filmul și o să îl prezentăm și la Hollywood. Eu mă și gândeam cum trebuie să mă îmbrac, ce haine să îmi iau la Hollywood, îmi făceam griji. (râde) Trece o lună, trec mai multe, eu așteptam să mă invite regizorul la premieră. N-am mai avut răbdare, l-am sunat eu: „Bonsoir, ce faci? Când e premiera filmului?”. Era supărat. „Uite acum este premiera filmului și eu stau afară, sala este aproape goală, e un fiasco!”. Și, uite așa, s-a dus pe apa sâmbetei Hollywood-ul meu, dar eu pândesc următoarea ocazie. 🙂
Foto cover portret Dorina Lazăr: Ana Maria Moldovan
