Alexandra Badea este dramaturg și regizor. S-a născut în București și a descoperit teatrul mergând prima dată prin culisele sale, în spatele scenei. Era la liceu, într-o clădire lipită de Teatrul Bulandra de la Grădina Icoanei, iar când se plictisea la ore, se uita pe geam și vedea cum se construiesc decoruri sau cum repetă actorii din teatru. S-a îndrăgostit de aceasta lume și primul spectacol pe care l-a văzut a fost Patul lui Procust în regia Cătălinei Buzoianu. A dat admitere la UNATC cu gândul că, prin creația de teatru, își poate exprima frământările.
Astăzi, Alexandra Badea este o voce artistică puternică în România și în Franța, țara în care a ales să trăiască după ce a terminat facultatea. Dar ani de zile la Paris nu a trăit din teatru, de fapt nici nu a fost aceasta dorința sa, visul ei a fost doar să facă teatru. A lucrat într-un after-school, a susținut cursuri de teatru și a fost jurnalist de radio. Primele spectacole în Franța le-a făcut cu puțini bani, iar când a ajuns să câștige din teatru echilibrul a fost destul de fragil o vreme. Vara aceasta, Alexandra a devenit a treia regizoare care a montat la Teatrul Național București un spectacol despre care eu cred că se va vorbi multă vreme.
Am plecat de la premiera Exil cu multe curiozități, în principal legate de textul scris excepțional și de procesul de lucru la acest spectacol. Câtă cercetare a făcut, ca să poată scrie un text atât de elocvent despre traume transgeneraționale? Cât și cum s-a lucrat la acest spectacol ca să iasă în această formă? Câți dintre cei care îl vor vedea vor înțelege cu adevărat ce impact au traumele colective și individuale asupra generațiilor de azi și de mâine? Am povestit cu Alexandra Badea despre teatru, despre locurile unde scrie, despre lucrul cu actorii și puțin despre Paris. 🙂
Alexandra, am ieșit de la spectacolul tău, Exil, întrebându-mă oare câtă cercetare ai făcut pentru a scrie acest text? Câtă psihologie transgenerațională ai citit, te preocupă acest domeniu?
Este un text care se articulează în mine de foarte mult timp, fără să fi provocat ceva. Am decis să îl scriu când toate lucrurile astea se așezaseră în mine. Psihanaliza a fost un moment important în viața mea, asta mi-a permis să scriu. Am început acest proces prima dată prin 2005 și în 2006 am început să scriu. S-au lămurit multe lucruri. Psihologia transgenerațională am descoperit-o mai târziu, citind tot felul de cărți și mi-am dat seama că principiile ei pot fi transpuse scenic, constituind un dispozitiv dramaturgic interesant. Dar mai întâi a fost o căutare personală, o curiozitate. Cam așa funcționez mereu cu temele în ceea ce scriu. Nu aleg un subiect, ajung la el, prin întâlniri, lecturi și pentru că ajung la el, și înmagazinez multe informații care se traduc în mine în povești și personaje, încep mai târziu să le scriu.
Când ai luat prima dată contact cu ideea de traumă transgenerațională?
Nu mai știu exact, de mult timp, am înțeles acest concept în căutările mele personale. Mai târziu am folosit acest concept pentru a scrie o trilogie Points de non-retour, în Franta, care analizează traumele transgenerationale provocate de colonialism si post-colonialism. Aceste întrebări mi le-am pus imediat dupa atentatele de la Paris din 2015 când multi artisti se întrebau ce s-a întâmplat pentru ca societatea franceză să ajungă la această fractură si violentă. Unul din răspunsuri era faptul că aceste traume provocate de ororile colonialismului nu au fost tratate și continuă să fie ascunse, nefiind aduse suficient în discutie în spatiul public.
Care a fost momentul când te-ai gândit să aduci acest subiect într-un spectacol despre România?
Când am primit prima dată invitația la TNB (acum multi ani, dar programul meu nu îmi permitea să vin) am început să mă gândesc la acest proiect, toate povestile auzite de la români plecați de mai mult sau mai putin timp au început să se articuleze și, încet încet, lucrurile s-au legat.
Mă ascundeam în spatele unor subiecte importante pentru că îmi era teamă să mă arăt așa cum sunt
Ai scris recent pe Facebook că în România nu te-ai simțit acceptată? Când și cum ai început să simți neacceptarea?
Cred că neacceptarea a fost una din primele senzatii în copilăria mea. Eram mereu copilul care stă pe margine și se uită la ceilalți. Îmi era teamă de ceilalți. Nu reușeam să fac fată violenței raporturilor și asta mă afecta foarte mult. Oboseam încercând să mă adaptez, să fabric un personaj care să semene celorlalți. Când am intrat în UNATC, această senzatie s-a estompat, dar a revenit spre sfârșitul școlii, când violența mediului teatral românesc mă afecta foarte mult. Raporturile de dominare, această nevoie de a-i umili pe ceilalți, când ai puterea, mă paralizau pur și simplu. Și mai târziu, când am venit cu spectacole de-ale mele în România, simțeam acelasi lucru. E un cuvânt în franceză care îmi place mult “bienveillance”. Nu stiu cum să îl traduc. Ar fi “bunavoință” dar e mai complex de atât. E un fel de deschidere față de celălalt și de curiozitate, o atitudine pozitivă față de celălalt, în care nu îl privești cu prejudecăti, ci aștepți să vezi ce are de spus înainte de a-l judeca. Mie mi se pare că noi în România nu prea știm să facem asta. Nu suntem învățați să o facem. Suntem învățați să îi privim pe ceilalți ca pe niste concurenți care trebuie înlăturați, ca pe niste dușmani care au ceva personal cu noi. Atitudinea asta îmi făcea rău și cred că și de asta am plecat din România atunci.
Cum simți relația ta cu România după premiera spectacolului Exil? A vindecat ceva și în tine procesul de creație a acestui spectacol?
Ceva s-a liniștit în mine. E prima oară după plecare în care stau trei luni în Bucuresti. Întâlnirea cu echipa artistică a fost atât de puternică încât asta a contat enorm în procesul de creație și în împacarea cu România. Cred că am reușit să construim o comunitate utopică în care toate frustrările, furiile, neîntelegerile au fost trecute printr-un filtru comun. Cred că am reușit să atingem acea atitudine de “bienveillance” în timpul repetițiilor și punctul culminant a fost filmarea documentarului în care actorii vorbesc între ei despre relația lor cu România și cu ei înșiși. Nu e nimic regizat acolo, nu știau întrebările dinainte, nu am pregătit în niciun fel acest moment. Doar l-am surprins. Și, în momentul acela, ceva s-a întâmplat între noi, chiar dacă nu eram mereu de acord unii cu altii. A contat cred și faptul că acest text este foarte personal, poate cel mai personal, mi-a trebuit mult timp ca să vorbesc despre mine, chiar dacă este o ficțiune, aceste întâmplări nu sunt trăite de mine, dar multe din lucrurile spuse sunt lucruri care sunt în mine și nu aveam curajul să le scriu înainte, mai ales în română. Mă ascundeam în spatele unor subiecte importante pentru că îmi era teamă să mă arăt așa cum sunt. Evident că asta nu se poate face în fiecare spectacol, și poate că nici nu este necesar, dar pentru mine a venit momentul cu acest text.
Cu ce speri să plece acasă oamenii care văd Exil?
Sper să plece cu întrebări despre ei și cu dorința de a se apropia mai mult de ceea ce sunt cu adevărat. Sper să le dea curajul să își asume niste decizii, niște dorințe, așa cum multe din personaje încearcă să o facă și mai sper să își dorească să revină la teatru. Cred că este necesar să ne privim trecutul și să întelegem ce traume ne vin de acolo. Nu cred că putem fim liberi altfel. Și cred că putem opri transmiterea acestor traume către celelalte generatii doar întelegând ceea ce purtăm în noi și de unde ne vin aceste lucruri.
Îmi place mult să scriu în trenuri, aeroporturi, hoteluri, locuri de trecere, dar pot să scriu foarte bine și la mine acasă. În general scriu dimineața
Ce alte teme te preocupă și le aduci în textele tale?
M-a interesat mereu modul în care politicul interferează în sfera intimității, împiedicând individul să fie liber. Am scris, despre globalizare, supraveghere, burnout, lobby-uri, structuri de dominare, manipulare, despre exil, migrație, traume ale istoriei. Încerc să surprind personajele în crize existențiale, căutări identitare, momente de cumpănă, de schimbare. În momentul pe care îl traversăm societal, mi se pare important să aducem pe scenă personaje puternice, care se luptă să schimbe ceva în viața lor, și în locul unde trăiesc, care trec de la statutul de victimă la un statut activ, care le permite să acționeze și să se lupte.
Ce te inspiră când scrii un text nou? Și ce rutină de scris ai?
Nu caut subiecte. Întotdeauna plec de la ceva personal, care mă mișcă, mă revoltă, mă obsedează. Câteodată nici nu înțeleg de ce mă opresc la un subiect. Chiar dacă este foarte departe de realitatea mea sau de trecutul meu e întotdeauna o rezonanță care produce ceva în mine și pentru că un subiect revine de mai multe ori, încep să mă documentez, iar povestea și personajele se articulează. Nu pot să spun că am o rutină de scris, nu mă oblig să scriu, e o necesitate. Pot scrie oricând, îmi place mult să scriu în trenuri, aeroporturi, hoteluri, locuri de trecere, dar pot să scriu foarte bine și la mine acasă. În general scriu dimineața, am nevoie ca scrisul să fie primul lucru pe care îl fac. Viața cotidiană și alte lucruri administrative pe care le-aș face înainte alterează într-un fel concentrarea de care am nevoie.
Primele încercări. Ce ai scris? Ce îți amintești de atunci?
Primul text a fost Mode d’emploi, un text pe care l-am scris în primul rând pentru mine, nu mi-am zis: ”O să scriu o piesă de teatru”. Aveam nevoie să las niște lucruri undeva. Am început să scriu târziu, în 2006 la 26 de ani. Locuiam de trei ani în Franta, într-o tară pe care o idealizasem și care începea să mi se arate altfel. Toate fracturile sociale, zonele gri, injustițiile, inegalitățile apăreau brusc și aveam nevoie să scriu despre asta. E un text personal, care vorbește despre identitate, dubla-cultură, inadaptare, în care e multă furie adunată în timp. L-am scris aproape în scriitura automată, așa cum venea, fără să mă gândesc prea mult la structură sau la poveste. La început l-am scris în română și franceză, în funcție de personajele cu care protagonista se întâlnea, dialogurile erau doar un pretext pentru a declanșa monoloage interioare. Și, de fiecare dată când începeam un monolog în română, mă blocam, nu îmi plăcea ce iese, parcă cineva se uita la ce scriu și mă evalua ca la scoală. Atunci am înțeles că în franceză mă simt mult mai liberă. E o limbă pe care o pot folosi cum vreau, îmi pot permite orice în ea pentru că nu e limba mea maternă, nu am nici o obligație fată de ea, nimeni nu mă poate judeca, toată lumea știe că nu este limba mea și atunci am senzația că mi se permite orice. Franceza este pentru mine și limba în care am trecut prin psihanaliză și asta cred că este important, pentru că pot ajunge în zone foarte profunde în care mi-a fost interzis să ajung în română.
Cât accent pui pe documentare când vrei să scrii despre ceva nou?
Documentarea este cea mai importantă etapă. Ea poate dura ani pentru unele proiecte. Pentru trilogia de la Paris am lucrat aproape 5 ani. Evident că am făcut și alte lucruri în același timp, dar am citit mult despre colonizare. Cred că am vreo două rafturi de cărți despre acest subiect în bibliotecă. Mă uit la multe filme documentare, vorbesc cu istorici, sociologi, psihologi. Mi-a trebuit însă mult timp pentru a mă apropia de persoanele care au trăit traume în procesul de documentare. Îmi era teamă că le reactivez aceste traume, aveam un fel de pudoare față de ele.
Ce lucru neobișnuit ai făcut pentru a documenta un subiect nou?
Când am scris despre războiul din Algeria, am înțeles că nu pot să nu deschid un spațiu de dialog cu cei care au trăit acest episod. Și atunci Teatrul Național de la Colline, care era producătorul meu, a trimis tuturor spectatorilor din baza de date o scrisoare a mea, în care îmi prezentam demersul și le propuneam celor care vor să îmi vorbească să ne întâlnim. Timp de câteva săptămâni am întâlnit individual oameni care au trăit aceste evenimente, sau copii de-ai lor. De multe ori veneau cu o oarecare suspiciune și îmi puneau întrebarea: ”Ce vreți să știți?”. Și eu le ziceam: ”Ce vreți să îmi spuneți”. Puneam foarte puține întrebări, îi lăsam pe ei să îmi spună ce vor, și nu interveneam decât când simțeam că sunt într-o zonă confortabilă unde vor ei să meargă. Nu îi forțam să îmi spună lucruri, ascultam pur si simplu ce aveau de zis. Nu înregistram, doar notam lucruri care mi se păreau importante. De cele mai multe ori nici nu revin asupra documentației, scriu plecând de la ce a rămas în mine.
Mă interesează din ce în ce mai mult să dau un spațiu creativ actorilor și să le permit să se exprime cu propriile lor cuvinte
Ce zone explorezi în prezent ca regizor? Ce limbaje artistice și modalități de expresie sunt de interes pentru tine acum?
Mă interesează să creez un limbaj teatral și cinematografic, să aduc filmul în scenă, fie prin imagini captate în direct, ca în Exil, fie prin fragmente de film preînregistrat ca în spectacolul pe care îl fac acum la Paris. Am început să experimentez asta din 2003 de la primul spectacol de la Casandra. Mă interesează din ce în ce mai mult să dau un spațiu creativ actorilor și să le permit să se exprime cu propriile lor cuvinte. Vreau să dezvolt din ce în ce mai mult acest aspect. În Exil am făcut-o prin documentarul care se proiectează pe schimbările de decor. Lucrez mult și pe spargerea convenției teatrale, când actorii se adresează spectatorilor, ieșind din poveste.
Ce disciplină ai când construiești un spectacol nou? Ce contează cel mai mult în procesul de creație?
Lucrez mult. La Exil am repetat și 12 ore pe zi. Pe actori îi chemam mai puțin, pentru că lucram pe cupluri de personaje sau perioade, dar eu stăteam câteodată de dimineață până seara fără pauze. Cel mai mult mă interesează lucrul cu actorii, forma spectacolului o găsesc cu ei, nu vin cu ceva fixat de acasă. Spațiul este gândit cu scenografii cu mult înainte, de multe ori chiar înainte să scriu. Lucrez cu Cosmin Florea si Velica Panduru, și câteodată singură. Nu încep repetițiile până nu îmi este clar ce facem cu spațiul. Și evident că estetica este acolo de la început, dar forma spectacolului se construiește cu ei. De exemplu, în Exil mult timp am ezitat dacă să am o cameră video pe scenă. Cum erau multe probleme tehnice, la un moment dat am renunțat la idee, dar lucrând cu Ada Galeș, care îmi spunea că e ciudat să nu o aibă în scenă, mi-am dat seama că prezența camerei e esențială. Și când ea a apărut a devenit un partener pentru ea. Poate altcuiva i-ar fi fost teamă să lucreze cu camera, pentru Ada însă a fost pasionant și atunci am ajuns să o folosim aproape mereu.
Cum îți alegi distribuția pentru un spectacol nou?
Mă bazez mult pe intuiție în alegerea echipei. Câteodată nu am nevoie de casting. De exemplu, pe Cosmina Olariu, care o joacă pe Agnès în Exil, nu o știam. Când a intrat în sala de repetiții și i-am dat să facă o improvizație cu Diana Dumbravă, care era deja în distribuție, am știut de la primul schimb de replici că vreau să lucrez cu ea și că va face un cuplu mamă-fiica foarte interesant cu Diana. Nu scrisesem nimic din text, dar personajul îmi era destul de clar, însă el a fost construit în funcție de ceea ce percepeam eu din ea, de ce m-a lăsat să văd în ea la acel moment. Când a citit textul mi-a zis: „Parcă e povestea mea, de unde ai știut asta despre mine?”.
Ce urmărești în lucrul cu actorii? Ce este important când le indici cum să-și construiască personajele?
Nu urmăresc decât să fie sinceri și autentici, să nu fabrice nimic din exterior și să se ducă cât mai mult pe interior, pe adevărul lor. Eu nu știu cum sunt personajele, personajele sunt în ei, din ei. Știu doar care e drumul lor, parcursul, evoluția, tensiunile. Îi las să încerce cât mai multe lucruri, să exploreze, și din toate aceste propuneri aleg ce mi se pare just, ce funcționează scenic. Îmi place să îi și scot din zona lor de confort, să îi văd altfel decât i-au văzut alți regizori. Cred că le dau multă libertate în prima etapă de lucru, dar după îi urmăresc foarte atent, nu îi las să se îndepărteze de ceea ce au găsit sau ar putea să găsească. Am multă încredere în intuiția lor. O scenă poate fi construită în multe feluri, ce e important e să fie construită organic și cred că dacă obligi actorii să meargă într-o zonă pe care nu o simt, se pierde ceva esențial.
Blocajele apar când îți pui presiune mare, când vrei să demonstrezi ceva. Fac teatru tocmai pentru a nu avea nimic de demonstrat
Ai blocaje de inspirație când lucrezi la un nou spectacol? Ce faci atunci? Cum treci peste ele?
Nu am avut blocaje care să mă oprească din lucru. Am momente de dubiu, în care mă întreb dacă ce fac mă reprezintă cu adevărat, dacă e autentic. Trec peste ele repetând, încercând alte lucruri. De multe ori am nevoie să mă îndepărtez de o idee, și dacă după ce am încercat alte soluții, ea revine, e clar că sunt pe calea cea bună. Cred, însă, că blocajele apar când îți pui presiune mare, când vrei să demonstrezi ceva, să fii original cu orice preț. Nu mai am de mult timp această preocupare. Cred că fac teatru tocmai pentru a nu avea nimic de demonstrat, e poate singurul spațiu în care mă simt liberă.
Vreau să ne întoarcem câteva momente în trecut acum. Care a fost prima experiență cu teatrul din viața ta? Ce îți amintesti de atunci?
Teatrul l-am descoperit prin culise. Eu nu mergeam la teatru, dar liceul meu era lipit de teatrul Bulandra, Grădina Icoanei și când mă plictiseam la ore, mă uitam pe geam unde vedeam atelierele de construcție de decoruri sau actorii care repetau textul. Cu o colegă am fost curioase să intrăm în teatru. Ne-am împrietenit cu cabinierele care ne-au dus prin teatru și am fost fascinată de această lume. Voiam să îmi petrec timpul acolo. Am fost curioase să vedem ce fac acei oameni și așa am ajuns să vedem Patul lui Procust spectacolul Cătălinei Buzoianu, care m-a marcat. Era un spectacol simplu, sincer, minimalist, cu niște actori extraordinari, un spectacol care rezona cu neliniștile mele de atunci. Îmi aduc clar aminte că în timpul unei reprezentații, când încă mai căutam un mod de a exprima tot ce mă măcina atunci, la școală sau acasă spunându-mi-se că nu am vreun talent deosebit pentru a face artă, atunci văzând o imagine din spectacol mi-am zis: „Și eu aș putea să fac asta. Ca regizor de teatru n-ai nevoie de un talent concret, n-ai nevoie decât să te înconjori de oameni talentați și să te exprimi prin ei.” Un an după, dădeam și intram la UNATC și cred că văzusem maxim zece spectacole, e drept unele de câte zece ori.
Când ai știut că vrei să trăiești din teatru? Și care a fost momentul în care ai putut (poate) să zici: ”Am ajuns aici, am reușit”.
Nu mi-am zis că vreau să trăiesc din teatru, ci că vreau să fac teatru. Atâta timp cât pot să fac teatru și să mă adresez unor oameni (pentru că nu mă mai interesează de mult să fac teatru doar pentru mine) faptul că pot trăi sau nu din asta e secundar. Și o zic pentru că ani de zile la Paris nu am trăit din asta. Am lucrat câțiva ani la after-school, am dat cursuri de teatru pentru copii și amatori, am lucrat la radio la RFI. Primele spectacole în Franța le-am făcut cu bani foarte putini, cred că mi-a luat cinci ani ca să ajung să trăiesc din teatru și echilibrul a fost mult timp fragil.
Ce momente rămân marcante până acum în viața ta artistică?
Au fost câteva momente importante simbolic: când am văzut prima carte publicată la editura Arche unde erau publicati multi din autorii mei preferati, când am avut premiera la Teatrul Național de la Colline, unde văzusem multe spectacole importante pentru mine, prima zi de filmare pentru scurt-metrajul meu, evident Festivalul de la Avignon în 2019 care a fost de-a lungul timpului o a doua scoală pentru mine și cel mai mult m-a impresionat reacția publicului, spectatorii care ne opreau în stradă ca să ne vorbească despre spectacol. A mai fost importantă premiera Exil la TNB. Nu am avut niciodată atâtea emoții, pentru că, în ciuda imaginii prăfuite pe care o avea acest teatru în studenție și în anii de după, în perioada în care voiam să dau la regie el era pentru mine simbolul „reușitei în teatru”. Nu îmi place cuvântul „reușită”, îl folosesc mai mult la nivel simbolic. Probabil că faptul de a ști că acest spectacol atât de personal va fi văzut în acea seară de 1000 de oameni printre care vor fi părinții mei, profesori, foști colegi, prieteni, oameni importanți pentru mine de la începutul parcursului meu, a generat aceste emoții.
Mi se spunea că regia e o meserie pentru bărbați, și probabil că încă se mai crede asta din momentul în care nu sunt decât a treia regizoare care montează pe scena mare a TNB
Care au fost cele mai valoroase întâlniri pe care le-ai avut în teatru, definitorii pentru munca ta?
Prima întâlnire importantă a fost cu spectacolele Cătălinei Buzoianu pe care le-am văzut de multe ori. Încă țin minte momente cu Diana Dumbravă în Copilul îngropat și cu Irina Movilă în Pescărușul, iar Patul lui Procust cred că l-am văzut de cel puțin zece ori. Dacă nu ar fi existat aceste spectacole, cred că nu aș fi făcut regie. A fost și foarte important că ele au fost făcute de o femeie, pentru că mi se spunea atunci că regia e o meserie pentru bărbați, și probabil că încă se mai crede asta din momentul în care nu sunt decât a treia regizoare care montează pe scena mare a TNB.
A doua întâlnire a fost cu profesorii mei Valeriu Moisescu și Nicolae Mandea, care în afara tehnicilor și bazelor de regie ne-au dat libertatea să înțelegem ce vrem să facem ca artiști, ne-au încurajat să mergem spre dramaturgia contemporană, să privim lumea în care trăim. Cred că acele discuții au fost definitorii în formarea mea. În anul 3 am avut ocazia să fiu asistenta de regie a lui Radu Penciulescu si am învățat enorm de la el, de la modul în care lucra cu actorii cu căldură, umor, dar și multă exigentă. Estetica lui m-a influențat mult, această zonă la limita teatralității unde actorul se confundă cu personajul și publicul nu știe cine vorbește de fapt.
O întâlnire esențială a fost cu Nicoleta Esinencu, datorită căreia scriu. Ea mi-a zis cu umorul ei: „Tu ar trebui să scrii, îți faci prea multe scenarii și dacă n-o s-o faci o s-o iei razna. Nu mai căuta în textele altora ce e deja în tine”. Eu i-am răspuns: „Dar eu nu știu să scriu”, ea a râs și mi-a zis: „Cine știe să scrie? Ai încercat?” O lună după încercam. I-am trimis primul text și mi-a dat un feedback după care am rescris. Când a trebuit să fac prima lectură publică i-am zis: „Eu nu cred că îmi pot asuma acest text” și Nicoleta, care are un umor extraordinar, mi-a zis: „Atunci dă-mi-l mie că mi-l asum eu.” Și asta cred că mi-a dat încrederea să continuu.
O altă întâlnire importantă a fost cu Dieudonné Niangouna, dramaturg și regizor congolez, care este poate unul din cei mai radicali artiști pe care îi cunosc, l-am întâlnit în primii ani în care începusem să scriu si discuțiile cu el, spectacolele lui mi-au deschis atunci o altă perspectivă asupra lumii, mi-au dat curajul să radicalizez într-un fel discursul meu politic si estetica textelor mele.
Mai recent, a fost întâlnirea cu Wajdi Mouawad, care este și directorul Teatrului de la Colline, co-producător al spectacolelor mele, a fost un moment important. Fără el și discuțiile noastre poate că nu aș fi avut curajul să mă lansez în acest proiect de trilogie (7 ore de spectacol) pe care l-am prezentat în ianuarie la Paris. Când l-am întâlnit eram într-o pauză de 6 ani de regie, voiam doar să scriu (am scris două romane, scenarii de film, multe piese pentru alți regizori). Chiar dacă scena îmi lipsea, nu mai voiam să pierd din timpul de scris pentru a căuta parteneri, pentru a rezolva probleme care nu erau legate de procesul artistic. Și el m-a convins producându-mi primul spectacol să revin la regie. Ce e importat în această întâlnire e că de la el am învățat să nu îmi pun singură limite.
O întâlnire importantă a fost cea cu actrița Mădălina Constantin, pe care am întâlnit-o la Paris, am fondat împreună prima companie de teatru și am lucrat aproape toate spectacolele de aici împreună. Primul text l-am scris știind că ea îl va interpreta. Am învățat enorm de la ea în lucrul cu actorii, am învățat în primul rând că actorii sunt creatori (de multe ori în școala de teatru din România ei sunt reduși doar la funcția de interpret sau executant), sunt cei mai buni „dramaturgi” în sensul german al cuvântului, pentru că fiind în interiorul construcției simt primii ce e just si ce poate afecta structura spectacolului.
„Și ce e important atunci? Să trăim până la capăt niște experiențe” Asta îmi doresc
Ce i-ai spune Alexandrei de acum 20 de ani, cu mintea și experiența de viață de acum?
Să aibă răbdare, să aibă încredere și să trăiască momentele așa cum vin, fără încrâncenare, fără să încerce să controleze mereu ce se va întâmpla.
Cum ne apropiem de final, nu vreau să trec peste curiozitatea de a te întreba despre Paris. Ce i-ai spune unui om care îl vizitează pentru prima dată să facă, pentru a gusta cât mai mult din ”local flavours”?
Să se piardă prin oraș, să meargă mult pe jos, să iasă din zona indicată de ghidurile turistice. În Paris sunt lucruri de văzut peste tot, e un oraș surprinzător dacă ieși din zona muzeală. E în primul rând un oraș cosmopolit în care sunt fragmente din toate culturile lumii. Asta mă tine aici, complexitatea si diversitatea lui.
Ce urmează pentru tine anul acesta? Ce planuri mai ai?
Voi avea o nouă premieră la Paris, multe workshop-uri de actorie în școli de teatru, mă interesează din ce în ce mai mult să lucrez cu tineri actori, în special cu cei din primii ani unde se pun bazele și de multe ori din păcate ele sunt puse prost. Vreau să fac un film, de fapt vreau să fac mai multe, dar aștept finanțările, și pentru că m-am săturat să le aștept, aș vrea să fac un film independent cu actori pe care vreau să îi filmez acum, nu în șapte ani. Și mai vreau să încep al treilea roman, care e de ceva timp în mine. Ar mai fi o rezidență de creație pentru un nou proiect de teatru în Brazilia, o țară pe care am descoperit-o recent și care mă fascinează.
În viață nu îmi place să îmi fac planuri, dar e o frază, care îmi place mult în Exil, pe care i-o spune Emilian Oprea, Adei Galeș: „Și ce e important atunci? Să trăim până la capăt niște experiențe.” Asta îmi doresc.
Foto cover: Richard Schroeder
