Cristian Popa: Abia aștept să învăț, nu am orgoliul de a spune că știu tot

Cred că lucrurile care ne pasionează în copilărie pot deveni parte din ceea ce facem la maturitate, dacă suntem ghidați de adulții din jurul nostru să ne explorăm pasiunile sau dacă ne ascultăm propria intuiție. Lui Cristian Popa îi plăceau de copil filmele, mai ales cele polițiste, și nu rata vreunul seara la opt, când se difuzau la televizor pe vremea lui Ceaușescu, sau la căminul cultural din satul Munteni, de lângă Tecuci, unde a crescut. În școala generală, și-a dorit să fie polițist, a dat examen la Ploiești, unde a fost respins pentru că avea platfus. În liceu, s-a gândit să dea admitere la Facultatea de Teatru, unde a și ajuns să studieze. A absolvit în 2021, la clasa profesorilor Cornelia Gheorghiu şi Emil Coşeru de la Iași, dar a început să joace în spectacole de teatru încă din timpul facultății.

Eu l-am descoperit pe vremea când mă uitam la seriale TV românești, în Secretul Mariei, unde juca un personaj negativ carismatic. L-am reîntâlnit în teatru, mulți ani mai târziu. Cristi a avut parte de succes și celebritate în urmă cu 20 de ani, dar spune că atunci nu a știut ce să facă cu acestea, pentru că el visa la o carieră în film și teatru, nu în televiziune. Și-a construit cu răbdare calea lui, este actor angajat al Teatrului din Ploiești – nu i-a ieșit acolo să se facă polițist, dar a devenit actor – a jucat în ultimii 25 de ani în multe spectacole de teatru, în filme românești, italiene și americane.

Primul rol principal în film a venit când avea 38 de ani, în Monștri, regizat de Marius Olteanu, un film despre care s-a vorbit la superlativ la noi și peste hotare. La începutul acestui an, l-am văzut pe Cristi în Viață Bună, un spectacol în regia lui Cristian-Tudor Popescu și în Subteran pe Netflix, unde joacă rolul unui procuror corupt, ocazie cu care ne-am așezat la o discuție despre călătoria sa în teatru și film, despre evoluția sa ca om și actor.

Povestea lui Cristian Popa din primii 25 de ani de carieră în actorie este despre răbdare, muncă și dorința continuă de învățare, despre eșecuri, care fac parte din viață, despre sinceritate cu sine și smerenie. 

Uitându-mă în urmă, n-am fost niciodată în extaz când am avut succes. Iar când au venit perioade în care n-am făcut nimic, n-am suferit atât de mult. Am reușit să trăiesc fără să joc

Cristi, ce înseamnă pentru tine viața bună?
Viața bună înseamnă pentru mine să fiu în vacanța la mare și să nu trebuiască să muncesc. Să stau o lună pe plajă în Grecia, să înot, să mănânc pește, să citesc. Uite, de exemplu, am fost vara trecută într-un loc, o casă aproape de malul mării. Mă trezeam în fiecare dimineață și beam cafea. Eu nu beau cafea de obicei, dar aici am băut cafea în fiecare zi la 6 dimineața, și era bine, eram relaxat, în spatele casei se vedea un câmp cu măslini și mă uitam la ei. Traversam strada și ajungeam la mare, iar ziua întreagă stăteam pe partea unde apunea soarele. Înotam, mâncam pește, aia era viață bună.

Ai putea să trăiești așa în fiecare zi? Nu te-ai plictisi să stai toată ziua?
Nu, nu m-aș plictisi. (râde). Chiar nu m-aș plictisi fără să muncesc. M-aș uita la lucruri, la câmpul ăla de măslini, de exemplu, aș citi, aș scrie. Eu mă mai duc la țară, am o casă și mă duc acolo, muncesc fizic – tai lemne, fac focul, spăl vase, mătur, mai tai niște crengi uscate din copaci, gătesc, sunt multe de făcut.

Deci viața bună, practic, tu o reduci la simplitate.
Da, da, da. Viața bună are legătură cu simplitatea.

Ai zis că gătești? Ce gătești?
Da, gătesc, dar gătesc lucruri simple, nu complicate, nu mă pricep la bucătărie fusion sau bucătărie modernă. Fiind de la țară, eu știu să gătesc cam ce-am mâncat eu în copilărie, nu știu să gătesc altceva decât chestii simple. De fapt, sunt sofisticate, au gradul lor de sofisticăreală (râde). De exemplu, cine a mâncat la mine pastramă a fost surprins plăcut, pentru că o fac foarte bună. Sau mulți au mâncat la mine saramură de pește și le-a plăcut, pentru că o fac cum m-a învățat maică-mea. Știi, cum zicem când mergem în Grecia sau Turcia, și mâncăm la restaurante mici, unde gătește o bătrână într-o bucătărie mică, alea sunt mâncărurile adevărate.

Ai început în forță anul ăsta, cu un spectacol nou la București, cu un rol într-un nou serial TV. 
Da, însă și foarte mult timp n-am făcut nimic. Au fost foarte mulți ani în care n-am jucat, n-am făcut film. Cu intenție sau că așa a vrut soarta. Așa că mi-am permis să mă plimb, să-mi văd de viața mea și nu mă deranjează deloc. Eu nu am lăcomia asta de a juca, pe care o văd în jur la mulți actori. Nu acesta e scopul vieții mele. Eu nu vreau să muncesc non-stop și mi-aș dori să fiu propriul meu stăpân. Uite, asta cred că e viața bună, să fiu propriul meu stăpân. Oricum, eu evit să fiu în contexte unde mi se impun lucruri, am așa o aversiune față de situații în care mi se impune să fac lucruri.

În zilele noastre, oamenii se uită la ce se scrie pe internet și cred că sunt multe persoane care aleg spectacolele pe care le văd doar prin lucrurile pe care le scriu alții

Cum ai intrat în spectacolul „Viață Bună”? 
Aveam nevoie de el și mă bucur că a venit, aveam nevoie de un spectacol bun în București. Eu compar foarte mult teatrul cu fotbalul, este important să fii luat în calcul de antrenor, în cazul meu de regizor. Este important să fiu într-un spectacol bun și să joc bine când vin oameni ca tine, de exemplu, care scriu. În zilele noastre, oamenii se uită la ce se scrie pe internet și cred că sunt multe persoane care aleg spectacolele pe care le văd doar prin lucrurile pe care le scriu alții. De fapt, așa este în lumea noastră acum, mulți oameni nu își mai formează o părere singuri, preferă să ia lucrurile deja mestecate. Asta se poate schimba cu vârsta sau nu. Dar cred că e o mare problemă pentru că eu cred că în societatea noastră oamenii nu mai gândesc toți cu mințile lor. Așa că eu am avut nevoie de un spectacol bun și la București, în care să fiu văzut.

Cum a fost procesul de lucru?
A fost o provocare pentru mine să lucrez la spectacolul ăsta, ca să folosesc un clișeu (râde). Acuma serios vorbind, a trebuit să-l facem în mai puțin de trei săptămâni și de aceea am repetat câteva ore pe zi. Cristi (regizorul Cristian-Tudor Popescu) ne-a zis să venim cu textul învățat. Dar noi eram cu toții cam acolo pe la 80%. Anumite lucruri nu poți să le înveți stând acasă și memorând textul, sau chiar dacă le înveți, lucrurile se schimbă pe scenă pentru că intervin alți factori. Am muncit mult la spectacolul ăsta și a fost foarte intens. Când ajungeam acasă, puneam capul pe pernă și vedeam roșu în fața ochilor. Și știi de ce. (Cristian face referire la decorul spectacolului Viață Bună, care este roșu) Și chiar nu mai puteam să fac și altceva.

Personajul tău, Dan, mi-a plăcut foarte mult. Cum l-ai găsit?
Cu ajutorul regizorului. Uite, un fapt pe care vreau să-l menționez, Cristi a fost primul regizor care mi-a dat un rol diferit de „tipologia mea” în Văcuțele Domnului se întorc pe pământ și cred că acolo am făcut un rol bun. Despre Dan din Viață Bună – păi, eu am urmat indicațiile lui Cristi. Mă rog, eu nu înțeleg, dacă-mi explică cineva teoretic cum este un personaj și îmi spune „Dan este așa”. Bine, bine și cum facem? Ideea e că, lucrând, am ajuns la miezul personajului.

În cele 3 săptămâni cât am lucrat, am înțeles intențiile personajului sau am căutat să le înțeleg cât mai bine, frământările lui, tot ce se întâmplă cu el. E scris acolo în text și practic regizorul construiește pe text, construiește niște situații pe care eu ca actor să le înțeleg și să le trăiesc, așa capătă practic o formă personajul. Iar tu ca spectator îl vezi pe actor trăind ce e scris acolo, spunând cuvintele acelea cu exactitate, pentru că am avut și traducătoarea cu noi pe scenă. (actrița Cristina Toma joacă în „Viață Bună” și este traducătoarea piesei). Și ea îmi spunea tot timpul „Vezi că acolo ai spus așa”, iar câteodată eu îi ziceam, „Nu, lasă-mă că îl spun așa”, dar ea avea dreptate. Apoi îmi dădeam seama că, dacă schimbam sau înlocuiam cuvântul, într-adevăr, nu mai avea același sens. Era cum spunea ea. A tradus foarte bine textul. Și i-am și mulțumit că a insistat și că a fost un bun consilier, pentru că, într-adevăr, fiecare cuvânt avea o forță a lui așa cum era pus acolo. Și a mai fost și asistentul de regie, Răzvan Enciu, care a stat cu noi și la fel, câteodată îmi explica niște lucruri. Și Cristi care ne explica, de câte ori era nevoie.

Eu știu că nu știu multe și că mereu învăț. Eu nu am orgoliul de a spune că am înțeles și că știu tot. Lucru pe care am început să-l văd din ce în ce mai mult în meseria noastră

Simți când găsești personajul, când te așezi într-un rol nou?
Da, eu simt. Câteodată poate că este ușor de prins o chestie, dar eu la fiecare repetiție așez câte un strat, iar când am terminat spectacolul și am două, trei șnururi mi se luminează totul perfect și înțeleg totul. A ajutat și faptul că aici (la Teatrelli) am jucat patru spectacole, unul după altul, și s-a așezat. Într-adevăr a fost obositor să repet așa intens și apoi să joc în fiecare seară. Nu aș putea face asta mereu, mă uit la colegii mei, de pildă Marius Manole, care joacă în fiecare seară alt spectacol, mi se pare eroic și cred că este epuizant. Eu nu am capacitatea asta. Întorcându-mă la personajul din Viață Bună, cu zece ani sau chiar cinci ani în urmă n-aș fi putut să-l fac. Ce o să ajung să fac peste cinci ani pe scenă, poate nu pot să fac acum.

Crezi că ține de experiența de viață, de lucru?
Cu siguranță, în cazul meu, eu știu că nu știu multe și că mereu învăț. Eu nu am orgoliul de a spune că am înțeles și că știu tot. Lucru pe care am început să-l văd din ce în ce mai mult în meseria noastră, oameni care cred că știu totul, dacă se poate și de la 25 de ani, care aleargă după roluri, deși poate nu sunt pregătiți pentru ele. Eu cred că foarte mulți actori au doar tupeu. Atâta. Și e doar tupeu pe scenă. Dar asta nu are legătură cu partea artistică, cu meseria, cu ce înseamnă să fii actor.

Ești un actor care a alergat după roluri?
Nu. Dar, uite, de exemplu, mi-a dorit un rol la Teatrul de la Ploiești, mi-am dorit să joc un rol din piesa Fiul, motată de Cristi Juncu. I-am zis, dar Cristi Juncu n-am vrut să mă ia. Eu cred că aș fi putut face acel rol foarte bine, dar el poate n-a avut încredere în mine. N-am făcut-o de multe ori, dar în ultimul timp am început să întreb dacă cineva are nevoie de mine. Uite așa a fost și cu Subteran (Subteran este cel mai recent serial de televiziune în care Cristi joacă un procuror corupt)

A doua ta noutate profesională de anul acesta este rolul din „Subteran” și uite că am ajuns la el. Cum ai ajuns în distribuție?
Am întrebat dacă e nevoie de mine. Eram la o bere și vorbeam cu niște oameni, care îmi povesteau că se duc la castinguri, iar pe mine nu mă chema nimeni la casting. La a doua bere, pe care o beau rar fiindcă mi se face rău, am zis „Eu dau un mesaj!”. Și i-am dat mesaj Domnicăi Cîrciumaru. Peste două zile m-a sunat, am fost la casting pentru personajul Sabin Golescu, un procuror din lumea interlopă, și l-am luat.

Cum te-ai simțit tu în personajul ăsta, mai ales în aceste vremuri în care se vorbește mult despre corupție?
Îmi plac foarte mult personajele duale, cameleonice, așa cum este procurorul Golescu. Dar îmi plac în film. Corupția este o zonă neagră în societatea noastră și cred că este un subiect ce ar putea fi mai mult abordat în filmul românesc. România este încă sufocată de multă corupție și nu cred că vom scăpa vreodată de asta.

Zicea Cosmin Pană într-un interviu că așa cum s-a simțit la filmări la „Subteran” își imaginează că se simte un actor care joacă afară. Pentru tine cum a fost la filmări?
Pot să îți spun că afară e altceva, acolo actorii sunt considerați niște zei, sau cel puțin așa a fost în Italia și Japonia, unde am mai filmat eu. Revenind la Subteran, ei au avut multe zile de filmare una după alta. Eu am avut o zi, apoi peste trei săptămâni o altă zi, fragmentat. Este important pentru un actor când filmează să intre în atmosfera aia de filmare, or la mine zilele nefiind consecutive a fost mai complicat. Dar ce am putut eu să fac a fost să vin super concentrat, să ascult ce spune regizorul și să fac ce pot mai bine, în timpul ăla scurt care exista pentru fiecare secvență. Acuma, eu sunt foarte corect cu mine, sunt secvențe cu mine în Subteran care îmi plac mult și secvențe care îmi plac mai puțin. Dacă aș fi avut mai mult timp, mai multe repetiții, cu siguranță aș fi fost mai mulțumit de mine.

Înainte de castingul la Netflix, m-am uitat la un actor francez, François Périer. Și m-am gândit că aș vrea să joc ca el rolul procurorului din Subteran

Apropo de critici, nu de autocritică, cum te raportezi la ele?
Le apreciez, dacă sunt constructive, dacă am ce să îmi iau din ele. E foarte bine să discuți, să argumentezi, nu doar să zici „Nu mi-a plăcut!”. Eu nu am ce să fac cu asta, eu am nevoie să înțeleg de ce nu ți-a plăcut, mai ales când pot face ceva, cum e într-un spectacol de teatru. Fiecare spectator are simpatii, fiecare are așteptări. Uite, eu de exemplu, când mă duc să văd un spectacol de teatru, mă duc să văd ceva să îmi placă, nu mă duc să critic, mă rog să îmi placă, să nu regret că am pierdut 5 ore din viața mea cu duș, cu drumul până la teatru, cu stat în sală. Apropo de păreri, mi-a zis cineva că i-a plăcut de mine în Subteran, că eram de acolo, că am jucat minimalist, nu arătam mai mult decât trebuia. Știu, așa este. Am rămas cu asta de la fimele polițiste cu Alain Delon, la care mă uitam când eram mic. Înainte de castingul la Netflix, m-am uitat la un actor francez, François Périer, care a jucat în multe filme polițiste, a avut și o carieră teatrală. Deci era un actor foarte bun. Și m-am gândit că aș vrea să joc ca el rolul procurorului din Subteran. N-am mai avut timp să discut asta cu regizorul, dar se pare că a fost bine.

Ești genul care ascultă întocmai indicațiile regizorilor sau negociezi cu ei?
De regulă da, ascult. Eu dacă îl ascult pe omul ăla, el vine cu un univers, cu o idee. În plus, el știe ce vrea că de aia face filmul ăla. Și atunci eu mă îmbogățesc ca actor când aflu de la celălalt. Nu am problema asta de orgoliu, ți-am mai zis, nu cred că le știu pe toate, abia aștept să învăț și, dacă nu știu ceva, să întreb, să aflu. Pentru mine este important să cresc. Și știi ce e ciudat? Foarte multă lume care m-a văzut acum zece, douăzeci de ani spune „tu ai crescut”. Asta e cel mai bun lucru pentru mine. Eu cred că, Dumnezeu, sau providența, sau spune-i cum vrei, intervine de foarte puține ori cu adevărat în viețile noastre. Restul lucrurilor se întâmplă cum facem noi să se întâmple, când facem cu intenție ceva, cum am făcut eu la berea aia, de exemplu.

Odată cu „Subteran”, ai apărut așa ca o surpriză pentru mulți. Eu te știam din „Secretul Mariei”, apoi te-am întânit în teatru și în „Monștri”, primul tău rol principal într-un film. Ce s-a întâmplăt cu celebritatea câștigată în urmă cu 20 de ani?
N-am știut ce să fac cu celebritatea și succesul câștigate în urmă cu 20 de ani. Am devenit foarte cunoscut odată cu Secretul Mariei, zicea pe atunci Valeriu Lazarov, care făcuse televiziune și în Spania și în România, că e prima oară în viața lui când personajul negativ dintr-un serial are atâta priză la fani. Mi s-au oferit multe proiecte atunci, dar eu voiam să fac film, nu televiziune, și le-am refuzat. Și am făcut, acum șase ani de zile un rol principal în film, în Monștri. Atât.

Cum a fost să ai succes și celebritate la 25 de ani?
Acum zic că n-am știut să mă folosesc atunci de succes și am ascultat mulți oameni care îmi ziceau că ceea e fac eu nu este artă, dar care, culmea, în momentul de față fac telenovele. Hai să nu zicem telenovele, seriale de televiziune. Dar asta a fost calea mea, poate nu mai eram actorul care sunt astăzi, dacă continuam să fac seriale. Ce este important pentru mine, uitându-mă în urmă, este că nu mi-am pierdut mințile, n-am fost niciodată în extaz când am avut succes. Iar când au venit perioade în care n-am făcut nimic, n-am suferit atât de mult. Am reușit să trăiesc fără să joc, nu am intrat în depresie.

Ce ai fi făcut cu celebritatea de atunci, dacă ai fi avut mintea de acum?
Aș fi știut să fac foarte mulți bani. Nu din film, că nu se căutau băieți frumoși (râde), ci făcând televizune, seriale, emisiuni TV. Aș fi ajuns vedetă de seriale. Dar eu visam să mă cheme Cristi Puiu să joc la el. Mulți actori visăm să ne cheme Cristi Puiu. Nu mai pot da viața înapoi, dar unele lucruri chiar se fac la timpul lor. Uite, mă gândesc acum la copii. Nu mi-am făcut un plan să am copii, s-a întâmplat chiar când a fost timpul și acum mă bucur că s-a întâmplat. Aveam 25 de ani când s-a născut Șerban, fiul meu și 34 când s-a năcut fiica mea Ilinca. Am avut de tânăr copiii.

Sunt tot în zona actoriei copiii tăi?
Nu, și nici nu îi îndrum în această direcție. Șerban este student în Germania la Drept, iar Ilinca o să facă ce își dorește ea. Iubește animalele, desenează, scrie niște compuneri senzaționale, mult mai deștepte decât ale mele. Ca părinte nu îmi doresc să îmi calce pe urme, mai ales știind câte sunt de îndurat în meseria asta.

Se face ceva fără șpagă în țara asta? Fără pile sau relații? Inclusiv în meseria noastră. În meseria noastră este plin de pile și relații

Ai tăi te-au sprijinit să dai la Facultatea de teatru?
Nu, nu. Eu sunt dintr-un sat, Munteni se numește, este lângă Tecuci. Eu învățam bine și îmi plăceau filmele de mic, vedeam toate filmele de la cinematecă și de la căminul cultural, nu scăpam nimic. Dar nu voiam să mă fac actor, că nu știam ce înseamnă atunci. Mult mai târziu m-am gândit să dau la actorie, poate în liceu, și în momentul ăla am renunțat să mai învăț la matematică. Eu am fost un tocilar, aș fi ajuns un profesor de istorie sau de geografie într-un liceu, dacă nu mă făceam actor. Sau mi-ar fi plăcut să fiu arheolog. Îmi plac obiectele vechi, îmi place să le descopăr, să le cercetez. Îmi plac casele vechi, îmi place să fac curățenie într-o casă veche. Îmi place să citesc, când eram mic citeam foarte mult, citeam ce găseam, pentru că nu era nimeni să se ocupe de mine, să îmi recomande cărți. Ne duceam mai mulți vecini la bibiliotecă, și ceream cărți, până la un moment dat când ceilați au renunțat și s-a închis biblioteca. Cineva îmi împrumuta cărți polițiste – probabil așa am ajuns eu să vreau să mă fac polițist, fiindcă citeam cărți polițiste. Culmea, m-am dus să mă fac polițist la Ploiești, unde sunt astăzi actor.

Și ce s-a întâmplat, de ce nu te-ai mai făcut polițist?
Am dat la Liceul de Poliție și am picat fiindcă aveam platfus. Am plâns mult atunci că nu pot să mă fac polițist. M-au chemat și a doua oară la evaluare, probabil pentru șpagă. (face o pauză, apoi continuă) Păi se face ceva fără șpagă în țara asta? Fără pile sau relații? Inclusiv în meseria noastră. În meseria noastră este plin de pile și relații. Tot timpul se știe cine trebuie să fie angajat în teatru.

Au fost momente când ai simțit pe pielea ta că e „plin de pile și relații” în teatru?
Când te duci la concursuri unde se știe cine trebuie să ia, dar te mai și cheamă la a doua probă, e frustrant. Vin o sută de oameni la concurs, rămân trei, se știe clar cine o să ia, totuși te mai cheamă la a doua probă să îți pierzi timpul. Am pățit de două ori, după aceea nici nu m-am mai dus la concursuri.

Îmi fac datoria de actor, sunt plătit din bugetul Primăriei Ploiești, dar nu mă simt întotdeauna împlinit ca actor. Îmi doresc să joc și mai mult în București, să fiu mai aproape și de publicul de aici

Știu că ți-ai dorit să vii în București angajat într-un teatru de aici. A rămas cu tine dorința asta?
Da, pentru că Ploieștiul este ca o căsătorie nefericită pentru mine. Căsătoria nefericită înseamnă că stai la aceeași masă, râzi – în cazul meu lucrez, îmi iau salariul de acolo, am bucurii, împliniri, neîmpliniri, roluri bune, mediocre, dar este o căsătorie nefericită. M-am tot gândit la relația mea cu Ploieștiul în ultima vreme. Pentru mine s-au întâmplat niște lucruri: acolo am eșuat să devin polițist, acolo am mâncat prima înghețată Polar, acolo am plâns pentru prima dată pentru un eșec, mă leagă mai multe experiențe de Ploiești. Acum, eu îmi fac datoria de actor, sunt plătit din bugetul Primăriei Ploiești, îmi plătesc utilitățile, îmi întrețin copiii, mă întrețin pe mine, dar nu mă simt întotdeauna împlinit ca actor.

Poate nu trebuie să te angajezi într-un teatru din București, ca să te simți aici împlinit ca actor.
Da, poate nu trebuie să fiu neapărat angajat în București, ca să joc mai mult aici. A fost bine că am lucrat aici cu Cristi la Viață Bună, o să încep cu Eugen Jebeleanu la Metropolis pentru Goodbye,Lenin!. Am făcut și la UNATC un spectacol cu o regizoare tânără, Carla Oncescu. Spectacolul se numește Litoral, după o piesă scrisă de Wajdi Mouawad și se joacă la UNATC. Îmi doresc să joc și mai mult în București, să fiu mai aproape și de publicul de aici.

Cum te raportezi acum la profesia ta, față de acum 25 de ani?
Mă văd ca fiind un soldat care așteaptă, un mercenar care se antrenează și așteaptă să intre în luptă (râde). N-a venit încă lupta aia. A zis Riki (actorul Richard Bovnoczki) ceva mai demult, înainte să ajungă el un actor cunoscut, că un actor bun a fost tot timpul. L-am întrebat „Ce faci?” și el a zis „Mă pregătesc”, în sensul că el aștepta momentul când începe bătălia, se pregătea. Și a venit pentru el. Eu tot timpul mă pregătesc și când sunt pe stradă, și acasă. Nu doar pe scenă.

Care sunt calitățile unui actor bun?
În primul rând este un om serios, iar asta am învățat-o de la profesorii noștri de la școală (Cristian a terminat facultatea la Iasi, la clasa profesorilor Cornelia Gheorghiu şi Emil Coşeru – cu Emilian Oprea, Mihai Smarandache, Marius Manole, Florentina Țilea, Liviu Pintileasa). În primul rând să fim serioși, să ne învățam textul, să venim la program, când suntem chemați de regizor. O echipă sau un om au așteptări de la tine, un regizor așteaptă să vii la timp, când are o întâlnire cu tine, se așteaptă să știi textul. Astea sunt chestii de bază – text învățat, punctualitate, seriozitate. Apoi, un actor bun trebuie să caute în el tot timpul, iar asta o face de multe ori împreună cu regizorul, dacă se lasă pe mâna lui. Eu consider că un regizor trebuie să fie foarte deștept și să înțeleagă natura umană. E o chestie cu har să fii regizor, ca să poți scoate dintr-un actor ce trebuie, nu poți lucra la fel cu toți actorii, pentru că fiecare e diferit.

Aștepți încă un rol mare, bătălia despre care ai zis?
Mie îmi place mult să fac film, dar pentru asta trebuie să fiu chemat la casting și să aibă regizorul încredere în mine. Da, vreau să vină un rol mare, că eu sunt pregătit. Marius Olteanu (regizorul filmului Monștri) nu a vrut să vin la casting, că nu eram ce căuta el. Până la urmă, am ajuns la casting, am făcut filmul și a ieșit bine. Dar eu abia acum înțeleg treaba asta cu preferințele pentru o distribuție, fiindcă acum și eu regizez un scurtmetraj și am în cap o distribuție.

Despre ce este scurtmetrajul tău?
Despre iubire, despre iubirea dintre tată și fiu. Este o temă sensibilă, povestea nu este personală, dar tema este din mine cumva. Sper să pot să o redau pe ecran, sunt oameni care cred foarte mult în scenariul ăsta, l-am scris dintr-o bucată. Am deschis o carte, am citit un rând și mi-a venit ideea, am început să scriu. Am mai avut încercări de scriere, dar aveau legătură cu mintea, aici pur și simplu a fost altceva. A fost unul dintre acele momente de adevăr, de conectare, pe care eu le caut în munca mea.

Este mai important să am o experiență cu niște oameni într-un moment sau într-un spectacol mai mic, decât să joc într-un spectacol mare, bun, dar real să nu simt nimic

Cum sunt momentele astea?
Este vorba despre experiența trăită, eu asta caut, ce descopăr în anumite momente pe care le trăiesc jucând, scriind, niște momente de adevăr, un moment de schimbare. Și observ ce se întâmplă cu mine pe scenă când există un astfel moment. De exemplu, eu am jucat puține roluri principale în teatru, am jucat acum mulți ani, a venit un macedonean la Ploiești, Alecsandr Ivanovski și a pus Miere Sălbatică după Platonov. Spectacolul era așa și așa, dar avea niște momente foarte bune și cred că au fost și niște momente de actorie foarte bune, pentru mine, Cristian Popa. Eu acolo, în spectacolul ăla, mi-am dat seama că pot controla timpul atunci când am momente bune. Sunt momente dintr-astea când chiar simți că timpul și spațiul se dilată și devii creator, cred că asta se întâmplă. Mai există un pericol, și asta se observă din sală. Există mulți actori cărora le iese un moment dintr-asta și atunci nu știu ce să facă cu el, exagerează și își bat joc de el. Eu cred în că artistul trebuie să aibă o anumită smerenie pe scenă.

Mi-am dat seama de un lucru. Și mi-am dat seama, jucând într-un spectacol făcut de Iris Spiridon, Hotel des poemes, un spectacol care s-a jucat într-un hotel, unde am avut o scenă de 10-12 minute. Și, în timp ce am avut experiența aia, am realizat că este mai important să am o experiență cu niște oameni într-un moment sau într-un spectacol mai mic, decât să joc într-un spectacol mare, bun, dar real să nu simt nimic. Să n-aibă un impact, nici asupra mea, nici a spectatorului.

Odată cu vârsta, ne impresionează tot mai puține lucruri. Pe tine ce te mai impresionează în ultima vreme?
Generozitatea. Știi de ce am fost bun în Monștri? Pe lângă faptul că am lucrat cu Marius Olteanu foarte bine, a fost pentru că am lucrat cu colegi foarte generoși. Șerban Pavlu (personajul lui Cristi are o aventură în film cu personajul jucat de Șerban Pavlu) a fost un actor generos cu mine pe platou, a ridicat mult o scenă cu noi doi și eu m-am simțit bine pentru că am întâlnit un actor foarte generos. Fiecare replică a lui nu era spusă doar ca să o contracareze pe a mea, ci ca să mă ridice. Asta e generozitatea pe scenă, pe platou, să simți că partenerul tău te ridică. Se vorbește mult despre generozitate, dar eu nu o văd deseori pe scenă, pentru că celălalt vrea să fie mai bun decât tine. Dar nu este despre asta. Nici eu nu sunt tot timpul conștient și uneori sunt egoist, trag pe partea mea. Și, uite, acum nu mai compar actoria cu fotbalul ca la începutul discuției noastre, ci cu boxul. Ca să îți placă un meci de box, trebuie să vezi o luptă. Dacă dă doar unul lovituri, se termină repede meciul și nici nu e frumos, e doar un masacru. Dar dacă amândoi luptătorii dau lovituri, se eschivează, încasează, e un meci frumos și durează mult. Așa ar trebui să fie și în teatru. Acum, când zic despre generozitate mă reîntorc și la spectacolul Viață Bună, unde am văzut multă generozitate la colegii mei.

Pare că vorbești despre un soi de parteneriat și prietenie pe scenă.
Parteneriat, da. Am reflectat și la prietenie în ultima vreme, să știi. Cred că prietenii nu sunt neapărat oamenii cu care bei și râzi, sunt oamenii care te fac să te simți mai bun. În facultate, unul dintre colegii mei, George Gâdei, a fost un om important pentru mine, pentru că citea mult și el îmi spunea ce cărți să citesc. Uite, datorită lui eu am devenit mai bun fiindcă am început să citesc cărți mai bune. La Ploiești, am o prietenie frumoasă cu Ionuț Vișan, simt că sunt susținut de el. Alin Teglaș mi-este, de asemenea, un prieten foarte bun. Cred că asta înseamnă prieten, un om care, prin orice discuție, gând, să te ajute să evoluezi. Să te simți un om mai bun după întâlnirile cu el.

Ce urmează pentru tine?
La Teatrelli jucăm în continuare Viață Bună, la Metropolis Weekend Comedy, o comedie făcută de regizorul și colegul meu, Dragoș Câmpan, joc la Ploiești în Vrăjitoarele din Salem, O noapte furtunoasă, Avarul, A douăsprezecea noapte. Urmează să scot un spectacol nou la Ploiești în regia lui Andi Vasluianu Sub apă, la Metropolis cel cu Eugen Jebeleanu, cred că o să încep și la Teatrul Act spectacolul Trădare, în regia Silviu Debu și să fac scurtmetrajul meu în vară. Și sper să mă cheme regizorii la casting. Sper să fi înțeles deja cât mai mulți că sunt mai mult decât un om frumos fizic, mă rog cât oi mai fi de frumos la 45 de ani. (observă că ridic o sprânceană, râde și continuă) Bine, hai, să nu mai zic așa despre mine, sunt bine, na. Mă ajută și soarta, să știi, că adevărul e că mănânc cam mult, nu doar gătesc. (râde din nou)

Într-o notă mai serioasă, știi că ești un om frumos?
N-am conștientizat până pe la 30 de ani că sunt un om frumos, că arăt bine, de fapt nu mă gândeam foarte mult la asta, pentru că eu mereu m-am privit ca fiind mai mult decât atât. Gândește-te că eu am trăit la țară, nu știam multe lucruri despre viață, dar citeam mult și studiam, am fost și olimpic. Mi-aduc aminte când am venit la facultate și m-a văzut prima dată Emilian Oprea cu niște pantaloni turcești pe mine, luați din piață din Tecuci – acolo îmi făceam eu cumpărăturile. Mi-a zis „Măi, de la țară, de la țară, dar nici chiar așa”. Și mi-a dat o pereche de blugi, pe care am purtat-o multă vreme. Eu eram și foarte timid, până pe la vreo 25 de ani, nici nu puteam să privesc oamenii în ochi. Dar apoi am început să mă izbesc de contexte de viață, care m-au împins să interacționez cu alți oamenii, să-mi depășesc timiditatea. Am evoluat de atunci până azi, iar pentru mine asta contează să cresc, ca om, ca actor.

Foto cover: Mihai Vladimir Anton