A fost o săptămână în care am resimțit din plin tot stresul și panica ultimelor 6 luni. O jumătate de an în care am trăit cu multă frică și cu întrebări – cum va arăta lumea noastră dacă un extremist pro-rus va câștiga alegerile? Cum va arăta lumea mea? Ce se va întâmpla cu modul în care scriu și vorbesc? Cum voi mai putea să mă exprim fără să îmi fie frică?
Mintea mi-a luat-o razna de multe ori în ultimele zile dinainte de 18 mai. Corpul îmi era tot timpul încordat, însă pentru că am continuat să fac sport și am luat magneziu am reușit să dorm, cât de cât. Chiar dacă nu cât avea organismul meu nevoie.
Între cele două tururi ale Alegerilor Prezidențiale, munca mea a avut o importantă componentă civică. Despre ce a fost.
* Despre interviuri cu oameni din societatea civică, despre cât de important este votul, într-o serie editorială la foc automat, pentru @iqads.ro .
* Despre scris o groază de texte cu scop civic. Da, scrisul este un instrument de mobilizare grozav.
* Despre discuții cu oameni din diverse medii despre cum să funcționăm în vremuri provocatoare. Care ne aruncă pe mulți în incertitudine și frică.
* Despre întâlniri civice, unde am discutat despre democrație.
* Despre ieșit la marșuri pentru Europa, pentru un candidat pro-european.
De pe 19 mai, trăiesc zile în care am început să descarc toată panica simțită mai ales între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale. Cu somatizări diverse, cu oboseală, cu dureri în corp.
Cum ne revenim, împreună, după o perioadă care ne-a suprasolicitat
Cred că, în ultimele luni, am trăit o traumă colectivă și am trăit cu toții o formă de epuizare care nu a venit doar de la muncă. Ci dintr-o tensiune mai adâncă, din cauza faptului că știam cu toții că se joacă ceva important cu viețile noastre, cu libertatea noastră. Am vorbit cu oameni din multe medii. Antreprenori, angajați, oameni din mediul nonguvernamental care se gândeau ce va urma. Unii dintre ei făceau scenarii apocaliptice, alții refuzau să cuprindă cu mintea o Românie condusă de un legionar. Am întâlnit femei și bărbați care îmi spuneau că anxietatea le-a crescut, nu dormeau, mânâncau compulsiv, simțeau o stare de rău și epuizare psihică și fizică. Fiziologic, științific, totul avea sens: în perioade de stres ridicat, în care sistemul nervos este pe modul „luptă sau fugi”, secreția de cortizol crește, digestia este dată peste cap, sistemul imunitar intră în derivă. Asta face stresul cronic. Ne dereglează încet, ca o picătură chinezească.
Am stat în hipervigilență, am urmărit compulsiv știrile, dezbaterile. Și toate se simțeau în corp, iar încordarea asta continuă a dus mulți oameni către insomnie, agitație, oboseală constantă, dereglări hormonale, dificultăți de concentrare. Efecte firești ale stresului susținut. Sistemul nostru nervos nu e făcut să stea pe „luptă sau fugi” luni de zile.
Am fost în toate lunile astea, și încă suntem, o societate polarizată. Suntem două Românii acum – iar cei cărora nu le-a câștigat candidatul sunt furioși. Fiindcă sunt mulți cei care au crezut că toate problemele lor se vor rezolva dacă va câștiga George Simion. Suntem două lumi, în care trăim oameni nu doar cu opinii diferite, ci și cu viziuni fundamental incompatibile despre lume. Asta nu s-a schimbat într-o săptămână, doar pentru că s-au încheiat alegerile. Și nu e ușor să procesezi asta, mai ales când, în paralel, încerci să-ți duci viața mai departe, cu job, cu facturi, cu probleme și situații personale, cu grija de sine.
Libertatea, democrația, dreptul de a fi și a vorbi, diferențele de educație, modul și sursele din care ne informăm, gândirea critică, fascismul în mediule de business – toate au devenit subiecte personale pentru mine. Am scris despre frică săptămânile astea. Dar și despre speranță. Am scris cu revoltă. Am scris cu încredere. Dar m-am temut, vă zic sincer, mai ales când am primit tot felul de injurii și chiar amenințări. Am vorbit cu oameni care, deși obosiți, cautau să se reconecteze la sens. Cu prieteni care, deși reticenți, au mers la vot. Cu oameni care se întreabau: „Ce mai putem face ca să rămânem bine, întregi, conectați la cine suntem?”
A trecut. Dar a fost doar o bătălie, fiindcă extremismul este aici și va rămâne în societatea noastră. Nu pleacă fiindcă un pro-european a câștigat alegerile. Și nici nu ne revenim peste noapte, că n-are nimeni niciun praf magic pe care să-l arunce peste noi. Cu siguranță, Nicușor Dan nu-l are. Sunt multe de făcut. Dar și multe de păstrat, solidaritatea asta care s-a născut între noi toți, indiferent de religie, gen, preferințe sexuale. Puterea unui „împreună”, care ne-a unit în fața pericolului.
Mi-aș dori să învățăm ca societate că nu doar pericolul ne poate uni, ci și munca înspre același obiectiv – acela de a trăi într-o țară în care valoarea, munca, egalitatea de gen și bunul simț să fie la putere. Nu corupția, golănia, misoginismul și nepotismele.
Mi-ar plăcea să văd tot mai mult ca model în societatea noastră judecata pe fapte. Că de aia ajungem să credem toți narcisicii “salvatori” care ne promit marea cu sarea, că nu ne uităm la faptele lor.
Scriu acest text ca să las o urmă a momentelor prin care am trecut la nivel personal și colectiv în ultimele șase luni. O perioadă în care am învățat că democrația e fragilă și că valorile se apără în fiecare zi, nu din patru în patru ani. Și, în mod sigur, nu se iau de-a gata.
Acum trecem printr-o perioadă în care revenirea psihică a devenit subiect de conversație între oameni educați și calmi. O perioadă în care putem să ne dăm voie să și simțim ceea ce am trăit la foc automat. Să procesăm, să integrăm și să ne înțelegem lecțiile. Fiindcă viața are un mod al ei, prin care ne readuce în cale situațiile din care ar fi trebuit să învățăm, dar din care nu am învățat.
Urmează munca, urmează atenția la cei pe care i-am învestit cu încrederea și votul nostru, urmează și partea noastră, fiindcă cu toții avem la nivel micro lucruri multe de făcut, în comunitățile din care facem parte, în mediile profesionale în care activăm. Și doar împreună putem clădi o țară așa cum ne-o dorim.
