Nu-ți lăsa fricile în față, mi-a zis.
Le-am îmblânzit foarte mult în ultimii ani, am vrut să-i zic.
În schimb, am zis doar nu, nu le las.
Aș fi vrut să-i explic mai multe, dar uneori oamenii nu au nevoie de explicații, au nevoie să își confirme scenariile și proiecțiile. Au nevoie să fie ei auziți, mai degrabă decât să te audă pe tine. Am lasat așa discuția. Am luat cu mine, însă, gândul că mereu am acționat cu frica de mână. Cu frica de a mă pierde, de a pierde oameni dragi, cu frica de a nu fi destul, cu frica de a eșua.
Anul ăsta este unul dintre aceia despre care se spune că încheie un ciclu. Și am auzit că este bine să lăsăm în urmă ce nu ne mai împlinește, ce nu ne mai înflorește, ce ne ține pe loc, ce ne împiedică să evoluăm. Eu vreau să las în urmă multe până la finalul anului.
Este o curățenie pe care o tot fac de 7 luni de zile.
Să las în urmă old ways. Tipare și frici care nu mi-au adus nimic bun. Rușini care mă încorsetează. Foste relații care s-au încheiat, dar ele încă au urme în mine.
Să las în urmă furia pe care am cărat-o după mine peste 40 de ani, și pe care am muncit mult să o îmblânzesc atunci când nu a mai fost sănătoasă, că furia e sănătoasă, și vreau să știe că o primesc atunci când este nevoie de ea pentru binele meu. Dar eu aveam o furie viscerală. Nu știu dacă m-am născut furioasă, ori am devenit pe parcurs din cauza mediului în care am crescut. Am adunat multe frustrări care s-au transformat în furie, și am muncit mult să le las să se ducă. Ce să și faci atâta timp cu frustrarea de mână? Că ea nu te duce nicăieri bun.
Așa că, în anul ăsta de final de ciclu, vreau să-mi dau voie să merg prin viață, prin toate colțurile și capitolele ei, cu mai puțină luptă. Cu mai puține explicații. Cu mai puțină nevoie de control. Cu mai puțin „să dovedesc că sunt suficient de..”. Sunt. Sunt suficient de deșteaptă, de atentă, de frumoasă. Sunt suficientă așa cum sunt.
Vreau să nu mă mai apăr mereu, în conversații, în mine cu mine. Să nu mă mai justific, pentru că sunt cum sunt și nu țin pe nimeni cu forța lângă mine.
Vreau să nu mai car, în fiecare interacțiune, fricile astea toate vechi, vinovățiile vechi, nevoia să fiu înțeleasă sau salvată.
Vreau să las în urmă rușinea că nu sunt mereu cea mai strălucitoare, sau că nu sunt mereu în momente de glorie. Sunt om.
Mă uit la mine ca la o piele care se schimbă. Mi se pare cumva și poetic – pielea mi se schimbă la 46 de ani – și învăț să fiu într-o nouă formă a mea de femeie, care vine cu mai multă putere interioară, cu mai multă siguranță de sine. Cu o formă de blândețe nouă. Dar vine și cu mici neplăceri, pe care învăț să le accept, să nu se transforme în alte frustrări și apoi în altă furie de lăsat în urmă, peste alți ani.
Simt că e un an în care se mai încheie ceva înăuntrul meu. În felul în care mă uit la mine, la viață, la muncă, la iubire. Se încheie un timp lung în care mi-am spus că merge și așa. Că pot să trag de mine. Că e ok să accept mai puțin decât merit. Că trebuie să fiu „tare” sau să mă sacrific pentru ceilalți. Că la mine doar cu greu se poate. Se poate și altfel, iar acum cuprind cu mintea.
Nu zic că am reușit să las în urmă tot ce vreau. În fond, mai am 5 luni până la final de an. Și-apoi cine o să mă oprească să continui și la anul? Dar ce vreau să învăț acum, este să și fac loc. Și-n locul ăsta nou, să vină oameni noi și lucruri noi pe care le fac ușor și nu mă epuizează, ci mă hrănesc, mă cresc, îmi aduc bucurie și sens.
Zilele trecute la sală m-a întrebat un bărbat de ce nu încerc să lucrez la un alt apart pentru triceps, fiindcă cel la care trag eu este cel mai dificil. M-am surprins. Am deschis gura să îi zic: eu știu doar cu greu. Dar ceva din mine m-a oprit și cuvintele nu mi-au ieșit pe gură. Mi-am dat seama că eu nu mai sunt acolo, eu nu mai cred asta: că la mine totul trebuie să fie greu. De fapt nici nu știu dacă am crezut vreodată, era o moștenire transgenerațională. Ceva s-a schimbat profund în mine anul ăsta. I-am zis râzând că doar la sală mai aleg greul. Dar acum cred, cu toată ființa mea, că ușor e firesc. Asta nu i-am mai zis lui.
