Puterea transformatoare a solitudinii

Am fost o tipă petrecăreață, foarte socială și sociabilă, un om care voia să fie printre oameni neîntrerupt. Tot timpul eram înconjurată de oameni, tot timpul făceam ceva în timpul în care nu lucram, veneau pe la mine sau mergeam pe la prieteni, făceam chefuri, ieșeam în natură, haladuiam prin oraș din bar în bar. Mă credeți că, și dacă oboseam, eu nu îmi mai amintesc? Eram pe pilot automat.

Până la 33 de ani, câți am locuit în Slatina, aveam preocupări culturale sporadice. Nu aveam multe expoziții, festivaluri, teatrul nu exista, iar arta contemporană era pentru mine un mit. Așa că, timpul meu liber era împărțit între familie, relația romantică în care eram și viața socială bogată. Și foarte agitată.

Am început din teamă să stau mai mult cu mine, în solitudine, când am început să fiu conștientă de faptul că trăiesc cu anxietate. Nu știam asta despre mine până când nu m-au lovit primele atacuri de panică. Aveam 28 de ani și am crezut că mor. Mi-era frică să mai ies din casă, să nu mă apuce stările alea groaznice, cu care nu știam ce să fac. Așa că, preferam să stau mai mult acasă, cu mine. Și, dacă tot eram acolo, dacă tot stăteam singură și neliniștită, am învățat să meditez, să scriu în jurnal și să fac exerciții de respirație. Calmul și liniștea interioară în solitudine au venit mult mai târziu. Dar, uitându-mă în urmă, atunci am început să învăț să stau singură, să nu mai fug de toate gândurile, fricile și emoțiile inconfortabile care mă traversau. Învățam că și astea fac parte din mine și din viața mea.

Puterea nebănuită a solitudinii

Nu am conștientizat puterea solitudinii decât mulți ani mai târziu, când deja trăiam de ceva vreme în București și vedeam cât de bine îmi este singură. Și cât de bogată devenise viața mea de când stăteam confortabil și în solitudine, nu doar cu oameni pe lângă mine.

Solitudinea nu e o pedeapsă. Este o alegere. Și are o putere transformațională foarte mare. Nu este un spațiu de victimizare sau o pauză dramatică între două relații ca să plângi în camașa de noapte și să mănânci kile de înghețată. Este un laborator viu, în care te dezvolți ca om, în ritmul tău, cu materiale proprii, cu mintea și corpul tău – cele mai valoaroase „instrumente”. Dar da, poate fi inconfortabilă, când nu suntem obișnuiți să dăm tot zgomotul la minim și să stăm cu noi, cu intenție și exercițiu solitudinea devine o resursă de transformare personală.

Solitudinea hrănește creativitatea și crește reziliența

Trăim într-o lume în care singurătatea aleasă conștient e adesea văzută ca un eșec sau ca un gol ce trebuie umplut urgent cu altcineva. Însă solitudinea, acel timp petrecut cu tine, de bunăvoie, este cu totul altceva. Este un spațiu interior sacru, în care se coc idei, se reglează emoții și se naște o formă profundă de iubire de sine.

Și nu, nu vorbesc despre acea „solitudine” în care stai în pat, cu telefonul pe scroll automat sau făcând Netflix binging (deși, uneori și asta e parte din proces, nu judec). Vorbesc despre o solitudine activă, aleasă, care ne invită să devenim propriii noștri companioni.

Cred că solitudinea este sursă de inspirație, hrănește creativitatea la fel cum o hrănesc întâlnirile cu oameni și experiențele trăite împreună cu ceilalți. Este o șansă de reconectare cu sine, care se poate întâmpla prin reflecție, scris, meditație, desen, dans, modelat, prin practici somatice (cu propriul corp) și senzoriale cu texturile de prin casă – plante, haine, mâncare.

Studiile arată că oamenii care aleg în mod conștient să petreacă timp singuri își pot crește reziliența emoțională, se simt, paradoxal, mai conectați cu ei înșiși și cu lumea. Asta pentru că, atunci când nu mai suntem distrași de zgomotul constant al interacțiunilor sociale, putem auzi cu adevărat ce ne spune vocea noastră interioară.

Dr. Virginia Thomas, psiholog și profesoară la Willmington College, spune că „solitudinea este o condiție de bază a dezvoltării personale” și că „a fi confortabil cu propriile gânduri este un indicator clar al maturității psihologice”.

Rolul solitudinii în reglarea sistemului nervos autonom

Mai puțin cunoscut, dar extrem de important, este rolul solitudinii în reglarea sistemului nervos autonom – acel „centru de comandă” care controlează răspunsurile noastre automate la stres sau relaxare. Când ne oferim timp singuri, într-un spațiu sigur și conștient, activăm ramura parasimpatică a sistemului nervos. E ca și cum corpul ar primi, în sfârșit, permisiunea să se liniștească, să se repare și să se așeze. Practici simple precum respirația conștientă, plimbările lente sau scrisul reflexiv, făcute în solitudine, ajută la scăderea nivelului de cortizol, hormonul stresului, și la creșterea sentimentului de siguranță interioară. Așa învățăm, pas cu pas, să devenim propriul nostru refugiu, nu doar emoțional, ci și în corp.

Solitudinea nu este același lucru singurătatea

Solitudinea nu este același lucru cu singurătatea. Cea din urmă este marcată de izolare și poate fi adesea un simptom al depresiei. Solitudinea, pe de altă parte, este starea de a fi singur, fără a fi însingurat și duce la conectarea profundă cu sine.

Solitudinea este o parte a vieții mele de peste 15 ani și cred, cu mintea și experiența de viață de acum, că este esențială pentru oricine vrea să își construiască o viață bună, să își cultive puterea interioară, creativitatea și să își crească conștientizarea de sine (corp, gânduri, emoții). Este importantă și obligatorie și când trăim o viață în doi. Eu cred că spațiul pe care ni-l luăm să stăm și singuri cu noi ține de igiena relației de cuplu.

Ce poți face, practic, când ești în solitudine

O mulțime de lucruri care, culmea, devin mai savuroase tocmai pentru că le faci doar pentru tine:

• Să ieși la o plimbare fără direcție, doar cu gândurile tale. Eu fac des asta și cu ce revin acasa, în afară de serotonină și un corp mai ușor de la mișcare, sunt idei. Mereu îmi vin idei noi când mă plimb singură și mă uit la clădiri, la copaci, la oameni.
• Să reflectezi la discuții, întâlniri, momente trăite.
• Să scrii în jurnalul tău de dimineață.
• Să dansezi pe un playlist cu muzica ta.
• Să desenezi ceva.
• Să te duci la teatru, la muzeu sau la film, fără să întrebi pe nimeni dacă are chef.
• Să faci o baie ascultând Mozart sau, manele, dacă asta te relaxează.
• Să vezi un film bun.
• Să gătești.
• Să înveți ceva, din ceea ce te preocupă.

Asta e frumusețea, în solitudine, tu ești măsura lucrurilor tale. Iar dacă te întrebi: „Dar ce rost are, dacă nu pot împărtăși cu cineva?”, ți-aș zice că viața ta se întâmplă acum, nu într-un „cândva” ipotetic.

În Delta Dunării, trăiește Pelicanul creț (Pelecanus crispus), soiul acela de pelican căruia nu îi place să stea în stol ca tovarășul său de specie, Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus), ci în solitudine, să plutească singur pe apă, și prin viața sa, cu calm. Am admirat mai mulți în weekendul de Rusalii. Singuri, toți.

Delta Dunării este locul din România unde îmi doresc să ajung la fiecare început de vară, când e totul verde, soarele nu arde așa de tare, țânțarii nu s-au înrăit, iar păsările s-au ridicat de pe cuiburi și zboară sau stau pe apă. Unele în stoluri, altele singure – egrete, stârci. Delta Dunării, și în special Sfântu Gheorghe, este un loc superb cu viață sălbatică, viață de sat, mâncare bună, cu mare, cu nisip și multe flori peste tot. Cu arici care traversează strada. Anul ăsta, am descoperit rezervația Caraorman, în care am îmbrățișat 3 stejari în vârstă de 600 de ani fiecare și am stat în liniște într-o pădure cu multă vegetație și liane.

Poate că solitudinea este exact ca un colț de Deltă, nu e pentru oricine, nu e mereu ușor de ajuns acolo, nu e mereu confortabilă, dar e plină de comori și, odată ce o descoperi, te schimbă. Solitudinea nu e izolare, ci o întoarcere acasă, în propriul corp, în propriul suflet. Și e în regulă, din când în când, să fim noi cu noi, fără vreun „stol” pe lângă noi, fără rumoare. Doar noi, cu gândurile și trăirile noastre, cu liniște și calm.