Când suntem liberi prin parc sau la locul de joacă de lângă blocul unde locuim cu toţii, eu şi Eric nu avem nevoie de nimeni să ne jucăm fotbal, sau, mai nou, volei cu mingea lui galbenă cu desene colorate. Dar ne bucurăm amândoi foarte tare de fiecare dată când mai apare câte un năpârstoc pe care îl primim imediat în jocul nostru.

Pentru că nu suntem deloc stăpâni pe ceea ce se petrece în jur şi pentru că nu avem controlul vorbelor sau faptelor celor de lângă noi, se mai întâmplă să trăiesc, alături de Eric, şi episoade mai…să le spunem ciudate. Vreau să vă povestesc despre o repriză de joacă recentă care s-a desfăşurat în Parcul Cişmigiu şi care, pentru scurt timp, ne-a fost întreruptă de un astfel de episod. Noi ne jucam liniştiţi cu mingea când a apărut Cristi, un băieţel blonduţ cu ochii albaştri mai micuţ decât Eric. Era însoţit de părinţii săi, care păreau să aibă în jur de 30 de ani. L-am băgat imediat în jocul nostru şi ne-am distrat câteva minute, până când, la un moment dat, mingea a zburat în afara “terenului” şi a fugit cel mic să o aducă.

L-a prins taică-su ușor disperat şi a început, în public, acţiunea de corijare a copilului dornic să exploreze, să se joace fără restricţii: “Cristi, nu este voie, nu ai voie să ieşi din acest loc, dincolo de acest tufiş este Bau-Bau şi te prinde imediat“. Eric se uita mirat pentru că nu înţelegea nimic, fiindcă el chiar nu ştie ce înseamnă “a avea voie”, “copil rău, copil bun”, “Bau-Bau”, “pedeapsă”. Noi, toţi adulţii din jurul lui, nu folosim asemenea cuvinte când vorbim cu el. Dar nu putem face nimic atunci când le aude afară.

Am tăcut, dar mă întrebam aşa, în mintea mea de femeie care nu este mamă şi nici nu a citit studii de parenting sau ceva similar: “Cum să spui aşa ceva unui copil? Ce este aceea voie? Ce este aceala Bau-Bau? Nu te gândeşti că poţi speria un copil mic cu asemenea cuvinte?”. Cristi avea 1 an şi 9 luni. Nu am rezitat tentaţiei de a-i întreba pe părinţii lui.

Am înterupt discuţia cu caracter educaţional încercând să recuperez mingea de la Cristi, pentru că deja îmi propusesem să îl scot pe Eric din acea “adunare”.  Mă uitam consternată cum tatăl avea degetul arătător îndreptat spre bucata aia de om şi îi vorbea cu o voce imperativă. Cel mic devenise un pic agitat strângând puternic mingea la piept. Refuza să o lase jos din braţe, ţipând când mama sa încerca să i-o ia pentru a ne-o înapoia nouă.

Eric îşi dorea mingea, căci era a lui, eu încercam să-l rog să i-o mai lase puţin băiatului, căci vrea să se joace cu ea. Însă, într-o fracţiune de secundă, Cristi, băiatul de 1 an şi 9 luni, s-a tras din braţele mamei sale, care îl tot ruga să ne dea mingea, şi s-a năpustit asupra lui Eric să îl lovească. Am intervenit şi eu şi mama copilului. Ea să îşi domolească copilul, eu să îmi feresc nepotul.

Imediat mama lui Cristi a început să-i spună acestuia că este un copil rău dacă loveşte alţi copii, că nu se lovesc copiii la joacă, şi tot aşa. Dar măcar o făcea cu o voce domoală. De fapt uşor disperată aşa, semn pentru mine că nu era ceva nou pentru ei faptul că al lor copil îl lovea pe alţii. Tatăl, capul familiei în cauză, s-a simţit, evident, dator să intervină şi el, din nou cu aceeaşi voce imperativă şi cu acelaşi deget arătător ridicat înspre copilul său mic.

Tatăl şi-a ridicat la un moment dat copilul ca pe un căţel, de sub braţe, l-a mutat un metru mai încolo, adică în suprafaţa pe care ne jucasem, şi iată-ne din nou cu avut de voie, Bau-Bau şi copiii răi: “Cristi, stai aici, nu ai voie să mai mergi acolo, acolo e Bau-Bau. De ce l-ai lovit pe Eric? Cere-ţi iertare la el pentru că l-ai lovit! Mâgâie-l, pupă-l! Să nu mai fii un copil rău şi să loveşti alţi copii!”. Mama copilului nu a scos un cuvânt. Nu am înţeles de ce, dar mi s-a părut foarte trist.

Le-am spus că nu e nevoie de pupat şi scuze, şi ne-am retras de lângă ei. Eram foarte preocupate eu şi soră mea, venită şi ea imediat la locul faptei, să îi explicăm lui Eric că, de obicei, copiii nu se lovesc între ei, ci se joacă unul cu celălalt în armonie, că băiatul cel mic nu a vrut să îl lovească. Aş fi vrut să mă întorc să-l întreb doar atât pe tatăl care făcea educaţie cu arătătorul: “Ce crezi că înţelege un copil de 1 an şi 9 luni din felul în care îi vorbeşti? Şi, mai important, de ce crezi că loveşte alţi copii fără motiv? De unde vine această agresivitate? Te-ai gândit?”.

Departe de a fi vreun expert în domeniu spun cu toată tăriaunii: adulţi nu conştientizează cât rău fac pe termen lung cu astfel de abordare nu numai propriilor copii ci şi celorlalţi din jur. Oameni buni, nu mai suntem pe vremea bunicilor şi părinţilor nostri care nu ştiau mai mult decât folosirea restricţiilor, pedepselor şi recompenselor cu rol educativ, care inventau personaje imaginare cu care să ne sperie pentru a ne determina să fim “cuminţi” şi care ne certau în faţa altor copii pentru fiecare boacănă pe care o făceam, doar ca să “ne înveţe minte”.

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*