Jurnal de mătușă

În urmă cu doi ani şi vreo opt luni vorbeam cu soră-mea la telefon şi îmi povestea ce noapte de coşmar avusese la munte, de unde se întorsese la Bucureşti, în toiul nopţii, pentru că o durea atroce un dinte.

Mi-am dat seama imediat, ştiam cât de mult îşi dorea un copil pentru că îmi spunea în fiecare zi “Ile, uite, un bebe mic să am. Îţi imaginezi cum l-am pune în pat între noi să ne jucăm cu el, ca şi cum ar fi păpuşa noastră?”. Minunea era pe cale să vină, de asta nu putuse viitoarea sa mămică să îşi domolească suferinţa nocturnă cu o pastilă şi preferase să plece acasă în mijlocul nopţii ca să meargă direct la dentist.

Pe 16 noiembrie 2012 s-a născut Eric. 
Îmi amintesc că eram la corporaţie în şedinţa de dimineaţă şi m-a sunat soră mea. Nu i-am răspuns, dar noi avem un cod de mult timp . Dacă este ceva urgent sunăm imediat a doua oară. A sunat. Era la spital, se pregătea deja să intre în operaţie şi era speriată. Se dusese la control, băuse şi puţină cafea, îi era frică. Mi-a fugit pământul de sub picioare pentru că îmi imaginasem luni de zile cum sunt lângă ea şi o încurajez. 
Nu ştiu când am ajuns de la Slatina la Spitalul Universitar Bucureşti, dar ştiu că am condus atât de tare încât maică-mea, care era în dreapta, era amuţită de frică, iar ei nu-i este frică cu niciunul dintre copiii săi la volan.

Eric a venit pe lume într-o zi de toamnă mohorâtă şi îmi amintesc, ca şi cum ar fi fost ieri, emoţia şi lacrimile de fericire cu care l-am primit în vieţile noastre. Mai ştiu şi acum două lucruri, faptul că era mic mic şi că nu orăcăia aşa înecat ca toţi nou născuţii ci plângea sănătos. Chiar din primele ore și mai ales când nu-i convenea ceva.

Iubeşte muzica şi dansează de când nici nu mergea în picioare, iar pe cărticele se uită de când a început el să priceapă câte puţin din lumea magică pe care o decoperă în ele. Nu stă nici acum să-i citeşti poveşti, dar se uită fascinat la plante, la animale, la maşini, la oameni în zecile de cărţi pe care le are.

V-am spus că a fost din primele clipe un copil cu multă personalitate? Ei, bine, aşa este şi acum. Şi nu a fost niciodată copilul care să facă ceva ce nu-şi doreşte, sau o maimuţică ascultătoare care să imite ce i se spune, să danseze la comandă, să numere, să spună cuvinte. Nimic!
Credeţi că ne-a lăsat mai mult de două-trei ori să ne jucăm cu el în pat, între noi două, aşa cum visa maică-sa. Nicidecum. L-am fraierit fix de câteva ori, în rest nu a fost chip. Acum, mai măricel însă, se întinde între noi în pat, se uită când la una, când la cealaltă şi zâmbeşte fericit exclamând “Mami, Ile, mami, Ile!”. E un copil care râde tot timpul!

Am atâtea poveşti cu el, atâtea momente frumoase şi au trecut numai doi ani de când este în vieţile noastre: prima băiţă, primul Crăciun, prima dată când a stat în funduleţ, când a mers, primul pupic,prima îmbrăţişare, primul “Ile, te ubec!”, o seară în care plângeam şi a venit la mine şi m-a mângâiat pe păr. Avea doar un an și un pic atunci și parcă mi-a luat durerea cu mânile lui micuțe.

Nu a schimbat doar viaţa părinţilor săi, pe care îi topeşte în fiecare zi, ci şi pe a noastră, a tuturor celorlaţi din jurul lui care i-am permis să facă asta. Cei care l-am lăsat să ne mai înveţe câte ceva, sau să ne ajute să redescoperim lucruri uitate, care altădată ne bucurau. Copiii sunt profesorii adulţilor, nu este invers, vă zic!

Deşi are doar doi ani, facem nebunii frumoase împreună şi cred că ăsta este unul dintre privilegiile pe care le are un adult care trăieşte în preajma unui năpârstoc. Avem şansa, dacă ne îngăduim, să retrăim un pic din copilăria care, altfel, nu se mai întoarce. Eu una ştiu că asta am făcut şi fac de când a apărut Eric.
Ne dăm în tiribombe, în leagăne, ne jucăm cu lopeţelele în nisip, ne tăvălim pe iarbă în parc, ne jucăm cu maşinuţele lui, ne pupăm, cântăm şi dansăm pe stradă. Lumea copilăriei este fascinantă.

Eu îl învăt cuvinte, cântecele, îi povestesc despre teatru, cărţi, muzică, natură, îi fac smoothie de când are voie să bea, iar el îşi împarte mâncărica sănătoasă şi bună cu mine, îmi dă siropelele lui când sunt răcită şi îmi arată, în fiecare zi de la Dumnezeu, că tot ce avem cu adevărat nevoie în viaţa asta este iubirea. Că un zâmbet şi o îmbrăţişare pot topi durerea sau zbuciumul sufletului. Like magic!

Cred că inconştient mă aşteptam să ne legăm atât de tare unul de celălalt având în vedere relaţia pe care o am cu mama lui. Conexiunea dintre noi a devenit cu fiecare lună mai puternică, astfel încât, de fiecare dată când nu locuiam în Bucureşti, dar veneam des să îl văd, şi trebuia să mă întorc la Slatina, nu mă puteam dezlipi de el.

Zilele trecute, din senin, mi-a zis “mama Ile”. Am rămas înmărmurite şi eu, şi soră mea şi mama noastră. Nu sunt mama lui şi niciodată nu l-am privit ca pe un copil surogat. Este nepotul meu şi îl iubesc dincolo de cuvinte. Şi mă gândesc, dacă pe el îl ador, oare nu îmi voi sufoca copilul (când o veni) cu iubirea de mamă? Om vedea.

Deocamdată, am atâtea să îl învăţ pe micul Eric! Nu matematică, nu gramatică, nu engleză, ci cum să iubească şi să preţuiască viaţa, cum să fie liber, cum să aprecieze oamenii în general şi pe cei dragi în special, cum să nu facă compromisuri care îi pot distruge sinele, dar să facă atunci când este bine, ce lume minunată îţi arată cărţile, teatrul, muzica, natura.
Şi ştiu că, la rândul meu, am atâtea de învăţat de la el!

Astăzi împlineşte doi ani, iar eu încep acest jurnal de mătuşă în care îmi doresc să scriu, din când în când, despre minunăţiile pe care le trăiesc alături de năpârstoc!
La mulţi ani, Eric! Te iubesc!

Bucură-te de viață!

Ileana