O mamă cu batic intră în biserică împreună cu puștiul de 4-5 anișori. Îl conduce către icoana din fața altarului, îi ia mâna mică într-a ei și îl ghidează să se închine. De fapt îl închină ea cu mâna lui, fiindcă este clar că cel mic nu știe să își facă cruce și nici nu înțelege prea bine de ce trebuie să facă asta. Îl trece apoi pe la toate icoanele și îl împinge blând să o pupe pe fiecare, continuând să îl închine ea cu mânuța lui dreaptă.
Imagini ca acestea văd aproape de fiecare dată când merg la biserică. Astfel de imagini mă poartă invariabil cu 20 de ani în urmă pe meleagurile natale ale tatălui meu. Bunicul nostru era preot iar noi eram 4 nepoate în vacanțe, uneori 5. Duminica, la finalul slujbei, ne alinia pe toate 4, uneori 5, cu mândrie și, după ce pupam toate icoanele, ne ruga să ne așezăm în genunchi în fața altarului și să spunem Tatăl Nostru în cor. Ah, cu câtă invidie ne priveau ceilalți copii, cu câtă adorație oamenii mari: “Sunt nepoatele părintelui! Sunt și cele de la Slatina!”.
Eu nu l-am iubit pe Dumnezeu până nu l-am descoperit și nu l-am conținut în toate structurile ființei mele ca adult. Copil fiind, am auzit atât de des: “e păcat, te pedepsește Dumnezeu”, încât îl priveam ca pe un soi de judecător, care când se supără ne pedepsește, în loc să îl văd cum este de fapt, un tată bun și iubitor. Mult timp mi-a fost frică de el!
Scriind acest text, mi-am adus aminte de un moment foarte greu trăit cu mama mea, când, nereușind să o liniștesc, i-am spus să ne rugăm împreună. Mecanic a încercat să își apropie palmele tremurânde, fără să reușească. S-a supărat de neputința ei.
“Închide ochii! Dumnezeu știe cine ești, știe că nu ești perfectă! Închide ochii și roagă-te cu sufletul. Nu trebuie să fii în genunchi cu palmele împreunate ca să te asculte!”.
Copilul meu nu va pupa icoane și nici nu voi îi voi închina eu pieptul făcând o cruce cu mânuțele lui. Îi voi vorbi despre Dumnezeu ca fiind tot ceea ce este și va fi, pentru că eu asta cred, însă nu-l voi bate la cap cu credința, darămite cu religia. Va avea el timp să descopere și să aleagă singur ce cale spirituală să urmeze, la ce icoane să se închine, dacă sau când să meargă la biserică și cum să se roage.
Îi voi spune cum cred eu în El și cum, atunci când mai greșesc, îi spun că atâta am putut, așteptând ghidare și inspirație să pot mai mult și mai bine, în loc să tremur în fața Lui așteptând să fiu lovită de foc. Îl voi duce la biserică exact cum și când merg eu și îl voi lăsa liber pe acolo să observe, să își pună singur și să îmi pună întrebări. Îi voi explica de ce cred în rugăciune și cum mă simt când mă rog, însă nu îl voi învăța să se roage, în genunchi și cu palmele apropiate.
Copiii știu ce-i învățăm noi, ce le arătăm noi. Decât să-i învățăm ca este bine să își facă mecanic cruce și să pupe icoane, mai bine le vorbim despre iubire, corectitudine, sensibilitate, frumos, lumină, blândețe, speranță și încredere, adică tot ceea ce este Dumnezeu.
