De la joaca “de-a gravidele” la frica de a fi gravidă

Când eram mici, ne jucam tot soiul de jocuri faine, nu aveam calculator sau alte gadget-uri care să ne ţină ocupate, dar ne aveam una pe cealaltă şi, cumva, deşi nu respingeam pe nimeni lângă noi, ne jucam mult singure. Unul dintre jocurile pe care le jucam era “de-a gravidele”. Luam fiecare câte o pernă, o băgam pe sub bluze şi, gata, eram însărcinate. Mergeam la piaţă, la serviciu, făceam pe vânzătoarele, pe profesoarele. Am crescut cu ideea asta că este tare frumos să fii însărcinată. Şi, de mică, mă gândeam cum voi fi eu.

Nu mi-a fost niciodată teamă să fiu însărcinată, să fiu 9 luni responsabilă de viaţa care creşte în mine, să fiu atentă la tot ceea ce fac, să am greţuri, dureri şi tot aşa. Dar, cumva, nici nu am considerat vreodată că trebuie să aduc un copil pe lume pentru a fi mamă.

Deunăzi, cineva care nu mă cunoaşte absolut deloc mi-a dat “un sfat”, evident necerut: “Eu zic să faci un copil, fă un copil pentru că viaţa trece! Ştiu, tu nu vrei să faci un copil pentru că nu te vezi crescându-l singură, dar, gândeşte-te, dacă eşti măritată şi faci copil cine îţi garantează că vei rămâne cu tatăl lui”. Mintea şi corpul meu au urlat în interior când vedeam cum vorbeşte ca şi cum ar şti exact ce simt şi gândesc, când era foarte clar că habar nu are. Am tăcut, ca niciodată, am tăcut însă, nu i-am zis nimic. Nu ar fi înţeles. M-a străfulgerat un gând şi m-am surprins vorbind cu interiorul meu, în timp ce mă uitam la ea cum îmi dă poveţe “Cât de uşor ne dăm cu părerea, cât de cruzi suntem când aruncăm cuvinte peste ochii celor din faţa noastră sau, şi mai rău, peste spatele lor, când de fapt nici nu ştim, sau ştim prea puţin prin ce trece omul ăla”.

Anul trecut, când am scris bucata asta de gânduri, un domn corporatist, înţepat, ciufut şi total fad a zis despre mine că sunt frustrată. Că de aia scriu aşa, că sunt frustrată. Nu a avut curajul să mi-o spună în faţă, ci pe la spate, cum şade bine unui domn complet neinteresant. Îmi amintesc că am gândit acelaşi lucru pe care l-am gândit deunăzi. “Cât de uşor emitem păreri complet eronate, cât de mult ne place să etichetăm, să punem la zid oameni despre care habar nu avem cine sunt”.

Nu ne mai jucăm “de-a gravidele” eu şi sor-mea. Între timp, ea a făcut o minune, a trecut prin asta şi, cu toate că majoritatea femeilor spun ce perioadă frumoasă trăiesc când sunt însărcinate, văzând-o pe ea, mintea mea a dezvoltat această frică de gravidie. Mereu când mă surprindea uitându-mă la ea cu ochii mari de uimire şi de frică atunci când nu se simţea tocmai bine, îmi spunea că nu e greu, să stau liniştită, că trece, că ea aşteaptă momentul în care îl va ţine pe Eric în braţe.

Azi am vorbit cu o prietenă care este însărcinată. Am întrebat-o cum e, cum se simte perioada asta din pielea ei. Şi, ca şi când frica mea de gravidie nu ar fi fost şi aşa enormă, am primit cea mai sinceră şi mai dură mărturisire: “Încă nu conștientizez total că o să fiu mamă, dar într-o seară asta mică a scos un picior prin burta mea și m-a bufnit râsul. Dar graviditatea este o stare prea nasoală ca să te lase să te bucuri. Fiecare etapă are noi disconforturi, și, mai ales acum în perioada asta, mă ustură pielea care se întinde forțat. Abia respir, nu pot dormi am senzația că am înghițit un pietroi și toate organele sunt presate. Este greu și chiar nu poți să te bucuri. Nu este ceva ce nu poți duce, într-adevăr. Nu te doare să mori, dar e neplăcut. Noroc că e mereu altceva.”.

Habar nu am ce o să se întâmple, dar ştiu sigur că, de la joaca “de-a gravidele” la frica de a fi gravidă am trecut clar şi nu ştiu cum să fac să nu mai fie. Ce mai ştiu sigur este că, nu trebuie să fii însărcinată ca să fii mamă, eu nu cred asta şi nu am crezut nicicând, nu a venit odată cu frica mea de gravidie. A fi sau nu mamă pe cale naturală este o alegere personală sau, şi mai grav, are în spate un motiv serios: o boală, o frică, o dramă.