La 27 de ani îmi amintesc că am început să primesc sfaturile celor mai înţelepţi, mai buni, mai frumoşi, mai realizaţi decât mine despre ovarele şi timpul meu: “Pune mâna şi fă un copil că timpul trece şi te trezeşti după aia că e prea târziu! Şi, ştii tu, la femei nu e ca la bărbaţi”.
La 27 de ani eram într-o relaţie cu un băiat şi, cu toate că nu venise vorba niciodată concret despre căsătorie, cei din jurul nostru aşteptau această poveste ca şi când. Aşa că, împinsă subliminal cumva de cei care nu mai conteneau cu întrebări tâmpite de genul: “Ce mai aşteptaţi, sunteţi de ceva vreme împreună, de ce nu vă căsătoriţi?” – fiindcă mintea ți-o trage cel mai rău dacă nu îi eşti prieten, nu-i aşa? – am început să mă gândesc la un copil, la o viaţă în doi cu creştinul ăsta, la rochia albă de mireasă şi la nunta oltenească cu dar. Că aşa era moda.
Eram un cuplu de ceva vreme, oraşul de provincie ne ştia împreună, aveam maşini şi bani, mă ducea în concedii şi la mall. Viaţa era frumoasă! Doar că se întâmpla ceva ciudat rău, ceva ce eu am realizat abia la multă vreme după ce s-a terminat (cred că am mai povestit asta) cât de fucked up era. Cu cât mă gândeam mai mult la căsătorie şi copil, cu atât îmi venea mai des în minte întrebarea: “Căsătorie, copil şi apoi ce? Moartea, nu?”.
Lucrurile nu erau nicicum bine fiindcă, dacă ar fi fost, nu m-aş fi oprit să mă gândesc aşa. Şi nici nu aş fi încercat, din răsputeri, să îmi bag în cap că este un băiat bun, că nu fumează, că nu le are cu băutura, că nu futea în stânga şi în dreapta înainte să mă cunoască pe mine, că este respectat acolo în urbe, că – ce să mai? – este o “partidă” pe care orice creştină şi-ar dori-o. Iar chimia şi iubirea oricum credeam că dispar rapid. So, why bother?
Constant, până la vreo 30 şi ceva, rude, prieteni, medicii la care mergeam la consultaţii pentru diverse mi-o serveau pe asta cu ovarele care se usucă şi timpul care trece. Doar că, de la un moment încolo, nu am mai avut nicio problemă în a răspunde sarcastic şi celui mai respectabil doctor că nu prea ar fi treaba dumnealui, dar că, dacă ştie că năpârstocii se fac bătând din palme, să îmi spună şi mie, fiindcă bat şi eu. Apoi, cu fiecare pas înspre 40, au încetat şi doar soră mea se mai visează mătuşă. Eu zic: cum o vrea Superiorul Direct, ovarele nu s-au uscat, știu sigur.
Nu am să înţeleg niciodată oamenii care se insinuează cu sfaturi în viaţa ta, mai ales necerute, oamenii care cred că ştiu ei cum eşti tu, ce drame şi bucurii ai în viaţă, cum ţi-ar fi mai bine. Nu toate suntem făcute să fim mame, este o alegere personală, sau în spatele deciziei este multă frică ori, şi mai rău, o neputinţă fizică.
Eu până anul ăsta nu mi-am dorit un copil, abia în urmă cu vreo 2-3 luni am început să visez la el. Poate este prea târziu sau poate nu. Însă am în jurul meu femei care îşi doresc un copil de multă vreme, care visează să fie alături de un bărbat frumos şi bun împreună cu care să procreeze sau care tânjesc să fie mame dar, din diverse motive, nu pot.
Deunăzi, o prietenă un pic peste 30 de ani, vârstă la care, în mintea tuturor, ceasul femeii începe să facă tic-tac mai repede, îmi spunea la capătul răbdării: “De vreo două săptămâni numai asta aud: că nu mă mai ia nimeni şi că mi se usucă ovarele. Eu nu zic nimănui cum să își trăiască viaţa, aşa că aş dori să nu îşi mai dea nimeni cu părerea despre ce îmi trebuie mie. Niciodată. Fiindcă asta este treaba mea.”
Chiar aşa, de ce te-ar omorî grija de ovarele mele, de faptul dacă sunt eu măritată sau nu, dacă am copii sau nu? Chiar nu ai destule pe cap cu ale tale? Ca de exemplu ovarele tale, căsătoria ta, copilul tău?