Astăzi se termină o primăvară pe care am simțit-o cea mai lungă din toți anii ăștia de când trăiesc în București. În sensul bun al cuvântului, practic. De asta m-am și gândit să scriu, mi-este atât de străin acest sentiment încât am vrut îmi amintesc de el și peste ani. Să simți că timpul trece așezat, că îți iei ore întregi pentru tine, care se scurg încet, că te odihnești și că bei fiecare cafea așa cum îți place, este minunat.
Știu, puteam să scriu în jurnal, dar mi-am dorit să povestesc câte ceva din ce am trăit, poate vă inspiră în călătoria voastră către împăcarea cu sine, dacă sunteți certați cu voi, către evoluția personală și spirituală dacă vă preocupă, către desăvârșirea ca oameni, dacă vă doriți asta.
Cu toate ploile ei și zilele mai întunecate, cu toate căutările și reconfigurările, cu toate somatizările fizice care mi-au apărut după 3 ani de stres la cote amețitoare, am trăit prima primăvară, din mulți ani, în care am avut mintea limpede și sufletul liniștit.
”Ce făceam eu în aceeași perioadă a anului trecut?”
Sunt momente în care nu ne dăm seama cât evoluăm de la an la an. Aparent, într-o perioadă în care nu bifăm niște lucruri palpabile, cuantificabile material, avem senzația că stăm pe loc. Am crezut și eu la fel, la un moment dat, până am făcut un exercițiu pe care vă invit din suflet să îl faceți când aveți senzația că sunteți blocați. Luați o foaie de hârtie și scrieți răspunsul cât mai detaliat la întrebarea: ce făceam eu în aceeași perioadă a anului trecut? S-ar putea să fiți foarte uimiți.
Eu, de exemplu, eram într-un job în care nu făceam absolut nimic din ceea ce îmi place, eram într-o relație toxică din care ajunsesem să cred că nu mai scap întreagă și nu reușeam să accept drama prin care trece cineva iubit de mine. Vă dați seama în ce întuneric eram cu acest trei în unu dramatic? Aveam momente când mă gândeam că pot să mor de la atâta stres și stare de panică continue.
”N-ai să mori, o să treacă!”, îmi tot repeta cineva, ”Trebuie doar să găsești puterea să te accepți prin ce treci, să te ierți și să mergi mai departe. Timpul le așază apoi pe toate.”. Ușor de spus în teorie, greu de înțeles și, mai ales, de făcut, atunci când nu ai mintea limpede și sufletul îți sângerează. Nu imposibil, însă, când ai încredere în cineva mai sus de tine – dacă nu ai în tine. Și, în toată negura pe care o traversezi, undeva în spatele minții tale, în tine adânc de tot, ai speranța că va trece. Fiindcă totul trece, dar noi uităm cumva asta când suntem prinși în vreo furtună.
Și, tot în primăvara anului trecut, eu eram prima persoană pe care o detestam cel mai tare. Mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam, nu mă plăceam. Mi se părea că toată munca cu mine din ultimii ani fusese în van, că nu învățasem nimic, că fusese doar egoul cel care îmi spusese că sunt o femeie trezită, conștientă, pregătită pentru orice. Eram, de fapt, cea mai proastă femeie care luase cele mai proaste decizii cu care (culmea) nici nu se putea împăca. Așa ajunsesem să îmi spun. Au urmat luni de terapie, multe nopți nedormite și discuții interminabile cu oameni de-ai mei, ca să ajung să spun: “Ok, este momentul să încetez! Atâta am putut!”.
Abia astăzi am conștientizat câte am reușit să rezolv cu mine într-un an, ca să ajung să mă bucur de viață cum știu să o fac și, mai ales, să fac pace cu mine. E grea toată munca asta cu noi, este mult mai ușor să fugim, să ne ascundem, de noi, de ceilalți. Dar așa nu vin nici pacea, nici liniștea, nu vine nici primăvara lungă cu mintea netulburată de gânduri toxice, oricâte am bifa în viața noastră. Fiindcă, dacă sufletul nu este bine, iar mintea este tulburată, nu avem cum să fim bine.
”Am mai învățat niște lecții, sper.”
Am învățat că, oricât aș vrea eu să ajut pe cineva, dacă el nu vrea să fie ajutat sau dacă nu poate să se ridice din greu, rezultatul oricărei acțiuni de-ale mele, oricărui sacrificiu făcut, nu va fi unul bun. Ba, dimpotrivă, pot ajunge în zone de surmenare psihică încercând eu să salvez oameni, din care cu greu mai ies.
Am realizat că este cel mai bine să iau distanță de oamenii toxici sau atât de egoiști încât nu le pasă și de greul tău când știu că îl treci, ci vorbesc tot doar despre ei. Măcar o perioadă, mai ales dacă nu sunt nici eu bine și vedem dacă ne mai regăsim apoi.
Am mai învățat să ies din conflicte rapid, dacă mă găsesc atrasă în vreunul. Dacă am o părere diferită de a altcuiva încerc să o exprim calm, iar când discuțiile contradictorii continuă și riscăm să ajungem să ne dăm în cap, eu mă retrag. Nu am nimic de demonstrat și nici disponibilitatea să mă încarc de frustrare.
Am înțeles că pozițiile de forță sunt cele mai distrugătoare de relații, de orice fel de relații. Și că, atunci când alegi să stai într-o poziție de forță, prin ea vorbesc, de fapt, egoul tău, vreo rană neînchisă, frica sau nesiguranța.
Am conștientizat că degeaba citesc, învăț teorie, înțeleg multe, dacă nu practic ceea ce știu, dacă nu exersez, zi de zi, până să ajung să dobândesc niște mecanisme care să mă ajute, mai ales în perioadele grele din viață. De care niciunul nu scăpăm, oricât de Jedi am fi, fiindcă viața are și astfel de momente.
De ce am povestit toate cele de mai sus? Încerc să transmit un mesaj pozitiv pentru oricine trece prin momente grele. Pentru oricine stă în energia victimizării, a furiei pe viață și a văietatului atunci când le trece. Nu mai stați în ea, nu aduce nimic bun, ba chiar întunecă rațiunea și se pot pierde multe din vedere și simțire. Când mintea este limpede, când este stăpânită (cât de cât, măcar) puteți dezvolta mecanisme și ritualuri bune pentru sine, puteți ajunge să zâmbiți sincer și să vă bucurați de viață, chiar și prin întuneric. În plus, la capătul fiecărui tunel încâlcit și obscur, există mereu o luminiță, trebuie doar să avem puțină încredere și un strop de răbdare ca să ajungem la ea.
