Sunt o ciudată, dar sunt

36 şi 37 au fost anii în care mi s-a spus de cele mai multe ori că sunt “o ciudată”. De fiecare dată când aud despre mine aşa ceva, direct sau indirect, sunt la fel de curioasă să aflu ce anume din ceea ce fac, ce transmit, ce vorbesc îi face pe oameni să mă eticheteze aşa.

“Ieşi din turmă, cred că asta este”, mi-a spus o prietenă cu care discutam despre subiectul ăsta. “Eu cred că sunteţi prea veselă şi plină de viaţă, iar oamenii care nu văd motive spectaculoase în spatele acestui fel de a fi automat vă clasifică aşa”, mi-a spus doamna care îmi face masaj cu care, deşi este o diferenţă de vârstă considerabilă între noi, impart mult mai multe decât impart cu oameni de vârsta mea. “Eşti ciudată aşa, cu energia ta, cu felul tău de a fi. Nu eşti în 20 de zile la fel. Ciudată în sens pozitiv.”, mi-a zis cineva chiar zilele astea, din senin.

Aseară, intrând într-un spaţiu liniştit unde îmi place să reflectez adesea, mi-am dat seama că în această turmă de ciudaţi cred că suntem din ce în ce mai mulţi, dar evităm să vorbim despre noi aşa cum suntem, tocmai din această teamă, de a nu fi etichetați şi discutați.

Da, sunt tot timpul bucuroasă, în primul rând pentru că trăiesc. Da, zâmbesc şi râd cât de des şi mult pot şi încerc să îi molipsesc şi pe alţii, chiar dacă în viaţa mea şi în sufletul meu sunt destul de multe furtuni, pentru că aşa simt. Da, nu sunt adepta sintagmei “trăieşte-ţi viaţa!”, dacă asta înseamnă să fiu într-o relaţie care mă omoară, să merg în cluburi până în zori ori să caut aventuri impresionante. Toate mi se pare o fugă de sine sau de altceva. Mie mi se pare destul de spectaculos că pot acum, de exemplu, să fiu eu însămi, să ascult muzica mea, păsărelele din copacii de la geam şi să văd soarele.

Sunt o ciudată pentru că îmi place viaţa şi o sorb picătură cu picătură, sunt o ciudată fiindcă susţin cu tărie că ne suntem datori să fim fericiţi, să căutăm să fim, în permanenţă, cea mai bună versiune a noastră, să ne introspectăm, să ne vindecăm, să ne dezvoltăm.

Sunt o ciudată pentru că sunt foarte sinceră, directă şi deschisă, pentru că sunt “prea sociabilă”. ? Sunt o ciudată pentru că meditez şi încerc să mă echilibrez prin curăţarea centrilor energetici cu energie bună. Sunt o ciudată că văd iubire peste tot şi mi se pare fundamentul oricărei relaţii, experienţe, vieţi. Sunt o ciudată pentru că îmi place să fiu mult cu mine, să mă cercetez, să mă ascult, decât să fiu în orice companie neinteresantă, doar ca să demonstrez ceva.

În jurul meu sunt tot mai mulţi ciudaţi în ultima vreme, dar, cumva, când fiecare dintre noi suntem în cercuri în care ne temem că am fi etichetaţi aşa, lasăm mai vizibile doar calităţile care atrag mulţimea. M-am gândit la un moment dat că persist în astfel de situaţii într-o pierdere a autenticităţii, dar, de fapt, cred că este un mecanism de autoapărare.

În jurul meu sunt tot mai mulţi ciudaţi cu care discut despre yoga, despre împământenire şi curăţarea chackrelor, despre Dumnezeu şi puterea miraculoasă a Psalmilor, despre durerile sufleteşti, mentale şi fizice care nu vin ca o pedeapsă ci ca lecţii, despre biserică, despre rugăciune sau meditaţie, despre cărţi, despre teatru, dar, culmea, şi despre haine, case şi maşini, însă nu ca forme de împlinire ci doar ca obiecte. Sunt o ciudată, dar SUNT! Şi văd în jurul meu tot mai mulţi oameni care doar AU, însă au uitat SĂ FIE. Ce ciudaţi!

Bucură-te de viață!

Ileana