”Nu pot să trăiesc fără tine, nu știu ce aș face dacă ne-am despărți! Te rog să îmi promiți că nu ne vom despărți niciodată!”. Câți am căzut în capcana unei astfel de povești pe care am crezut-o una de iubire autentică, în loc să o vedem cum era de fapt, o relație bazată pe atașament sau satisfacerea unei nevoi?
Eu ridic 2 degete şi mărturisesc că le-am cam încurcat la un moment dat. Şi nu o dată, din păcate. Mi-am analizat toate relațiile în care am fost ca femeie matură și aproape toate mi-au dat cu minus. Mi-am dat seama, în urmă cu ceva vreme, că eu nu am iubit cu adevărat decât un băiat până acum, că restul au fost ataşamente sau nevoi, că vorbele de mai sus pe care le-am primit şi pe care le-am zis la rându-mi în astfel de relaţii erau de fapt neputința mea sau a lui de a fi singuri, de a funcționa perfect fără cineva alături. Și de aici dependența.
De fiecare dată, însă, cineva mai sus decât mine m-a ajutat să ies din relațiile astea în care am crezut că iubesc, chiar dacă pe moment am suferit. Dumnezeu mă iubește enorm! 🙂 Aș fi plâns infinit mai mult, peste ani. Am înţeles erorile în care m-am aflat, când am conştientizat cât este de fină linia dintre iubirea pură și o poveste trecătoare bazată pe nevoi și atașament.
Nu știm cu ușurință, nu suntem antrenați, orientați să vedem asta, să facem diferenţa, uneori foarte greu de perceput, între iubire şi ataşament. Nu ştim, mai ales dacă părinții, cei pe care îi iubim primii, construiesc cu noi o relație bazată pe atașament și nu doar pe iubire pură. Credem că este normal să te simți dependent de cineva, să te agăți de el, să aștepți să te facă fericit, să simți frică gândindu-te că te-ar putea părăsi, să vrei să îl ţii lângă tine, chiar dacă îi este rău.
Iubirea pură nu are nimic de-a face cu toate acestea. Iubirea este căldură, bucurie, speranță și generozitate. Iubirea este dorința noastră ca cel de lângă noi să fie fericit, nu să ne facă pe noi fericiți. Iubirea nu este durere, ataşamentul ne face să suferim enorm, într-un fel sau altul.
Iubirea supravieţuieşte timpului, este durabilă şi nu dispare la primul obstacol. Şi nu, de la iubire la ură nu este o graniță fină, ci de la ataşament la dispreţ.
Iubirea pură este atunci când, fie şi dacă drumurile vi se despart, vei simţi că îl/o iubeşti şi îi vei dori binele, în loc să te înneci în resentimente.
Iubirea necondiţionată include iubirea de sine, în primul rând, și deschiderea inimii către iubirea pură a celui de lângă tine. Cum ai putea iubi pe cineva dacă nu te iubeşti şi nu te accepţi pe tine?
Iubirea adevărată este generoasă şi vine din sinele nostru, iar când se manifestă firesc şi autentic, ego-ul se domoleşte şi inima “vorbeşte” mai mult prin tot ceea ce facem, gândim şi spunem.
Iubirea nu conţine minciună, frică sau constrângeri de niciun fel. Iubirea adevărată este eliberatoare, în timp ce ataşamentul sau nevoia de la baza unei poveşti romantice aduc cu sine controlul, gelozia şi neîncrederea.
Iubirea adevărată este şi va fi mereu un început de creaţie în doi, de creştere a fiecăruia către cea mai bună versiune a sa şi de evoluţie în doi, pe acelaşi drum. Spiritual, emoţional, material, sexual şi în toate sensurile.
Când crezi că ai găsit iubirea vieţii, că eşti cu sufletul pereche, întreabă-te: este iubire sau ataşament? este iubire sau acest om îmi împlineşte o nevoie? Faci exercițiul ăsta? Sau te arunci, indiferent de consecințe? Apoi apleacă-te către chimie, către ce aveţi în comun, către modul în care se preocupă de fericirea ta, către uşurinţa cu care comunicaţi şi cum vă simţiţi împreună.
Sufletele pereche există, doar că, uneori, atâta ne concentrăm pe nevoi, pe ceasul care face tic-tac, pe faptul că totul este mai uşor în doi, pe frica de singurătate, pe ce spun cei din jur, dar, mai ales pe a avea în loc de a fi, încât trec pe lângă noi. Şi ele şi iubirea autentică, pură, singura importantă cu adevărat în viaţa asta trecătoare.
Mi s-a părut foarte fain discursul de mai jos, pe aceeași temă.
