L-am remarcat prima dată pe Ștefan Lupu și i-am apreciat calitățile de dans-actor în urmă cu vreo câțiva ani în Zic-Zac spectacol care a câștigat Premiul Special pentru teatru-dans al UNITER în 2014. Este excepțional și vă recomand să îl căutați și să îl trăiți. L-am revăzut pe scenă în Pescărușul spectacol încă inclus în repertoriul Teatrului Bulandra, apoi în 39 de Trepte, D-ale Noastre și Folia.

În prezent îl puteți vedea pe Ștefan și în Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike și Anul dispărut 2007 care se joacă la Teatrul Mic, în Nesomn la Linotip – Centrul Independent Coregrafic, în Fazanul și Iarna la Nottara și în Aglaja unde semnează și regia și coregrafia.
De curând l-am descoperit  și ca regizor, ipostază din care m-a impresionat cu spectacolul Apă Vie montat pentru Teatrul Mic. Tot ca regizor Ștefan este apreciat în lumea teatrului contemporan pentru (D)efectul Placebo spectacolul care se joacă la Teatrul Național București.

Ștefan Lupu este unul dintre regizorii creativi de teatru modern care îmbină cu succes diverse mijloace de exprimare artistică, un actor și un coregraf foarte talentat și un dansator cu un limbaj corporal deosebit.
Ne-am întâlnit, după mai multe încercări, la o cafea – interviu unde am povestit despre teatru și despre omul Ștefan Lupu – un bărbat de 32 de ani, inteligent, carismatic, cu mult simț al umorului, pe care, datorită ochilor săi albaștri (și nu numai), fetele îl plac. 🙂

Foto: Cristian Niculae

Ziceai în urmă cu ce ceva vreme că ești îndrăgostit de teatru. Cum mai stai cu iubirea asta?
Sunt încă îndrăgostit de teatru, dar și dragostea asta se transformă, știi? La o vârstă este într-un fel, la alta se simte altfel. (zâmbește) Crești, înțelegi, afli mai multe și așteptările se mai schimbă. Mi-am dat seama că nu teatrul ar trebui să fie cel mai important pentru mine, ci eu și viața mea.

Dar cât din viața ta este teatru și cât este altceva la ora actuală?
Încerc să le separ, să știi. Încerc ca viața mea să fie viața mea și, după ce am terminat cu teatrul, în fiecare zi să revin la mine. Să îmi dau seama ce mai face Ștefan, cum este Ștefan. Nu Ștefan actorul sau personajul, ci Ștefan omul. Dar este destul de greu să fac asta, când stau zi lumină în teatru.

Cum au fost începuturile tale în teatrul din capitală?
Am venit în 2008 la concurs la Teatrul Mic, am dat o probă împreună cu alți 500 de candidaţi pentru 10 locuri, 5 pentru băieţi şi 5 pentru fete. Am fost unul dintre cei care au intrat. Eram entuziasmat, eram bucuros că sunt actor, voiam să lucrez mult să cunosc oameni, să mă știe lumea, să am colaborări, să pot să îmi câștig existența din teatru, să prind puțină notorietate pentru a avea stabilitate în viitor. Nu notorietate în sensul de vedetism, nu gust încă acest concept, ci să fiu cunoscut pentru ceea ce fac bun pe scenă. Cu gândurile astea am pornit la drum aici. Și acum mă interesează proiectele, atât în teatru cât și în televiziune, în care oamenii nu fac lucrurile pe bandă rulantă, mă interesează valoarea.

Spectacol “D`ale Noastre” – Regie&Coregrafie Gigi Căciuleanu

Ai câștigat notorietate, acum trăiești bine din teatru?
Acum da, însă în primii 3 ani aici am murit de foame. Aveam salariul 550 de lei. Stăteam pe la niște prieteni, apoi m-am mutat într-un cămin după ce stătusem într-unul la Cluj. Acum stau cu chirie și vreau să îmi iau un apartament, să am un spațiu personal pe care să mi-l amenajez așa cum simt și cum vreau eu, să îi pictez pereții, să îl aranjez după gustul meu. Uite unde am ajuns din teatru. (râde)

Îți amintești cum era zona teatrală când ai venit tu în București față de acum?
Vedeam multe spectacole în 2008 când am venit, fiindcă nu lucram foarte mult pe atunci. Erau și montari bune, însă prea puține comparativ cu cele care nu îmi spuneau nimic. Din păcate, deși am venit cu gânduri mari de la Cluj, nu am găsit aici teatrul în care eu credeam. Mă doare să zic asta, dar și la 9 ani distanță, este cam la fel pentru mine. La fiecare început de stagiune sunt puține spectacole bune, deși în România, în București, sunt actori foarte buni, sunt regizori foarte buni, sunt oameni foarte talentați de teatru. Din păcate sunt prea puține spectacole cu adevărat bune, de văzut, de trăit și de revăzut. Se fac multe spectacole din varii motive și multe dintre ele nu au legătură prea mare cu teatrul. Cu siguranță există o evoluție din 2008 și până acum, însă prea mică.

”Trebuie să învăț, dacă nu ies toate perfect, să nu mă mai învinovățesc, să nu mă mai cert.”

Cu ce gând intri tu pe scenă de fiecare dată?
Am avut momente în care nu eram bine, aveam probleme personale sau de sănătate, dar de fiecare dată am intrat în scenă cu gândul și dorința să dau tot ce pot ca să fie bine. Îmi propun ca, înainte de fiecare spectacol, să repet textul, coregrafia, să rezolv ce nu a fost bine la ultima reprezentație. Doar că trebuie să învăț, dacă nu ies toate perfect, să nu mă mai învinovățesc, să nu mă mai cert. Fiindcă nu mai este cazul să fac asta după ce a trecut, nu rezolv nimic.

Te cerți mereu când nu iese cum vrei tu?
Da, dar trebuie să mă obișnuiesc să nu mai fac asta fiindcă este o prostie. Vine din faptul că sunt perfecționist, vreau ca tot ce fac să fie foarte bun. Însă, fiecare seară este diferită, fiecare spectacol este diferit, fiecare public este diferit. Și atunci o reprezentație poate ieși bine, mai puțin bine și foarte bine. Dar, deocamdată, atunci când scena nu funcționează și eu nu funcționez ca actor, mă cert.

Ce înseamnă că nu funcționează scena?
Uneori nu are ritmul potrivit sau nu are căldură, nu există arderea necesară, nu se fac legăturile foarte bine între noi, cei de pe scenă, și atunci se văd cusăturile. Ori, chiar dacă este o premieră, nu te iartă nimeni, nici publicul, nici criticii. Orice spectacol trebuie să fie foarte bine chiar de la prima reprezentație. Să dai tot și să simți publicul, să fii atent la public.

Foto: Cristian Niculae

Serios? Îl simți, îl conștientizezi? Nu intri într-un soi de transă pe scenă?
Ba da, intri în transă pe scenă, însă trebuie să fii atent la tot și să faci publicul părtaș la ceea ce se întâmplă acolo ca să iasă bine spectacolul și să fie apreciat.

Te interesează părerile criticilor?
Emoțiile și bucuria pe care le producem oamenilor din sală sunt foarte importante pentru mine, ca actor și regizor. Au fost spectacole în care eu știu că nu am fost bine, dar oamenii s-au bucurat și atunci asta contează. Dar, dincolo de asta, părerea criticilor de teatru este importantă pentru mine. Și, de cele mai multe ori, ceea ce am citit despre spectacolele în care joc, a fost adevărat, chiar dacă nu a fost de bine.

Dar, până să citești ceva de rău, tu îți dai seama cum este un spectacol, nu?
Da, normal. Eu știu când joc într-un spectacol prost. Dar ce pot face eu? Eu sunt angajat într-un teatru sau am o colaborare, iar acel spectacol este deja montat. Știi cum este? Întri într-un proiect, îl demarezi și îți dai seama, înainte de premieră când vin costumele sau decorul, ori când vezi că regizorul din fața ta nu te poate ajuta absolut deloc, că ești într-un spectacol slab. Și ce mai poți face? Doar să joci cât mai bine. Dar tot este groaznic sentimentul. Însă nu ai ce face concret decât să fii un profesionist și să dai tot ce e mai bun acolo.

Ce înseamnă pentru tine un spectacol slab?
Unul în care actorii nu înțeleg situațiile și nu știu ce au de jucat, slab este un spectacol în care se joacă teatru, în loc să se livreze și să se transmită emoții. Din punct de vedere regizoral, poate să fie o ilustrație a textului fără să existe un concept regizoral. Adică actorii să intre și să iasă din scenă, să dea text mult până obosesc, să stea la masă. Un spectacol slab poate fi unul în care nu se întâmplă nimic, nu există o acțiune, situațiile nu sunt jucate în plin. Sunt și astfel de spectacole, din păcate, care puteau foarte bine să fie făcute radiofonic.

” Ca regizor trebuie să știi tot ce se întâmplă și să comunici îndeaproape cu toți oamenii. Să încerci să creezi un echilibru.”

Spectacolul ”Apă Vie” – Regie&Coregrafie Ștefan Lupu (Foto: Mihaela Tulea

Ție ce ”rol” îți place cel mai mult dintre toate pe care le abordezi în prezent: actor, coregraf sau regizor? Care te provoacă mai mult?
Contextual, fiecare dintre ele mă provoacă, depinde de stare, de perioadă, de proiect. Dacă mi-am dorit un rol foarte tare, atunci pe moment implicarea cea mai mare se va duce pe actorie. Dacă îmi doresc să fac un spectacol, sunt provocat de rolurile de regizor și coregraf.
(face o pauză, râde, eu mă uit uimită) Știi de ce râd? Mă întreabă uneori oamenii cum este cu regia, dacă, făcând și regie, renunț la a mai fi actor. Și ziceam la un moment dat că îmi place să joc rolul regizorului. Adică un soi de autoironie că nu aș fi regizor, însă joc uneori rolul regizorului și iată că îmi iese bine.

Îți iese, să știi. Mi-a plăcut foarte mult ”Apă vie”.
Da, este interesantă perspectiva cealaltă, adică stai în umbră și coordonezi totul în dublă calitate: de coregraf și de regizor. Este pur și simplu foarte interesant când ești în exterior și vezi oameni, îi ajuți, îi simți, le percepi uneori gândurile, le vezi poticnirile și știi că dinafară poți să cureți și să asamblezi totul într-o formă frumoasă. Este totodată și dificil ca regizor, fiindcă trebuie să ai grijă de mai multe planuri și toate se sparg în capul tău dacă nu funcționează. Trebuie să fii atent la actori, la coregrafie, la scenografie, la muzică, la coordonarea echipei tehnice, la solicitările departamentului de producție. Ca regizor trebuie să știi tot ce se întâmplă și să comunici îndeaproape cu toți oamenii. Să încerci să creezi un echilibru.

Spune-mi cum s-a născut ”Apă vie”, mi se pare senzațional ce ai creat acolo.
Au mai fost două încercări să fac acest spectacol care nu s-au concretizat. Dar uite că și-a găsit locul la Teatrul Mic, într-o formă care mie îmi place foarte mult. Am citit povestea, am început să visez cu personajele din ea și să mă gândesc cum aș putea să o traduc ca să fie legată de zilele noastre. Cu imaginație, creativitate și jucându-mă mult, am început să găsesc bucăți din puzzle. A fost destul de greu, a fost mult de muncă pentru a ajunge așa, gata și solid. A fost provocator să combim toate bucățelele: text, muzică, proiecții, lumini. A trebuit să scornesc situații noi, să inventez personaje în așa fel încât să îi acopăr pe toți din punct de vedere actoricesc deoarece nu eram mulțumit de partiturile pe care le aveau anumiți actori. Și atunci am creat personaje, am echilibrat situația astfel încât toată echipa să fie vizibilă. A fost o muncă frumoasă.

În tot parcursul tău artistic de până acum, ce modele ai avut?
Am avut modele și, în funcție de vârstă și de perioadă, mi-am găsit de fiecare dată câte un reper și m-am agățat de cineva de la care să învăț. Fie de un actor de la Teatrul din Sfântu Gheorghe, fie de un regizor care a montat acolo pe perioada mea de liceu, fie la Cluj de Miklos Bacs care mi-a fost mentor și de la care am învățat foarte multe. A însemnat un punct important în viața mea de artist. El m-a făcut să gândesc liber și să îmi găsesc astfel calea. Așa am reușit să semnez și coregrafia și regia unui spectacol, lucru la care nu mă gândeam în urmă cu câțiva ani de zile și nici nu aș fi crezut vreodată că voi ajunge în acest punct. Dar am ajuns și sunt mândru de mine, mai ales că ceea ce fac este apreciat de cei din jur.

Ca actor cu ce regizor ți-ar plăcea să te întâlnești cândva?
Sunt mai mulți, mi-ar plăcea să lucrez cu Silviu Purcărete, cu Alexandru Dabija cu care înțeleg de la colegii mei că se colaborează foarte bine. Silviu Purcărete m-a impresionat în urmă cu 10 ani cu spectacolul său Cumnata lui Pantagruel care m-a emoționat și a dat cu mine de pământ. Acela a fost un alt moment de inspirație din viața mea profesională, mi-a dat putere să merg mai departe și să cred în creativitatea mea. Exită și tineri regizori cu care mi-ar plăcea să mă întâlnesc. Ionuț Anghel și Daniel Chirilă sunt doi dintre ei.

Foto: Cristian Niculae

”Pe scenă trebuie să lași tot ”din civilie” la o parte și să fii profesionist.”

Am vorbit doar despre teatru și mai nimic despre Ștefan omul. Cine este Ștefan, căci artistul îl vedem pe scenă?
Păi asta este, că nu prea știu concret. Mă caut de ceva vreme, am niște conflicte și frământări pe care încerc să le rezolv. Lucrez la mine. Tot timpul lucrez la creșterea mea, la educația mea, la echilibrul meu. Mă uit în oglindă și văd că, la 32 de ani, am niște cearcăne de zici că am 48 de ani și sunt cel mai obosit om. Lucrez foarte mult și mă lupt să am grijă de sănătatea mea. Este o luptă în meseria asta să mănânci sănătos, să dormi suficient. Îmi dau din ce în ce mai mult seama că, punând în balanța lucrurile, ar trebui să acord vieții mele personale prioritate. Fiindcă dacă mâine nu pot juca un rol sau accepta un proiect regizoral, nu se întâmplă nimic, însă dacă mâine mă operez la genunchi din cauza faptului că fac prea multe mișcări ”suave” și nu am grijă de mine suficient, atunci este cam nasol.

Înainte de 30 de ani nu te-ai gândit la acest echilibru?
Nu prea, dar am avut niște revelații și am înțeles că este foarte important să mă gândesc mai mult la mine. Am ajuns în punctul în care îmi doresc mai mult timp pentru mine. Dacă aș avea doar partea cu actoria probabil aș avea și timp liber, dar acum trebuie să am grijă și de cele 3 spectacole ale mele, să le promovez, să le trimit la festivaluri, să le întrețin. Îmi rămâne prea puțin timp pentru mine.

Iei vreodată piciorul de pe accelerație?
Foarte greu. Tot ce pot să fac este să mai schimb tempoul din când în când și să încerc să fiu mai eficient cu timpul. De fapt reușesc să fac asta fiindcă lucrez de multă vreme cu mine și cu timpul meu. Apropo de lucrul cu mine, încerc să nu mai pierd timpul cu lucruri neînsemnate.

Ce ți-ar plăcea să faci concret dacă ai avea mai mult timp liber?
Îmi place să călătoresc, dar nu călătoresc, îmi place să fiu în natură, dar nu ies foarte des din București decât la festivaluri. Îmi place pădurea, dar nu am timp să mă plimb prin pădure. Am copilărit în Sfântu Gheorghe, un oraș mic și cochet care are în jur multe păduri. Avem acolo și Lunca Oltului iar eu stăteam mult în natură când eram copil. Îmi place să ascult muzică, îmi place să citesc. Pictez, din ce în ce mai rar, deși ador pictura. (uimită de câte poate să facă artistic, îl întreb de unde a moștenit talentul pentru pictură, îmi spune că mama sa pictează și că, la rândul său, are câțiva prieteni artişti plastici prin preajma cărora a stat mai mulți ani)

Ce te-au învățat părinții tăi, ce ai luat de la ei cel mai de preț în călătoria asta numită viață?
Lucrul care mi se pare cel mai de preț este educația pe care mi-au dat-o. Bunul simț este ceva pentru care sunt apreciat, cei 7 ani de-acasă pe care știu că îi am m-au salvat în multe situații. Tot de la părinți am învățat respectul față de oameni, să vorbesc frumos și să tratez toți oamenii la fel, nu diferit pentru că unii au un rang iar alții nu. Nu poziția este importantă, ci omul.

Spune-mi ceva despre tine ce nu ai mai zis până acum într-un interviu.
Am avut o relație de 5 ani care s-a terminat de curând. Este un om deosebit, o iubesc ca prietenă acum și probabil va avea mereu un loc în inima mea. Recunosc, am suferit că ne-am despărțit, dar sunt bucuros că încă putem lucra împreună și că facem lucruri frumoase. ( îi spun că mi se pare grozavă maturitatea emoțională și îl întreb cum reușește)
(continuă) Oamenii se despart, poveștile se termină, iar când nu te lași condus de orgoliu, poți continua să lucrezi bine împreună. Eu nu lucrez cu orgoliul. Partea personală este una, partea profesională este alta. Pe scenă trebuie să lași tot ”din civilie” la o parte și să fii profesionist. Pe scenă nu există orgolii, despărțiri sau suferință. Eu și ea am reușit să fim profesioniști și să colaborăm bine la repetiții și la Aglaja, și la Apă Vie, și în alte contexte artistice. (face o pauză) Alina Petrică este minunată, îi mulțumesc pentru încrederea pe care mi-a acordat-o și fiindcă am învățat foarte multe de la ea.

Cum este iubirea, dragă Ștefan?
Iubirea e dulce, e caldă, e blândă și vine ușor, firesc. E ca un drog apoi, te face dependent de cel de lângă tine. Aș vrea să spun că sunt îndrăgostit, dar nu sunt. Din fericire, fetele mă plac, mă caută. (râde, îi spun că este datorită ochilor săi albaștri și îi mulțumesc pentru poveste)

Despre spectacolele lui Ștefan Lupu aflați informații și de pe pagina lui de Facebook.

 

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*