L-am văzut prima dată pe scenă în Apa Vie la Teatrul Mic și am remarcat la el, pe lângă talentul actoricesc, cât de expresiv este și în dans. În Deșteptarea Primăverii face un rol remarcabil, iar în Romeo și Julieta, cel mai nou spectacol în care joacă, este un iubăreț febril și pasional. Când ne-am intersectat prima dată în afara teatrului i-am observat ochii (aproape la fel de frumoși ca ai mei 🙂 ) atitudinea foarte prietenenoasă și simțul umorului.
Marian Olteanu este un actor la început de drum, angajat al Teatrului Mic, foarte talentat și expresiv, cu multiple calități artistice. Joacă, dasează, cântă la chitară, face beat box și împletește cu meșteșug rime la minut pe ritmuri de hip-hop. Vine de la Vaslui, iar când se grăbește să povestească ceva cu pasiune, accentul moldovenesc îi trădează originile. Pe care oricum nu le neagă, fiind unul dintre cei care spune glume savuroase despre vasluieni. Într-o după amiază la cafea mi-a dat jumătate din sandvișul său cu ”chestii sănătoase” și mi-a povestit despre el. Are o energie aparte. Ca la 26 de ani. 🙂
Câte interviuri ai dat tu, Marian, până acum?
Nu știu, puține, sunt la început de drum, nu sunt celebru. Încă. (râde și îi spun că îmi plac atitudinea lui și încrederea în sine)
Și ce nu îți place să fii întrebat?
Nu știu, nu m-am gândit. Uite, la primul meu interviu la radio, m-au întrebat dacă am intrat pe pile la Teatrul Mic.
Dar tu nu ai intrat, nu?
Nu. A fost o înșiruire de evenimente care au dus la angajarea mea în Teatrul Mic. Eu am dat examen la Master în 2014 la UNATC și am intrat la clasa domnului Gelu Colceag, directorul Teatrului Mic. Dumnealui m-a văzut, m-a plăcut și m-a ținut minte. După Master am mers la Gala Hop și, în timp ce mă pregăteam eu de Gala Hop 2016, am primit un telefon și am fost chemat la un workshop la Teatrul Mic. După o săptămână de lucru a venit profu’ (n.r. Gelu Colceag) la mine și mi-a zis să intru în spectacolul Deșteptarea Primăverii. În timp ce lucram să îl scoatem, mi s-a propus să mă angajez acolo. Asta se întâmpla anul trecut. Dacă asta înseamnă că am intrat pe pile, atunci așa este. Eu zic că au fost muncă și puțin noroc.
Visai tu să ajungi angajat atât de repede?
Nu, nu, din contră. În anul doi de facultate mă duceam acasă la Vaslui și eram foarte anxios când mă întrebam ce fac eu peste un an de zile dacă nu intru la Master. Mă gândeam că poate rămân pe străzi și nu voi face nimic. Ei, și din panica aia, din disperarea de a nu face facultatea degeaba, am tras foarte mult, am muncit pe rupte.
Cum au fost anii facultății?
În primul an mi-a fost greu, eram foarte trist fiindcă eram încă îndrăgostit de iubita mea din liceu și voiam să mă duc după ea la Cluj. Nu cunoșteam nici Bucureștiul, mă rătăceam mereu și nu eram obișnuit cu toată agitația de aici. M-am mai acomodat abia în anul trei de facultate, eu venind de acasă din Moldova unde este liniște. Apoi, la facultate, aveam senzația că nu învăț actorie, fiindcă am făcut mai mult mișcare scenică în primul an și nu simțeam că lucrez. După primul an eram hotărât să mă mut la Cluj. (face o pauză, apoi continuă) Bine că nu am mers după primul impuls pentru că apoi m-am mai liniștit, lucrurile s-au așezat și am început să merg cu drag la școală.
Ce începuse să îți placă?
Abia așteptam cursul lui Florin Zamfirescu, eram uluit de experiența lui. Mie mereu mi-a plăcut să stau, și în timpul liber, și la teatru, printre oameni mai mari decât mine. Consider că am multe de învățat de la ei. Oricât am zice noi că sunt din generația veche, au multă experiență fiindcă au vreo 40 de ani înaintea noastră, și de vârstă, și de meserie.
”Uitându-mă în jur, mi-ar plăcea să văd o mai mare unitate a breslei pentru că observ pe zi ce trece mai mult că fiecare trage doar pentru el.”
Când te-ai gândit să dai la actorie, tu știai despre concurența din București, știai că nu îți găsești ușor de lucru, că nu este roz deloc în breasla asta?
Eu când am dat la București nu știam nimic despre oraș, despre teatrul care se face aici, despre cum merg treburile. În liceu mă pregătisem pentru admiterea la Iași, cu un profesor de acolo. După ce am dat bacalaureatul în 2011, m-am dus la Universitatea George Enescu de la Iași ca să dau admiterea la actorie. Și, când am intrat în acel colectiv, nu am simțit că este locul meu acolo, deși îl știam pe profu’, știam oameni de acolo. Atunci m-am hotărât să încerc la București. Nu cunoșteam pe nimeni aici, mi-am luat iubita de atunci am venit în capitală și am dat admitere. Eu, un moldovean umil, rușinos și modest, ce să vezi, am intrat primul la UNATC.
Iar acum ești deja angajat în teatru de doi ani și ai făcut și film. Cum te simți ca actor la început de drum într-un oraș unde concurența este mare?
Eu sunt printre cei norocoși, chiar dacă mă mai plâng eu că nu îmi iese câte un rol. Lucrez, fac parte dintr-o trupă, am colegi talentați care fac treabă foarte bună, simt că am un acasă, ca fac un fel de a doua școală. Anul acesta am avut și 2 premiere de film: Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Radu Jude și Alice T făcut de Radu Munteanu. Dar îți zic sincer, uitându-mă în jur, mi-ar plăcea să văd o mai mare unitate a breslei pentru că observ pe zi ce trece mai mult că fiecare trage doar pentru el.
Tu de la cine înveți meserie?
De la Gelu Colceag învăț, de la Florin Zamfirescu, de la doamna Mirela Gorea, de la Florentina Țilea, Marius Gâlea, Miklos Bacs, de la Ștefan Lupu, Anca Bianca Popescu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Alex Bogdan. De la mulți învăț, de la toți cu care am lucrat până acum am învățat.
Când te-ai lovit prima dată de o critică la adresa ta pentru un rol făcut în teatru?
La Gala Hop 2014, când s-a scris pe ”merit” despre mine că am jucat prost. M-am dus nepregătit fiindcă eu mă gândeam la pregătirea examenului de admitere la master și nu m-am preocupat prea mult pentru gală.
Cum te simți când citești păreri negative, având în vedere că nu ai foarte multă experiență?
Nu îți pică bine să citești lucruri negative despre tine, mai ales când știi că pui suflet în ceea ce faci. Eu știu că nu sunt un actor extraordinar, nu am nici experiență, însă îmi doresc să joc din ce în ce mai bine. Și, totuși, când citesc despre mine că am făcut ceva prost, îți dai seama că mă simt prost. Actorul știe și el când joacă slab, crede-mă. Dacă ai un simț scenic de bază știi când exagerezi și știi când ești bine. Știi când tragi la public și când dai o replică trasă de păr. Când eu știu că am jucat slab, critica negativă mă supără și mai tare. Dacă știu că am jucat bine, nu mă afectează nicicum.
Spui că pui suflet în ce faci.
Da, și iubesc arta. Singurul motiv pentru care sunt încă în București este arta, deși, paradoxal, nu prea simt că fac încă artă în adevăratul sens al cuvântului. Eu am altă percepție asupra actului teatral. Nici nu ar trebui să simți timpul când ești la teatru. Este ideal ce zic eu aici, dar dacă este vorba despre pasiune, despre a face meseria asta din pasiune și despre cum ajungi tu să progresezi ca actor, eu simt că nu fac constant treaba aceasta. O fac fragmentat. Ca actor la început de drum, cred că înveți mult mai mult dintr-un proiect mare Shakespeare, Cehov regizat de cineva cunoscut la care să lucrezi chiar și 2-3 luni, și unde să fii pus în valoare, decât să faci proiecte mici și diverse.
”Vreau să lucrez cu regizori care să mă inspire și să mă conducă să dau tot ce cred eu că pot și mult mai mult.”
În afară de teatru, tu cânți și dansezi. Vrei să te dezvolți și în aceste zone?
Da, când la instrument, joc, dansez și fac singur de ceva vreme beat box. Pe lângă actorie, acum vreau să mă dezvolt pe muzică foarte mult. Uite, referitor la ceea ce vorbeam, momentan simt că fac mai multă artă din muzică atunci când stau eu cu chitara și cânt eu cu emoțiile mele. Eu cred că am un potențial foarte mare ca actor, dar funcționez într-un sistem în care nu toți suntem valorificați din punct de vedere artistic. Sunt convins că mulți actori tineri simt că există în ei un talent neexploatat. Eu pot mult mai mult decât mi se dă uneori să fac. Am cochetat cu zona experimentală în facultate, cu sălile mici, dar acum cred că pot să joc și la regizori mari, în săli mari. Dacă relația dintre regizor și actor este bună, ca actor ești confortabil și te simți pe scenă ca peștele în apă, poți face orice rol.
Vrei să joci pe scene mari zici?
Da, vreau să ajung să joc la public mare, dar să merit. Vreau să joc la Silviu Purcărete, la Yuri Kordonsky, la Radu Afrim, la Andrei Șerban, dar să mă pună în valoare. Vreau să joc la Răzvan Mazilu în musical, să cânt, să performez și în alte zone. Vreau să lucrez cu regizori care să mă inspire și să mă conducă să dau tot ce cred eu că pot și mult mai mult. Știi cum este când lucrezi cu un regizor care știe să te conducă și din 2-3 indicații să te facă să zbârnăi? Descoperi în tine lucruri de care nu credeai că ești capabil și ești fascinat de propria ta creativitate. Eu caut astfel de momente.
Cum definești succesul?
Succesul înseamnă, în primul rând, să muncești cu bucurie și plăcere pentru rezultate. Succesul înseamnă să fii profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Succesul, faima, vin sau nu vin, nici nu mai contează, dacă tu îți faci meseria cu plăcere și bine. Eu cuantific succesul în performanța efectivă, îl văd ca fiind tocmai clipa când ești pe scenă și știi că joci bine. Pe mine nu mă interesează deocamdată succesul în sensul larg al cuvântului, sunt preocupat mai mult acum să înțeleg tainele teatrului, să mă dezvolt continuu și să muncesc cu folos, serios, constant. Succesul înseamnă perseverență.
”Când eram rău, când nu aveam chef să mă ridic din pat, să zâmbesc, cele mai fericite momente au fost în teatru.”
Am vorbit despre Marian actorul, ce îmi spui despre Marian tânărul de 26 de ani din Vaslui?
Marian este un băiat de la Vaslui, alintat de părinți până în măduva oaselor. Sunt un romantic, mă port cu fetele ca-n filme, calm, uneori devin chiar penibil. (râde) Doar că acest fel al meu interior de a fi nu se pupă cu ce trăiesc în viața de zi cu zi. Mă îndrăgostesc repede de fetele frumoase, dar mai ales inteligente. La mine contează mult ca femeia să fie inteligentă. Dacă mă face din priviri și dintr-o vorbă, eu sunt în cap și arăt asta. (acum râd și eu cu poftă, nu aș fi zis că asta caută într-o femeie)
Ce te ajută mai mult în teatru: să fii trist sau îndrăgostit?
Ohooo, tu știi ce te ajută depresia? Și chinul? Mă ajută mai mult, din păcate, drama, decât iubirea, când fac un rol. Uite, îți zic ceva foarte personal, am avut un an 2018 foarte greu, mai întortocheat, am auzit că la mulți a fost așa, ca un roller coaster. În momentele cele mai grele pentru mine nici nu știu cum am jucat, dar pe scenă găseam liniștea aia interioară pe care toată lumea o caută. Anul acesta eu mi-am găsit liniștea sufletească în pauzele dintre replici. Când eram rău, când nu aveam chef să mă ridic din pat, să zâmbesc, găseam bucurie doar în teatru. De fapt, pentru asta mă dădeam jos din pat, ca să dau replicile alea.
Ce visuri ai?
Unul dintre ele este să joc atât de bine, încât să se știe peste tot despre mine că joc bine. Să se gândească oamenii la mine ca la Vlad Ivanov și să zică ”Normal că îl luăm pe Olteanu, ai înnebunit, cum să nu îl luăm, la cât de bine joacă!”. Așa vreau să se zică despre mine, să nu mă mai duc eu la castinguri, să mă sune ei. (zâmbesc, știu că glumește, însă există și adevăr în vorbele sale fiindcă nu este primul actor tânăr pe care îl aud că nu îi plac castingurile) Glumă, neglumă, vreau să ajung să intru pe scenă, să fac foarte bine ce fac și să conteze valoarea mea, nu neapărat numele meu. Ce știu eu și pot să fac, nu cine sunt. Și mai visez la ceva, să am peste ani o companie artistică a mea și să predau actorie.
Pe Marian Olteanu îl vedeți la Teatrul Mic în Apa Vie, Deșteptarea Primăverii, Romeo și Julieta, Anul Dispărut 2007, în Visul unei nopți de vară la Teatrul Excelsior și în spectacolul multimedia Între două pastile la MNAC.
