Pe Andreea Vasile o stiam dinainte de a o remarca in teatru, de la celebrul show de televiziune Big Brother, la care a participat cand avea 21 de ani. A plecat de acolo cu ceva faima, dar si cu o “eticheta” pe care a purtat-o o buna vreme. Chiar si atunci cand a inceput sa joace mult teatru si film, deci imaginea ei nu mai avea nicio legatura cu emisiunea. Andreea este actrita, una versatila si expresiva, pe care am descoperit-o mai bine cand am inceput sa vad mult teatru si i-am remarcat naturaletea pe scena. Joaca atat in teatrul de stat, la Metropolis, cat si in cel independent.
Primul film in care am vazut-o a fost De ce eu?, o poveste scrisa si regizata de Tudor Giurgiu (co-scenarista Loredana Novak) in care il are ca partener pe Emilian Oprea. Apoi m-a fascinat in personajul negativ, Nico, din serialul Umbre de la HBO. Mai ales ca o stiam in realitate ca o persoana calda, prietenoasa si vesela, nicidecum rea si intunecata ca Nico.
Andreea vine de la Ramnicu Valcea si, inainte de a da admitere la teatru, a facut Facultatea de Litere. Nu s-a regasit deloc acolo, dar a mers pe aceasta cale pentru parintii sai, carora nu a avut curajul sa le spuna ca ar vrea sa fie actrita. Iar daca nu si-ar fi urmat impulsul sa dea, pe ascuns de ei, examen la UNATC, probabil ca astazi ar fi fost profesoara.
Am povestit cu Andreea Vasile despre Umbre, teatru, succes si faima in actorie, despre copilarie si despre ceea ar vrea sa il invete pe baietelul ei. Atat cat i-a permis timpul, pentru ca “rolul” de mama a lui Alexandru, in jurul caruia i se invarte viata momentan, este unul provocator. Mai ales in izolare.
Cum se simte un actor, activ pe scena si pe set, in izolare? Cum te-ai descurcat in toata aceasta perioada?
Asta este o perioada extrem de delicata pentru toata lumea, nu doar pentru actori. Si complicat de gestionat. Avem acasa un baietel de un an care fix in perioada asta invata sa mearga, prin urmare, viata noastra in izolare e tare palpitanta. 🙂 Ce a fost greu, si e in continuare, este sa nu uit cine sunt si sa nu fiu doar intr-un singur fel.
Ce crezi ca urmeaza pentru voi actorii? Cum vezi viata artistica dupa izolare?
Cred ca toate interactiunile se vor redesena in feluri nebanuite si negandite pana acum. Nu stiu sub ce forma, este foarte greu de anticipat, insa cred ca oamenii vor avea nevoie mai mult ca oricand sa iasa din bula in care au fost aruncati, sa vada si sa auda povesti. Ne nastem cu nevoia de a spune si de a asculta povesti. Teatrul a rezistat de-a lungul vremii tocmai datorita nevoii oamenilor de a-si indulci propria conditie si, implicit, de a trai mai frumos. Si pentru ca, vazand si ascultand multe povesti, devii la randul tau parte din poveste. Nu cred ca omenirea va lua vreodata pauza de la povesti, oamenii se uita in continuare la filme, seriale, teatru filmat. Ba dimpotriva, cred ca le vor cauta si mai mult.
Cu ce lectii si invataturi vei iesi din izolare?
Cu o mai buna pretuire a libertatii de a merge unde vreau, de a ma plimba, de a ma bucura de ceea ce am in jurul meu, in viata mea. Si cu o mai mare pretuire a oamenilor de langa mine.
Ce ai mai filmat in ultima perioada, in afara de Umbre?
Am filmat la mai multe proiecte. Primul a fost cand Alexandru avea 3 saptamani, un film american, rol mic, The Doorman ( Jean Reno si Ruby Rose), The world to come (Casey Affleck si Vanessa Kirby); am mai avut un rol episodic in serialul Profu’. Si mai aveam de terminat Seacole, un film american care a fost pus pe pauza.
“Nico a fost ofertant pentru ca nu este un personaj intr-o singura culoare. Este facil sa zici: „Ia uite, acum apare fata rea”. In viata nimeni nu este eminamente bun sau rau”
Vreau sa povestim putin despre Umbre. De ce a fost ofertant pentru tine personajul Nico si cum ai ajuns sa il faci?
Am ajuns sa fac rolul asta mergand la casting. Domnica Carciumaru m-a chemat, ea are acest har de a vedea in actori ceea ce nici ei insisi nu stiu ca exista. Si de a le da incredere. Nico a fost ofertant pentru ca nu este un personaj intr-o singura culoare. Este facil sa zici: „Ia uite, acum apare fata rea”. In viata nimeni nu este eminamente bun sau rau. Ne pacalim noi cand credem asta sau cand ii punem pe oameni in niste cutiute pe care lipim niste etichete. Iar acesta este pe de-a intregul meritul lui Bogdan Mirica. Pentru ca nu-si imparte personajele in bune si rele, la el personajele sunt povesti, care atrag dupa sine alte povesti.
Cum ai lucrat cu el?
Lucrul cu Bogdan a fost pentru mine o experienta formidabila. Pentru ca stiam ca, daca derapam in vreun fel sau daca ce ziceam era fals, el era acolo si ma tragea de maneca. Cu delicatete, cu rabdare, cu incapatanare si cu un amestec de fragilitate si siguranta. Actorii, indiferent de varsta, sunt fiinte al naibii de fragile. Iar Bogdan stie asta si stie cum sa te tina de mana, cand este cazul si cum sa-ti creeze contextul perfect in care poti sa te arunci in siguranta. Cu aceeasi exigenta cu care nu face compromisuri cand o scena nu iese asa cum vrea el.
“Cu cat petreci mai mult timp facand ceva, cu atat vei perfectiona acel ceva. Asa este si cu actoria”
Cum a inceput povestea ta cu actoria? Ai stiut de copil ca vrei sa fii actrita?
Nu, n-am fost un copil care sa fi stiut de mic ce vrea. Am inteles pe parcurs, cu pretul unor ani in care simteam ca nu-mi gasesc deloc locul. Am dat la actorie dupa ce am terminat Facultatea de Litere. Am inceput sa visez la asta din timpul liceului, dar n-am avut nici curajul si nici determinarea necesare sa dau admiterea. Iar dupa litere, in anul acela, imediat cum am terminat, am dat la UNATC fara sa stie nimeni. Nici macar mama. M-am gandit ca, daca n-o sa reusesc, esecul va fi fara martori. Si am intrat. Repede. 🙂
Ce ai invatat de cand esti actrita?
Am invatat ce inseamna rigoare in meseria asta, am invatat ca trebuie sa muncesti al naibii de mult, ca nu e vorba doar de inspiratie sau talent, ca este despre cat de mult investesti in ce faci. Ca la Gladwell. 🙂 Cu cat petreci mai mult timp facand ceva, cu atat vei perfectiona acel ceva. Asa este si cu actoria. Sigur, nu poate exista nimic fara har sau talent. Nu stiu exact, dar imi place mai tare semnificatia harului. Dar aici incepe o alta poveste. 🙂
Primul personaj, primele emoții, primul spectacol?
Hehe, primul spectacol a fost la Teatrul Nottara, eram in anul 2 de facultate. Spectacolul se numea Kathie si hipopotamul, de Mario Vargas Llosa.
Care erau greutatle meseriei de actor, in contextul normal, de dinainte de pandemie? Si ce era frumos?
Mi-e greu sa pun degetul pe greutati, n-am perceput niciodata meseria de actor asa. Mie imi place sa caut, sa analizez, sa descopar moduri diferite de receptare si de intelegere a lumii. Si imi mai place sa ma joc. Si sa nu fiu intr-un singur si plictisitor fel, vreau sa ma „locuiasca’ (din cand in cand ca altfel s-ar numi schizoidie) alt fel de a fi, de a percepe si de a integra realitatea. Si de a livra acest alt mod de gandire cat se poate de cinstit si de onest. Fata de mine si fata de ceilalti.
“Cred ca din esec inveti al naibii de tare, inveti sa te chestionezi, sa-ti pui intrebarile necesare. Si sa incerci sa fii onest cu tine. Si cu credintele tale”
Succesul si faima. Ce sunt pentru tine?
Habar n-am ce inseamna succesul. Toata lumea vrea succes imediat. Acum ceva vreme am avut o intalnire cu o adolescenta, la cursurile de actorie pe care le fac. Si mi-a zis ca, atunci cand era mica, voia sa se faca actrita, dar ca acum s-a razgandit. Vrea sa fie influencer. Si asta m-a pus pe ganduri. Ca probabil oamenii confunda meseria cu rezultatele sau cu imaginile idilice pe care si le-au creat.
Revenind, nu stiu ce inseamna succesul. Succesul raportat la ce? Daca succesul egal imagine, atunci e usor sa dai un scroll pe Instagram si o sa vezi o multime de oameni de succes, toate mijloacele de social media ne ajuta sa ne autoproclamam drept femei/barbati de succes. Daca succesul inseamna cautare, framantari, pasiunea de a-ti dedica tot timpul nevoii tale de a intelege, de a te pune in sosetele celuilalt, de a fi onest cu tine si cu meseria asta, atunci cred ca succes inseamna Luminita Gheorghiu sau Victor Rebengiuc. Sau Ciulei. Sau Pintilie. Sau foarte multi altii pe care am uitat sa-i mai pomenim.
Viata ar trebui sa fie despre altceva. Faima si succesul nu sunt destinatii, sunt niste opriri (fericiti cei care le au) de la care trebuie sa mergi mai departe. Si mai cred ca din esec inveti al naibii de tare, inveti sa te chestionezi, sa-ti pui intrebarile necesare. Si sa incerci sa fii onest cu tine. Si cu credintele tale.
“Mi-ar placea sa imi invat copilul sa fie curajos. Si poate antifragil, ca sa faca fata la tot ce i se va ivi”
Esti una dintre actritele cele mai discrete pe care le stiu, iti expui foarte putin viata personala, mai ales relatia cu copilul tau. Am aflat, totusi, din social media la un moment dat ca esti mama. Cum este acest “rol”?
Asta cu discretia este o chestiune discutabila. Fiecare trebuie sa stie cat vrea sa impartaseasca cu ceilalti. Cu rolul de mama este uneori bine, alteori infricosator de-a dreptul. Mi-e mult mai frica acum decat inainte de a fi mama si cred ca asta este un tip de frica care nu dispare, pur si simplu, inveti sa traiesti cu ea. Si inveti sa traiesti cu frica intr-o mana si cu bucuria intr-alta. Pentru ca un copil iti reconfigureaza viata, dar iti cam arata si nordul. 🙂
Tu ce iti amintesti din copilaria ta?
Eu am copilarit la bunicii mei pana la 7 ani. Si imi amintesc generozitatea lor si un fel foarte cinstit de a trai si de a se raporta la tot ce-i inconjura. Ai mei m-au invatat sa fiu responsabila si sa-mi asum consecintele propriilor actiuni. Si sa caut bucuria in tot ce fac.
Ce vrei sa iti inveti copilul?
Mi-ar placea sa imi invat copilul sa fie curajos (este povestea lui Adler cu cei 4 C esentiali in devenirea unui om, sa fii conectat cu ceilalti, sa te simti capabil, sa stii ca fiecare conteaza si sa ai curaj). Toate sunt importante, dar lectia curajului mi se pare tare valoroasa. Si poate antifragil, ca sa faca fata la tot ce i se va ivi. Taleb are o teorie intreaga cu societatile/oamenii antifragili, o combinatie de robustete si fragilitate. Si sa-i spun sa greseasca, cat de mult vrea el. La urma urmei, as vrea sa nu fie cum mi-ar placea mie sa fie, ci sa-si gaseasca propriul mod de a exista.
Daca te-ai intalni cu tine de acum 20 ani, ce ti-ai spune cu mintea de acum si cu experienta ta de viata?
Mi-as spune ca este in regula sa fac greseli, ca nu-i o platitudine asta cu invatatul din ce doare, ca e in regula sa incerc si sa nu-mi iasa de fiecare data, si ca pot oricand sa o iau de la capat. Ca pot incerca diverse ocolisuri pana sa descoper ca viata nu-i musai liniara si ca lucrurile pot fi fluide, depinde doar de cum ma pozitionez. M-a invata sa nu ma mai pedepsesc asa tare si nici sa nu ma mai iau la tranta cu mine insami atat de des. Si sa fiu mai atenta la jocul propriu-zis decat la cei care-l comenteaza. Si mai e ceva. Nu mai stiu unde am citit despre un personaj de care imi amintesc vag, dar stiu ca era descris drept un mare aventurier, care dadea faliment o data pe an. Se vindeca de necaz dormind doua zile si doua nopti si apoi isi relua viata cu acelasi antren. Cam asa. 🙂
Te simti o femeie implinita, Andreea?
Nu stiu sa iti raspund la intrebarea asta acum. Cred ca asta-i o intrebare la care o sa pot raspunde, cu adevarat si foarte onest, doar cand voi fi ajuns la finalul destinatiei. Habar n-am si mi-e si frica sa nu sperii ingerii. Aceasta este o vorba din popor pe care o pretuiesc tare. 🙂
