Ținutul din miezul verii, spectacol de teatru ieșit recent la rampă la Teatrul Mic se poate să fie cea mai bună montare pe care am văzut-o eu în ultimul an. Simt asta chiar și la o săptămână distanță, când scriu aceste rânduri, și s-a mai așezat un pic în capul meu. Imediat după vizionare, au fost doar emoții pure produse de cum au funcționat lucrurile acolo în universul acela autentic și deosebit creat de regizor și scenografă și expus, cu dramele fiecărui personaj, de către actori. Acesta cred eu că este rolul teatrului, să te macine, să te bucure, să te lase pe tine ca spectator la final cu întrebări, cu frământări și cu gustul dulce de a fi văzut niște artiști foarte talentați însuflețindu-și personajele cu multă dedicare și talent.
Toate acestea s-au întâmplat la premieră, când, teoretic, lucrurile nu sunt așezate perfect, când emoțiile sunt la cote maxime și probabil presiunea pe măsură. Ei bine, Vlad Massaci a gândit și a compus atât de frumos în scenă această montare și a condus atât de bine actorii, încât spectacolul s-a privit din sală ca şi cum ar fi fost jucat de mai multe ori. Iar ceea ce am văzut mi s-a părut un efort consistent atât pe partea de creație – regie și scenografie – cât și pe partea de compoziție și interpretare a rolurilor de fiecare dintre cei 12 actori din distribuție.
Ținutul din miezul verii este un spectacol de teatru cu multă substanță despre dureri, dureri de toate felurile, despre suflete mistuite de focul suferinţei în mijlocul unei arșițe insuportabile de august, despre o familie distrusă, despre relații disfuncționale, despre cruzimea și cinismul uman ca măști împotriva durerii care ucide încet încet. Spectacolul este construit meticulos pe textul piesei August: Osage County scrisă de Tracy Letts care a și câștigat Premiul Pulitzer pentru dramaturgie și relevă degradarea unei familii, în casă căreia se mai regăsesc încă mărturii ale unor timpuri fericite. Piesa este bazată pe experiențe de viață ale autorului.
Ținutul din miezul verii este o poveste care te face să te reîntorci la tine, la trecutul și prezentul familiei tale, la situații personale de viață complicate, să te regăsești în cel puțin unul dintre personaje și frământările sale, să asociezi tristețea și aciditatea mamei bolnave cu un astfel de comportament pe care a trebuit cândva să îl suporți în viața ta, să privești mai atent certurile și împăcările dintre surori sau să te identifici cu iubiri imposibile și căsnicii toxice.
Știam povestea din filmul cu același nume, cu Meryl Streep protagonistă, și, ca să fiu sinceră, am mers îndoită fiindcă nu aveam chef de tristețe deloc. Dar nu a fost cazul, pentru că, deși povestea nu este una cu inimioare roz și curcubeu, punerea ei în scenă cu accente de umor, ironie și autoironie, construcția impecabilă a personajelor în jurul unor replici bine scrise și jocul actorilor o face captivantă, fără drame inutile. Boala, dependența de medicamente, anxietatea, traumele nevindecate prezente în fiecare membru al familiei nu devin astfel greu de suportat de spectator, ci aduc, mai degrabă, mesaje valoroase acestuia.
Trei surori, Barbara, Ivy și Karen se regăsesc după o vreme în casa copilăriei lor într-un moment în care tatăl lor dispăruse într-un mod ciudat, iar mama lor se lupta cu cancerul. Personajul central al poveștii este Violet, mama toxică și bolnavă care mușcă fără milă din oricine îi iese în cale ironizând viața fiicelor sale, minciunile soțului dispărut, alegerile și greșelile fiecăruia.
Decorul este spectaculos și a fost creat de Iuliana Vîlsan pe mai multe planuri pentru a susține viziunea regizorului. Spectatorul este invitat într-o casă încărcată de amintiri amenajată în culori terne, de obiecte vechi, prăfuite, în care piesele centrale sunt masa cea mare care îi reunește pe toți ai casei și oglinda care li se pune în față tuturor, fiindcă oamenii și conjuncturile prin care trecem sunt oglinzi pentru fiecare, nu? Pe orizontală și pe verticală sunt uși și ferestre care se deschid și se închid furtunos sau molcom, în funcție de nebunia sau de calmul personajelor, iar hainele sunt aparent în ton cu interiorul fiecăruoa. Pur și simplu foarte ingenioasă întreaga scenografie.
Ce-ar fi fost, însă, un astfel de spectacol ale cărui rotițe se învârt într-un mecanism bine gândit fără jocul actoricesc foarte bun?
Rodica Negrea în rolul lui Violet este un monument de fragilitate și putere în același timp. Andreea Grămoșteanu (care m-a lăsat fără replică, pe mine una) o interpretează captivant pe Barbara, fiica cea mai stăpână pe ea, cea mai puternică dintre toate care are de înfruntat nu doar sarcasmul și durerea mamei sale, ci și indiferența și infidelitățile soțului care nu o mai place, Mihai Călin îl joacă viu și sugestiv pe adulterinul Bill, soțul Barbarei, Dana Dembinski-Medeleanu este apriga Mattie care își varsă frustrările și durerea pe un copil nedorit, iar Claudiu Istodor este Charles, unchiul care îndeamnă la calm, rămas acum un fel de cap al familiei. Restul actorilor vin, fiecare cu partitura sa, să completeze acest tablou familial reunit la masă și în casă după înmormântarea lui Beverly.
Se intră și se iese din scenă cu o sincronizare aproape perfectă, dialogurile dintre personaje sunt savuroase, bine dozate și transmit, pe lângă durere, rătăcire și frustrare, faptul că fiecare își acceptă cumva condiția și mersul propriei vieți, deși niciunul nu pare să înțeleagă exact de ce trăiește ceea ce trăiește, exact în acea formă.
Ținutul din miezul verii a fost pentru mine un act teatral foarte valoros, genul de spectacol pe care vă îndemn să mergeţi să îl vedeţi dacă iubiţi teatrul. Chapeau, Vlad Massaci și echipa!
”Ținutul din miezul verii”
Cu: Rodica Negrea, Andreea Grămoșteanu, Valentina Popa, Diana Cavallioti / Mădălina Ciotea, Dana Dembinski-Medeleanu, Silvana Mihai, Mihai Călin, Claudiu Istodor, Ionuț Vișan, Cuzin Toma, Cezar Grumăzescu, Viorica Mureșanu
Regia: Vlad Massaci
Foto: Bogdan Catargiu