Am găsit în telefon un exercițiu din procesul terapeutic în care am fost prezentă în urmă cu câțiva ani. Era o perioadă foarte grea când am hotărât să merg la terapie atunci, mama suferea de o boală cumplită, starea de sănătate i se deteriorase galopant, iar eu simțeam că nu mai găsesc resurse în mine să fac ce aveam de făcut, să îi fiu alături. Din cauza fricii și a oboselii mentale, dar și a unor răni neînchise din copilărie (nu știam asta atunci) de multe ori mă comportam cel puțin ciudat cu ea. Am crezut atunci că înnebunisem. De fapt, este foarte ușoară căderea într-o astfel de capcană, să crezi că ai luat-o razna, mai ales când nu este niciun specialist lângă tine care să îți explice de ce simți, gândești și faci ceea ce faci. Așa eram eu. Culmea – că astea când vin, vin din toate părțile – tot atunci eram într-o pseudorelație, care devenise și abuzivă. Un fel de aranjament supapă, în care intrasem inconștient doar ca să simt altă durere, mai mare decât cea pe care o simțeam văzând cum îmi pierd mama. Dar toate astea aveam să le aflu mult mai târziu. Când am căutat să învăț mai multe despre subconștient, când am făcut pace cu mine, cu alegerile mele, cu toate rătăcirile astea din neputință. Când am acceptat că atâta putusem.
Dar, până să ajung acolo, aceea a fost perioada în care m-am disprețuit cel mai mult, în care îmi vorbeam urât, agresiv, mă autodevalorizam continuu. Pentru tot ceea ce făceam, spuneam…eram. Mă vedeam urâtă cu totul. O ființă de-a dreptul infiorătoare. Și nu doar că aveam aceste gânduri și discuții interminabile, agresive cu mine, mergeam în sesiunile de terapie și turuiam ca o moară stricată despre tot ce vedeam rău, greșit, urât la mine, cu o furie de nedescris. Eram și furioasă pe mine, evident. M-am înfiorat zilele trecute când am citit toate gândurile care îmi veneau în cap, în mai situațiile în care nu reușeam să mă comport cum credeam că este ”normal”, la birou, acasă, cu mama, cu soră mea, în alte relații pe care le aveam, incluzând-o pe cea cu mine. Efectiv, eram într-un dialog agresiv cu mine continuu.
Terapeutul meu de atunci se străduia să îmi explice că toate aceste ruminații nesfârșite nu fac decât să mă afunde în anxietate, că este contra-productiv să mă biciuiesc atâta după ce făceam ceva ce eu putusem doar ulterior să evaluez drept greșit. Că, în schimb, aș putea încerca să gândesc că atâta am putut eu în acel moment, în care mi s-a părut că am fost proastă, slabă de înger, rea. Pe asta din urmă nu o înțelegeam deloc. N-aveam cum, de fapt, fiindcă am fost crescută în spiritul perfecționismului și al presiunii continue.
Îmi amintesc că, după discuții repetate cu George, am încercat să opresc toate aceste gânduri și conversații critice interioare, la adresa mea, fie și pentru a mai face un pic de liniște în cap. Însă, eu nu știam ce înseamnă compasiunea și blândețea față de mine, nu reușeam să am clemență pentru greșelile pe care le făceam, pentru cum reacționam în anumite momente. Deci, nici gândurile nu încetau.
Văzându-mi neputința, mi-a dat un exercițiu numit ”monitorizarea propriilor critici”. Mi-a zis să îmi notez zilnic în telefon fiecare gând și declarație critice la adresa mea: cum, când apar, ce conțin ele referitor la mine, de unde cred eu că vin. Așa am început procesul dureros de conștientizare a faptului că eu chiar aveam o părere proastă continuă despre mine, că aveam o relație toxică cu mine însămi și că duceam multe răni din copilărie nevindecate cu mine. Al doilea pas din exercițiu era să iau fiecare autoabuz (că fix asta erau) și pun în dreptul lui un gând alternativ funcțional – ce parte bună are totuși ceea ce gândesc și spun urât despre mine, ce mă învată. Iar al treilea, să contrabalansez gândul/cuvintele cu o însușire pozitivă personală, care să fie utilizabilă ca resursă personală. Aici m-am tot împotmolit, până am început să văd și frumosul din mine.
Sunt mulți oameni care nu se văd așa cum sunt, de fapt. Și nu mă refer aici la cei tulburați, care se cred luminoși, și nu sunt. Ci la cei care nu își zăresc și abilitățile, calitățile, puterea, frumusețea printre toate defectele pe care le văd la ei. Pentru voi am scris. Poate vă ajută acest exercițiu. Călătoria spre iubirea de sine, compasiunea pentru propria persoană, blândețe cu sine și înțelegere este lungă și istovitoare uneori.
Durează ani de zile să ieși din paradigma autocriticii când ești adult. Și o zic și acum, la atâta vreme de când lucrez cu povara asta. Pe care o duc cu mult mai puține kile, dar tot pe mine este și nu știu dacă voi scăpa vreodată de ea. Aș striga tuturor părinților care pun presiune pe copiii lor să fie cei mai buni, care îi critică constant pentru orice și care cred că e ceva constructiv în treaba asta. Care nu le arată blândețe și înțelegere, chiar și atunci când nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor, care nu le vorbesc despre cât de valoroși sunt, care nu le validează reușitele. Le faceți foarte rău pe termen lung.
Când ești criticat continuu în copilărie, este imposibil să înveți să te vezi ca adult așa cum ești, să îți vezi și calitățile, nu doar nesfârșitul șir de defecte.
Când nu ești crescut cu blândețe în copilărie, nu vei putea să fii blând și înțelegător cu tine ca adult, și nici cu cei din jurul tău. Până vei învăța compasiunea și înțelegerea față de sine, te vei critica continuu pentru cel mai mic lucru pe care îl faci sau spui, pentru cum se așază cămașa peste un kilogram în plus, pentru alegerile neinspirate pe care, invariabil, le mai faci.
Când există cele două de mai sus, relația ta tine nu este sigur una bună și frumoasă. Și nici cele cu oamenii din jur nu vor fi. Pentru că totul, absolut totul, pleacă de la relația noastră cu noi, iar asta nu poate fi una bună cu rănile copilăriei încă sângerând.
