Am fost la piață deunăzi. Toată vara am tânjit ca un câine hămesit după niște roșii cu gust și miros de roșii. Ador roșiile, roșiile sunt copilărie, roșiile sunt emoție, roșiile sunt bunicii și părinții mei. Nu a fost chip să primesc, fiindcă nu am ajuns nici măcar o dată la piață vara care a trecut. Și, chiar dacă aș fi ajuns, aici în București totul parcă e făcut din plastic. Am fost însă zilele trecute la piața, și, minune, am dat cu ochii peste niște roșii mici și cam urâțele, galbene și roșii. Am rugat-o pe doamna care le vindea să taie una să o văd pe interior și am decis să îmi încerc norocul.
Am trecut apoi pe la Mega, de unde cumpăr din când în când câte o bagheta din făină integrală, cu semințe, care îmi place mie tare mult. Știu că are zahăr și aditivi, știu, dar nu mănânc în fiecare zi și, în plus, recunosc, mănânc emoțional această pâinică. Îi plăcea cuiva drag, foarte mult. Am luat cu ea niște salată de vinete și brânză. Abia așteptam să ajung acasă, este una dintre mesele mele favorite, în orice perioadă din an. Mi-a fost bine, au fost toate așa gustoase că mi-au dat lacrimile. Nu degeaba se mai spune că mâncarea este și pentru suflet.
M-a cuprins apoi subit vina, am eu o problemă cu vina asta, de când sunt mică. Un pic m-a luat, nu ca alte dăți când mă biciuiam cu te miri ce cuvinte urâte și mă certam groaznic. ”Iar ai mâncat, iar pâine, iar zahăr, iar aditivi, iar nesănătos. Iar îți bați joc.”.
Am început să râd zgomotos în bucătăria mea mică.
”Da, de parcă ar conta, măi, Ile. De parcă chiar ar conta cu adevărat.” Adică, sigur, contează, nu poți mânca kilograme de pâine cu cartofi prăjiți, și să te aștepți să rămâi sănătos și tonifiat toată viața.
Dar nici să pui așa biciul pe tine nu este cea mai sănătoasă cale, să trăiești într-o auto-presiune împinsă la maxim.
Nu mai cred în măsuri extreme alimentare sau în exerciții fizice până la leșin, mai ales când nu avem vreo boală sau intoleranță care ne obligă la un regim alimentar drastic. Multe alegeri dintr-astea extreme mi se pare că ascund altceva în spate, unele pitici tâmpiți din creiere: să fim slabe, fit, sexy ca să fim acceptate și plăcute de ceilalți. De fapt, nu ne placem noi, iar asta este cel mai grav. Altele frici, frici dintr-alea grele care țin de boală, deteriorare fizică, moarte.
Frica, vina, duritatea față de sine, lupta continuă cu viața, conflictele, rănile emoționale, neiubirea de sine sunt dușmani (poate) mai mari decât o jumătate de linguriță de zahăr în cafea, câte o pâinică din când în când, sau câte un pahar cu vin. Poate nu o fi așa, nu dețin adevărul suprem. Cred, însă, în buna măsură acum. Este credința mea actuală. În orice, bună măsură, în mâncare, în plimbare, în sex, în cumpărături, în muncă, în relații. În toate, buna măsură înseamnă echilibru.
Vina asta excesivă și duritatea față de noi ucid iubirea de sine și pe noi, pe termen lung. Și este atât de greu și trist să nu te mai vezi, să nu te mai iubești, să îți vezi urât orice rid, orice colăcel, când ele fac parte tot din sine. Când nu te (mai) iubești, nu mai ții cont de buna măsură, faci excese, te auto-abuzezi cu substanțe și preparate care știi că îți fac rău. Când nu te mai iubești, iei cele mai proaste decizii tu cu sine, despre sine, pentru sine, stai în cele mai toxice povești, nu te mai vezi valoros pe niciun plan, lași alți oameni să te abuzeze după bunul plac.
Cunosc fete care mănâncă doar frunze, nu gustă gram de zahăr, ele nu beau alcool delooc și se ciup de pielea de pe burtă, așa afectate uneori ”Vai ce m-am îngrășat”. Mereu nemulțumite de ele, dar mereu preocupate să spună tuturor ce stil de viață sănătos au, aparent deconectate de la sine, unele chiar captive în relații ciudate.
Și-apoi mă uit la prietenele mele, care nu sunt nicidecum perfecte fizic, dar care își iubesc fiecare părticică din corp (inclusiv colăceii) și sunt atât de conectate la ele și împăcate cu corpul lor. Și sunt bine cu ele din interior, nu din ego. Se pun pe primul plan în viața lor și sunt atente la ele, firesc, cu atenție și la ceilalți, însă.
Poate că buna măsură și iubirea de sine sunt unele dintre cele mai puternice instrumente de transformare interioară și exterioară a noastră în bine. Calea nu este pentru toți aceeași, niciodată, fiindcă suntem unici, cum deja mă repet în tot ceea ce scriu, căci nu mai pot cu șabloanele și turmele. De fapt, nici noi înșine nu mergem toată viața pe aceeași cale, fiindcă nu suntem toată viața aceiași.
