Am fost crescută în comparații. Am fost un copil crescut în comparaţii, am auzit atât de des că trebuie să mă uit în jur la colegii de clasă, la prietenii de la joacă şi să văd cum ei învaţă mai mult decât mine, cum iau note bune, cum nu le “răspund” părinţilor, cum se comportă frumos pe stradă, cum, cum, cum, încât my free spirit was broken. Aproape complet!
Pentru că eu, ca toți ceilalți oameni care se nasc pe lumea asta, am venit un spirit liber, un om căruia nu i-a plăcut să facă lucrurile doar pentru că trebuiau făcute, să meargă cu rândul într-o direcţie, să se alinieze.
Adult fiind, exact asta am devenit, însă. Am fost aruncată, cu educația primită, fix în turma socială. Şi era grav, mai ales că într-un oraş mic erai arătată cu degetul dacă nu îndeplineai anumite condiţii, dacă nu bifai, până la o vârstă, măcar o parte dintre căsuțele din checklist-ul societății.
Am fost crescută şi educată în comparaţii până m-am trezit, cu vreo 10 ani în urmă, că trebuie să bifez ceea ce femeile de vârsta mea bifaseră deja. A început să mi se pară în regulă să fiu într-o relaţie care îmi asigura confort şi linişte, chiar dacă nu îl iubeam pe omul ăla încât să mi se strângă stomacul de bucurie când mă săruta. Că este în regulă să am un job care să mă îngrădească aproape complet, pentru că nu toţi au norocul să facă ceea ce le place, că trebuie să mă căsătoresc, chiar dacă eu mă gândeam că după căsătorie vine moartea, că trebuie să am un copil chiar dacă nu eram pregătită, că este necesar să am o casă a mea, chiar dacă în acel moment nu mi-o doream. Eu nu eram nicăieri acolo în toate planurile făcute prin comparaţie, cum învăţasem. Nu eram. Şi durerea era că, nu numai că nu eram eu, dar eram atât de “adormită” încât nu îmi mai simţeam nefericirea.
Atât de mult urăsc acum comparaţiile, încât, atunci când o mai aud pe mama că îmi zice (extrem de rar, ce-i drept) “Dar femeile de vârsta ta cum pot?”, mă cuprinde o vrie de nedescris. I-am spus că m-a stricat, mi-a defectat aproape toate motoarele învăţându-mă să mă compar, dar că am iertat-o, fiindcă ştiu că nu a vrut. M-a costat mult să le repar şi tot mai scârţăie pe ici pe colo, mai ales când o iau în anumite direcţii, dar am iertat-o.
Dacă ești o persoană căreia îi plac comparațiile, care măsori evoluția ta personală, profesională, financiară prin comparație, ce-ar fi dacă te-ai compara cu tine? Cu tine însuţi, cu cine ai fost în diverse stadii ale vieţii, faţă de cine eşti acum.
Fă exerciţiul asta! Uită de Ion care, până la 25 de ani, şi-a cumpărat BMW, uită de Mariana care, până la 30, s-a căsătorit, are casă cu etaj și 3 copii. Uită de Andreea care, la 28, e director de multinațională și gândește-te la tine! Când te uiţi prea mult în jur, eviţi să te uiţi la tine. Când te concentrezi să fii mai bun pentru alţii sau, hai fie, pentru tine, dar cu dorinţa de a demonstra ceva, nu te concentrezi să fii cel mai bun EU care poţi fi într-un anumit moment al vieţii. Compară-te cu tine acum 3,5,10 ani, în loc să te compari cu cei din jur şi vezi cum iese analiza.
Unde erai? Ce făceai? Ce preocupări aveai? Cu cine te însoţeai? În ce locuri mergeai? După ce scară personală de valori îţi conduceai viaţa? Ce principii aveai? Şi ce prejudecăți? În ce casă stăteai? Erai un om fericit? Erai prezent în viaţa ta sau doar o umbră “plutind” pentru a-i mulţumi pe cei din jur? Erai liber? Puteai să fii tu însuţi măcar în viaţa personală şi socială, dacă la serviciu -să zicem- mai erai nevoit să-ţi pui vreo mască? Cum erau zilele bune comparativ cu cele grele? Mai multe, mai puţine? Şi lista poate continua. Ce-ar fi dacă te-ai compara cu tine în loc să te măsori cu cei din jur? Vezi ce iese.
[…] muncii mele, fără să mă îndoiesc că le merit. O bună perioadă din viața mea, pentru că am fost crescută în comparații cu colegii de clasă și de sport, cu vecinii de bloc, căutam mereu să mă validez prin […]