Într-unul dintre episoadele Grey’s Anatomy – serial pe care am început să-l revăd pentru a nu știu câta oară, cu alți ochi și altă înțelegere – Arizona Robbins îi povestește noii sale profesoare, Helen Herman, ce cool era ea cândva, nu cu mult timp în urmă. Și spune despre ea că era amuzantă, se deplasa prin spital pe role, dansa, era o companie energică, mișto. „Ce s-a întâmplat?”, o întreabă fără să își dea seama profa ei. După care își cere scuze pentru gafa făcută, fiindcă îi știa povestea: Arizona avusese un accident de mașină care o lăsase invalidă. Iar procesul de acceptare și de învățare a traiului în noua ei formă o costase mult. Și îi răpise din pofta și curajul de a trăi cum o făcea înainte. În plus, o lăsase mai sensibilă, mai vulnerabilă emoțional. Și, bineînțeles, viața nu mai era doar distracție pentru ea, așa cum era ea în prezent. I se întâmplase viața, iar viața lasă urme. Uneori mai subtile, alteori vizibile, de fiecare dată aducătoare de schimbare de sine.
Cu cât înaintăm în viață, suntem nevoiți să învățăm să existăm în alte forme ale noastre. Și exterioare, dar, de cele mai multe ori, interioare. Odată cu vârsta, în mod firesc se adună și experiențele grele, asta dacă nu fugim de ele, dacă nu băgăm sub preș ce simțim. Viața se întâmplă în multe direcții și nu toate sunt pavate cu sclipici sau acoperite de norișori roz pe care plutim noi. Pierdem oameni apropiați, avem ceea ce unii numesc eșecuri – eu le-aș zice mai degrabă experiențe de învățare și de șlefuire a noastră -, ne îndrăgostim și poate nu se termină ca în povești, stăm în relații toxice, începem să ne simțim vulnerabilitățile corpului și, din nefericire, cunoaștem unele suferințe fizice. Este cursul firesc al vieții, dar nu îl acceptăm întotdeauna ușor și mulți preferăm să ne ascundem, chiar și la vârste mai mature, în spatele unor comportamente și alegeri, ca să ne demonstrăm nouă, dar și celorlalți, că încă suntem acolo, în linia întâi a distracției și tinereții.
Câți ne oprim și ne uităm la noi, așa cum suntem în momentul prezent? Câți constientizăm schimbările interioare prin care am trecut, odată cu viața? Câți ne acceptăm vulnerabilitățile? Câți privim trecerea timpului și experiențele de viață așa cum sunt, firești, și nu cu regret – „nu mai sunt cum eram, nu mai pot ce puteam”?
***
Între 20 și 30, mă distram foarte mult. Eram o tipă mișto, cât de cât drăguță, sexy și foarte petrecăreață. Ieșeam mult, mă îndrăgosteam des, sufeream din dragoste, 🙂 râdeam mult, pierdeam nopți, fumam, beam alcool și aveam găști de socializare. Eram tipa aia pe care ți-o doreai la orice petrecere. De fapt, eram sufletul oricărei petreceri. Eram gagica aia dezinvoltă, cu fuste scurte, care se suia pe bar sau pe masă și dansa ca și cum n-ar mai fi apucat ziua de mâine. Atunci credeam că fac asta doar fiindcă mă distram așa de bine, acum știu exact de ce o făceam. Și nu era doar de distracție.
Între 30 și 40, taică-miu murise deja, dar eu abia începeam să înțeleg cum mă afectase asta. Soră mea geamănă se mutase brusc din Slatina, iar eu m-am trezit într-o depresie cruntă împletită strâns cu anxietate. Atunci mi-am descoperit anxietatea, de fapt, nu fusesem conștientă de ea înainte. Am început să învăț ce înseamnă să trăiești conștient, conectat cu corpul și cu emoțiile. Au urmat în acești 10 ani desprinderea de Slatina, acomodarea în București, schimbarea profesională, boala necruțătoare a mamei, o relație amoroasă traumatizantă. Am avut multe pe farfurie. Când lucrurile au devenit mai ușoare psihic, am reînceput să mă distrez, să ies, să călătoresc. Dar nu mai dansam pe mese. Nu mai eram în centrul atenției la petreceri, ieșiri în gașcă și altele. Corabia aia ancorase într-un port dintr-o altă viață, parcă, și acolo a rămas. Eu nu mai eram cea din deceniul anterior.
La 40+, după multă încrâncenare cu mine, am acceptat că nu am cum să mai fiu vreodată fata aia fără dureri, griji și tristeți. Fata aia amuzantă și lipsită de inhibiții care, tot ce-și dorea era să se distreze și să fie văzută, aplaudată. Și nici n-ar fi normal să mai fiu așa. Viața s-a întâmplat și toate experiențele m-au transformat în femeia care sunt azi. Acum, bucuriile și experiențele bune sunt mai dese decât tristețile și durerile, dar nu a fost tot timpul așa. Și mi-a fost greu să accept forma în care sunt acum, să o văd frumoasă, să mă văd chiar cool uneori. Nu ca o puștoaica de 20 de ani sau ca o fată de 30, ci ca o femeie de peste 40.
***
În ultima mea tură de pe Tinder, am văzut ceva comun în descrierea unor bărbați de 40+. Erau bărbați care, sub o formă sau alta, aveau scris acolo sub foto că ei caută „fun, travel, party, no drama”. În schimb, la categoria aia unde specifici ce fel de experiență în doi cauți, ei bifaseră o relație. Și m-am gândit: oamenii ăștia chiar au impresia că o relație la 40+ este doar despre „fun, travel, party”? Lor nu li s-a întâmplat viața? Ce au trăit și învățat până la vârsta asta nu i-a condus nicidecum în direcția că o relație la 40+ nu este doar despre distracție și party? Că viața în doi, la categoria noastră de vârstă, poate fi și provocatoare, uneori chiar grea? Fiidcă în spațiul ăla comun, pe care doi oameni îl creează cu dragoste și atenție (de preferat), fiecare își pune și experiențele de viață, vulnerabilitățile, butoanele roșii. Nu doar beteală, sex, petreceri, călătorii și prosecco. Viața în doi nu este doar despre asta. Și nu spun că nu este frumoasă și nu merită trăită. La orice vârsta merită trăită și simțită iubirea într-o relație romantică, cu înțelegerea și abordarea unui adult matur (a nu se înțelege plictisitor), acceptând că probabilitatea cea mai mare este ca viața de cuplu să nu fie tot timpul roz. Că poate să fie și greu împreună, uneori, iar asta nu înseamnă că este vreo dramă. Este doar viața.
E simplu să începi o relație la 20, chiar la 30. La 40, când știi (sau ar trebui să știi) cine ești, când nu prea îți mai pasă ce zice lumea, când ai înțeles cam cum arată, de fapt, iubirea și o relație împlinitoare de cuplu, devine complicat să intri într-o relație. Viața s-a întâmplat, iar tu nu mai ești fata cea mai petrecăreață din încăpere, imatură emoțional, fără griji. Ești femeia matură, trecută prin furtunile vieții, care a devenit mai înțeleaptă, care și-a schimbat prioritățile. Chiar dacă continuă să se bucure de viață, uneori cu entuziasmul unui copil. Viața se întâmplă, iar zilele și relațiile la 40+ nu (mai) sunt doar despre distracție.
