M-am învârtit mult în jurul limbii române, aia mai pe stilul vorbit, ca să găsesc și eu ceva mai inteligent, mai literar poate, dar n-am găsit, așa că o să încep povestea asta așa cum i-am zis-o soră-mii la telefon. ”Mi-am luat două mui, una după alta, în decurs de jumătate de oră” (nu este nimic porno, îmi pare rău dacă vă dezamăgesc, este doar metaforic). A fost una pe persoană juridică, alta pe persoană fizică. Eram pe stradă, prin telefon s-a întâmplat totul, mă rog, oricum multe se întâmplă doar virtual în zilele noastre, nu aia m-a deranjat. Ci faptul că nu am putut face nimic, nici măcar să ripostez. Am ajuns acasă, m-am așezat pe unul dintre scaunele din bucătărie și am fost atentă la ce simt, în mine, în corp. Nu simțeam nimic familiar, din ceea ce eram obișnuită să simt în astfel de cazuri, nici furie, nici frustrare, nici panică, nici neputință. A fost ceva complet nou pentru mine. Era doar un soi de așezare, de…„ok, Boss!”.
Pe persoană juridică, am aflat că sunt într-un mare rahat, din care doar Bunuțul și contabila cea nouă mă pot scoate, pentru care nu am nici măcar o singură vină faptică sau scriptică. Apropo, știți poveștile alea cu „mi-a tras-o contabila mea” și credeți că nu vi se poate întâmpla vreodată? Ei bine, se poate orice, oricui, eu am crezut că sunt în controlul situației, dar mi s-a dovedit, și prin această speță, că niciodată nu suntem în control total, de fapt. Cât privește întâmplarea pe persoană fizică, aici am vrut eu să obțin ceva și am primit un reject pe care, chiar dacă știu că și nepot-miu de 10 ani mi l-ar fi dat mai elegant și mai matur, tot neplăcut l-am simțit. Măcar am reușit să îl iau ca atare. Cu câteva luni în urmă ar fi durut ca un ciob înfipt în talpă, acum a fost infinit mai simplu, și în suflet, și în corp. Am văzut foarte repede și silver lining-ul: cât de mult mi-am lucrat anul ăsta rana de respingere, pe care psiholoagă-mea mi-a zis de multă vreme că doar în relații mi-o pot rezolva, dincolo de orele de „laborator” cu ea.
M-am așezat pe scaunul din bucătărie, mi-am pus un pahar cu apă și am respirat – câte face respirația în momente grele! N-am plâns, n-am bătut din picior uitându-mă încruntată în sus, n-am întrebat compulsiv „de ce, de ce mi se întâmplă mie astea?”. M-am așezat în mine, ca un om matur, și mi-am zis atât: „ok, eu am făcut totul, nu altcineva, îmi asum, cu ce plec din situațiile astea?”.
Am rămas în instanța aia sănătoasă de adult, cu calm, analizând și căutând răspunsuri și soluții. N-am mai căzut imediat în victimizare, cum tindeam să o fac, fiindcă doar asta am văzut repetitiv în neam, ci am știut că ambele situații s-au întâmplat pentru că eu le-am generat. În partea personală, prin deciziile luate din rana mea de respingere, prin impulsivitatea mea uneori greu de gestionat, în cea profesională, prin pasivitate în detrimentul acțiunii – deci accesarea instanței de martor într-o formă nesănătoasă – și stagnarea într-o relație de business în care știam de multă vreme că nu mai am ce să caut.
M-am așezat pe scaunul din bucătărie și mi-am enumerat cu voce tare lecțiile, am înțeles ce vreau să fac mai departe și am simțit cumva că am mai înaintat un pic în evoluția mea. Altădată, primul impuls ar fi fost cel de lamentare. Cu multe „de ce, de ce” și plânsete. Acum am știut că, dacă ar fi să fiu furioasă pe cineva, ar trebuit să fiu numai pe mine. Fiindcă eu „mă pedepsisem” cu alegerile mele, nu Dumnezeu, dacă ar fi să (mai) gândesc așa neproductiv și ireal. Doar că este o nuanță și aici. Și atunci când înțelegem cine suntem, de unde venim și ce bagaj ducem cu noi prin viață, situațiile în care am putea alege tot din răni și neputințe nu se evaporă subit. Ce bine ar fi!! Ele continuă să apară și facem tot ce putem noi să navigăm prin ele.
Se poate să fiți în punctul în care să vă dați seama de la primele semne când sunteți pe cale să intrați în vreo relație personală, profesională, aleasă dintr-o frică, o nevoie sau o rană (de orice fel ar fi ea). Se poate să vedeți clar din prima și plecați imediat din scenariul acela, fiindcă știți că vă conduce, invariabil, către suferință. Alteori, pur și simplu trebuie să treceți prin el, fiindcă nu ați ajuns încă în punctul în care să vedeți, de la primele semne, ce se întâmplă de fapt. Și doar așa învățați, trăindu-l. (Remember, viața e mișto și faină, dar este și un proces de învățare, care poate deveni și hardcore în anumite momente).
Mai este și un al treilea scenariu, din câte am constatat eu din experiența mea și a celor de lângă mine. Cel în care care știm și vedem totul așa cum este, am înțeles realitatea în care suntem, de ce nu ne este bine acolo, dar nu putem lua decizia să ieșim din acea relație sau situație. Și asta cred ca vine dintr-o neputință sau zonă de confort, toxică de altfel, dar cu care creierul s-a obișnuit. Oricum ar fi, important este să știm că părți din noi, copil sau adult, sunt mai mereu la butoanele vieții noastre și nu ne pedepsește nimeni.
Dumnezeu nu ne pedepsește și există efectiv foarte puține lucruri care ni se întâmplă în viața asta fără să aibă vreo explicație legată de alegerile, deciziile și acțiunile noastre – venite din conștient sau dictate de subconștient. Și poate că este bine să reflectăm mai des la treaba asta, în loc să lăsăm în spațiul minții noastre ideea că mereu este cineva de vină pentru tot ceea ce trăim greu. Să ne asumăm măcar o parte din răspundere, dacă nu toată. În cazurile în care nu pare evident că am ales noi ceea ce trăim, vorbim de obicei de ceva extrem: accident, boală, moarte, violențe de tot felul, dar și aici există mai multe teorii spirituale, în care n-am să intru acum. Poate sunteți dintre cei care cred că viața se întâmplă cum vrea ea, cu bune, cu rele, și nu e nimeni deasupra noastră, și nici noi nu prea alegem ce trăim, ci avem un destin, fără liber arbitru. Este bine oricum ați fi.
În orice parte ne situăm fiecare, oricare ar fi credințele și valorile noastre, eu știu acum că fundamentală rămâne încrederea – eu nu o am mereu, recunosc că muncesc mult ca să rămân în ea în situațiile grele. Chiar dacă sunt momente în care totul pare atât de greu și nicio rază de lumină nu se vede la orizont, nu va fi mereu așa. Și nu o zic pe pozitivismul toxic, care ne sugrumă din spațiul public de peste tot, o spun fiindcă am văzut că lucrurile se pot modifica în bine, pentru că și eu am trăit asta. Mi-a trebuit multă vreme să pot înțelege și accepta că situațiile de viață grele, relațiile defecte cu noi și cu ceilalți, poveștile triste pe care le trăim se pot schimba oricând în bine. Dintr-odată, ca și cum cineva ne(le)-ar fi atins cu un băț magic (mai rar, e drept) sau cu niște efort susținut din partea noastră (mai degrabă), dar se pot schimba.
