LEYAH: Am ajuns să fac muzica pe care mi-o doresc

Pe scenă, Leyah strălucește. Este o artistă cu o apariție electrizantă, care te prinde cu prezența, cu frumusețea, cu pianul pe care îl atinge ca și cum ar fi o prelungire a ei, și cu vocea caldă.

Pe nume Magdalena Diana Marica, Leyah s-a născut la Botoșani și a copilărit în Craiova, într-o casă în care muzica și pianul i-au devenit prieteni de când era foarte mică. De fapt, întreaga sa copilărie și adolescență, au gravitat în jurul muzicii clasice și pianului. Este fiica regretatului dirijor Modest Cichirdan și în casa lor se asculta muzică clasică tot timpul. După ani întregi de studiu și absolvirea Conservatorului, a luat o pauză de la muzică, perioadă în care a hotărât să se desprindă de muzica clasică și să cânte pop. A urcat pe scena de la Vocea României, a fost văzută și apreciată, a cântat cover-uri, și-a lansat în 2018 propriul albumul, Facelift. Dar genul ăsta de muzică nu simțea că este locul ei.

În 2019, înainte ca lumea să se oprească, a început să compună muzică de film. A fost momentul în care o idee a prins un contur – Leyah s-a gândit să unească muzica pop cinematografică, clasicul cu care a crescut și propria voce. Așa s-a născut cinematic pop, spațiul sonor unde și-a găsit, în sfârșit, identitatea artistică. 2020 i-a adus două încercări grele, pandemia și pierderea tatălui său. A traversat această perioasă continuând să scrie muzică. În 2022, a urcat pe scena Eurovision cu piesa I’ll be fine – un omagiu adus tatălui său.

În ultimul an, Leyah a pornit prin țară cu Cinestezia, un turneu național care a culminat cu un concert visat. Pe 25 mai, a cântat la Sala Radio, alături de 70 de muzicieni sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare. Concertul Simfonic Cinestezia n-a fost doar un succes artistic, a fost un vis împlinit. Povestea pe care o spune Leyah despre parcursul său în muzică este una despre disciplină, muncă și reziliență, pentru că talentul, de unul singur, nu garantează succesul.

Am trecut printr-un ciclu și multe căutări, am avut un parcurs artistic complex, dar am ajuns în punctul de a face muzica pe care mi-o doresc.

Leyah, de ce crezi că nu vorbesc cu ușurință artiștii despre piedicile și eșecurile traversate înainte de a ajunge la succes?
Pentru că nu sunt foarte mulți care vor să audă poveștile grele, să afle că oamenii s-au chinuit. Dar orice succes include și eșec, fiindcă în spate este un întreg proces. Cum a fost și povestea mea – a durat 10 ani să ajung aici, cu căutări, cu încercări, cu muncă. Eu cred că, atunci când ajungem să avem succes, e important să spunem și povestea din spate. Pentru că, realmente, nicio poveste de succes nu s-a întâmplat peste noapte. Pentru nimeni. Nici pentru oamenii de business. Au mai avut încercări de business până să reușească. Au pierdut bani, au pierdut relații, au pierdut familie, au pierdut sănătate, au pierdut ani din viață. Când ești freelancer, când ești independent, când începi să bătătorești niște drumuri este mai complicat, și de asta nici nu știi cât durează, dacă, sau cum vei reuși. De ce spun că mulți nu vor să audă poveștile astea? Pentru că toată lumea este sătulă de probleme, știi? Ne dorim să vedem doar strălucirea, succesul, dacă se poate, greul din spate, nu. Pot să înțeleg asta, dar în același timp eu cred că poveștile din spatele succesului sunt valoroase. Și cele urâte, din care am învățat.

Tu te-ai bucurat recent de un mare succes anul ăsta. „Cinestezia Symphonic”, primul concert cinematic pop simfonic din România, cu 70 de muzicieni pe scenă, cu tine la pian și cântând cu vocea. Cu sala plină. A fost cum ai visat acea seară?
Da. Am visat să cânt la pian, să cânt cu vocea, cu o orchestră simfonică, și să cânt muzica mea. Iar Simfonicul le-a adus pe toate la un loc. A fost tot ce mi-am imaginat. A fost o poveste. Tata (n.r. Modest Cichirdan, dirijor al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, care s-a stins din viață în 2020) tot timpul spunea că locul meu e pe scenă și că eu trebuie să cânt la pian. Pe de altă parte, eu am avut rebeliunea asta la un moment dat, când el trăia, că nu mai vreau să cânt la pian, eu vreau să cânt cu vocea. Și, pentru că îmi place tot timpul să mă uit în urmă și să analizez lucrurile, îmi dau seama că a avut dreptate și el, am avut dreptate și eu. Și ambele lucruri există acum în viața mea. Adică eu cânt și la pian, cânt și cu vocea. Și sunt și pe scenă.

Ce feedback-uri ai primit după concertul de la Sala Radio?
Mi-au scris oameni că au plecat de acolo fericiți, că am reușit să le aduc bucurie și foarte multă emoție, că sunt un artist complet și că trebuie să mai fac un astfel de proiect cât de curând. Pentru că vor să spună și altora despre el. Am avut și tineri la concert, și pentru ei a fost o experiență extraordinară că nu mai fuseseră la un concert similar. Am avut un feedback foarte bun și m-am bucurat pentru că, instinctiv, eu am simțit că o să fie foarte fain, dar iată că au venit și oameni să vadă ce am făcut noi pe scenă.

Cum ți-a venit ideea să colaborezi cu dirijorul Tiberiu Soare pentru acest concert? Să fie „căpitan de vas” cum l-ai numit tu când sala a cerut bis? 
Îl urmăream de mult timp pe Tiberiu, știam numai lucruri bune despre el. În afară de faptul că e un om extrem de cult și un profesionist desăvârșit, are și un factor uman deosebit, care îl apropie de oameni. De la distanță mi se părea deschis, modern, îmi place cum vorbește, cum gândește. Și bineînțeles că am căutat să lucrez cu un dirijor care să poată să înțeleagă partea de pop. Pentru că e foarte diferit să lucrezi la un concert simfonic pop sau la un concert simfonic care să aibă și parte de pop. Iar el a mai lucrat, are experiență în zona asta. M-am bucurat tare mult că a zis da. Și i-a plăcut și lui mult concertul.

Multă vreme mi-am ținut muzica la sertar, și continuam să cânt pop. Dar m-am trezit și am pornit pe drumul ăsta. Așa a apărut Cinestezia

Care crezi că a fost mixul de calități și abilități personale, care te-a adus în punctul unde ești azi, după atâtea căutări, despre care mi-am propus să vorbim în acest interviu?
În primul rând am avut această reziliență extraordinară. Apoi, educația, modul în care m-am format ca artistă, faptul că până nu iese ceva perfect nu m-am urcat și nu mă urc pe scenă. Până nu sunt sigură pe picioarele mele, nu pot niciodată să urc pe scenă, pentru că în loc să fie o plăcere, devine o traumă. Ca să rezum răspunsul la întrebarea ta – cred că a fost un mix între faptul că nu m-am lăsat, mi-am căutat identitatea artistică până am găsit-o, am compus, am cântat, am mers înainte, am muncit foarte mult, am fost serioasă, și am reușit să construiesc relații cu niște oameni. Cel puțin în ultimul an, mă bucur că am reușit să-mi creez o echipă cu care am lucrat foarte bine.

Ai avut încredere în tine că o să îți trăiești visul de a face un turneu și un concert simfonic de la zero?
Încrederea a venit ușor, ușor, pentru că am trecut prin experiențe neplăcute, mai ales în 2018, când am lucrat la Londra pentru albumul „Facelift”. Atunci mi-am pierdut încrederea în mine. Dar în 2019 am zis „ok, mi-am luat niște lecții de la viață pentru că nu mi-am ascultat instinctul”. Intuiția îmi spunea să ies din acea colaborare, dar nu m-am ascultat. Și atunci, după ce mi-am luat învățăturile, m-am întrebat dacă vreau să fac muzica pe care o fac azi – cinematic pop. Instinctul meu mi-a zis da, chiar dacă știi ce mi se spunea? Că e o muzică pretențioasă, că cine mă ascultă? Multă vreme mi-am ținut muzica la sertar, și continuam să cânt pop. Dar m-am trezit și am pornit pe drumul ăsta. Așa a apărut Cinestezia.

Vreau să ne întoarcem în timp, la începuturile tale în muzică, să trecem prin călătoria care te-a adus unde ești astăzi. Una cu niște puncte de cotitură, fiindcă tu ai început să cânți muzică clasică la pian, ai trecut printr-o fază pop și ai ajuns la cinematic pop. Cum a început relația ta cu muzica?
A început când eram foarte mică. Am fost crescută într-o familie în care exista muzică în fiecare zi. Am zis la un moment dat că relația mea cu muzica a început dinainte de a mă naște, probabil din burta mamei, fiindcă mama mergea foarte des la concerte și la concertele tatălui meu, iar tata studia tot timpul în casă. Deci relația mea cu muzica cred că a început încă dinainte de a mă naște. Apoi, printre primele amintiri cu muzica sunt cu sora mea studiind la pian. Îmi plăcea foarte tare să stau lângă ea și să mă distrez în timp ce ea studia. Nu ascultam, că eram prea mică, sunt 9 ani diferență între noi, deci pe atunci eu aveam 3-4 ani, iar ea 13. Cred că de atunci este această amintire pe care o am foarte vie, deși de foarte mică eram curioasă de pian. În timp ce ea cânta la pian, eu cântam cu vocea și dansam și mă învârteam în jurul mesei din sufragerie. Asta este prima mea amintire. Ar mai fi fost una, dar cred că a fost ștearsă de emoții, noroc că am concertul înregistrat. Aveam 5 ani și jumătate sau 6 când am urcat prima oară pe scenă. Nu eram încă la școală, dar deja începusem să studiez pianul. Eram foarte mică și nu mi-ajungeau picioarele la pedale, mi-au pus un scaunel pe care mi-am pus picioarele. Așa am cântat acolo două piese.

Cine te-a învățat să cânți la pian?
Profesoara mea de pian. Am început să mă pregătesc cu ea încă dinainte de a fi în clasa întâi. Și am avut-o ca profesoară până în clasa a 12-a, când am plecat la Conservator. Doamna Mariana Ilie, o profesoară excepțională, foarte apreciată în Craiova și în toată zona Olteniei.

Studiai de plăcere, când erai mică, sau a fost un lucru pe care știai că trebuie să îl faci?
Niciun copil nu studiază cu plăcere. Iar eu, mai abitir. Nu-mi plăcea să studiez. Doamne! De asta era și o vorbă la școală, toți spuneau că sunt un mare talent, pentru că nu studiam cât studiau colegii mei, dar, în schimb, la examene luam întotdeauna nota maximă. Ceva făceam, recuperam pe parcurs, înainte de examen. Bineînțeles că mă motivam și nu m-am urcat vreodată pe scenă nepregătită. Nu există așa ceva când mergi la o școală de specialitate. Nimeni nu se urcă pe scenă la un examen fără să fi studiat repertoriul și să îl știe. Mai mult decât atât, nu se cântă pe note, se cântă pe dinafară. Examenele la Școala de Muzică din Craiova erau doar cu comisia în sală și muream de rușine dacă mă duceam nepregătită. De asta poate am și acest vis recurent al faptului că mă urc pe scenă și că nu sunt niciodată suficient de pregătită, nu știu ce am de cântat.

Cum a fost copilăria ta la Craiova, dincolo de muzică?
A fost o copilărie frumoasă. Mi-aduc aminte de plăcere de ea. N-am avut parte de evenimente care să mă fi marcat în mod negativ, dar am avut o copilărie destul de singuratică. Pentru că sora mea este mai mare cu aproape 10 ani decât mine, am avut etape diferite, nu am copilărit împreună, nu ne-am găsit la joacă. Am locuit la casă, nu am avut copii în vecinătate, deci practic am fost mai mult singură. Dar chiar și dacă ar fi fost copii pe strada noastră, nu cred că aveam timp să mă joc cu ei, pentru că viața mea se întâmpla între școală și acasă, cu studiu la pian, de luni până vineri și în weekend. Deci cam astea erau singurele lucruri pe care le făceam, în fiecare zi.

Ai învățat ce-i solitudinea de mică, să studiezi singură, să te joci singură. Te ajută astăzi treaba asta?
Da, pe mine nu mă deranjează niciodată momentele de solitudine. Sunt persoane care nu pot să stea singure, au nevoie să facă ceva, să fie mereu cu cineva, să audă zgomot în jurul lor. Eu pot să am zile întregi în care să lucrez și să nu se audă niciun zgomot în jurul meu. De exemplu, când am pregătit turneul Cinestezia, lucram câte 10-12 ore pe zi de la laptop, fără radio, muzică, nimic, era foarte multă liniște. Pe mine mă ajută liniștea să funcționez.

Tata n-a apucat să prindă nimic din ceea ce fac eu astăzi, dar măcar am avut șansa să îi arăt un pic din ceva ce a urmat în viața mea

Cum a contribuit la clădirea ta ca muzician faptul că tatăl tău a fost un dirijor foarte cunoscut și că știa foarte multă muzică?
Foarte mult a cântărit că tata era muzician și a fost frumos parcursul nostru împreună. Mi s-a spus la un moment dat că „la umbra unui arbore mare nu crește nimic”, ideea fiind că este complicat să fii copilul unui om care a făcut niște lucruri în viață. Și, cumva, tu pleci tot pe traseul lui. Bine, eu nu sunt dirijoare, dar tot în zona muzicală sunt. N-am fost de acord cu vorba asta. Tata nu a făcut nimic altceva decât să ne inspire și pe mine și pe sora mea. A fost alegerea fiecăria ce a ales să facă, dacă a făcut muzică sau nu, până la urmă. Dar el nu a făcut decât să ne inspire. Nu ne-a forțat niciodată, nu ne-a obligat, întotdeauna ne-a vrut binele, a căutat să avem cei mai buni profesori pe care am fi putut să-i avem la momentul respectiv, condiții să studiem. Am avut pian acasă. (face o pauză și zâmbește) Tatăl meu a fost un om foarte bun și nu a fost doar cu noi, a fost așa cu multă lume. După decesul lui, ne-am întâlnit cu oameni pe care nu îi cunoșteam și ne spuneau că bunătatea lui i-a impresionat, în diverse împrejurări. M-au emoționat poveștile pe care le-am aflat și mi-am propus și eu să fiu la fel. De ce să nu fiu un om bun când pot să fiu?

Ce îți amintești din momentele petrecute cu tatăl tău legate de muzică?
Ascultam muzică toată ziua, repetam, dirijam, ne lua cu el la concerte. În fiecare săptămână aveam acest ritual – nicio vineri fără filarmonică. Mergeam de la ora șapte fix la filarmonică, stăteam acolo până la opt și jumătate. De cele mai multe ori se întâmpla ca artistul care interpreta să ajungă invitat la masa la noi acasă. Am trăit printre artiști și am fost un copil mai matur, bătrânicios în sensul de serios, pentru că am trăit cu oameni foarte maturi în jurul meu. Cu tata am făcut și botezul primului concert pentru pian și orchestră, la 16 ani. El a dirijat și eu am interpretat Concertul de Beethoven Numărul 1. A avut emoții mult mai mari decât mine. (zâmbește, și văd în ochii ei o tristețe că nu mai este lângă ea, dar recunoștința de a-l fi avut). Tata a fost omul care a văzut în mine tot ce n-am văzut eu. Când am avut perioada pop, tata nu era foarte convins de alegerea mea, dar m-a lăsat să experimentez și am apreciat foarte tare că a făcut asta.

De ce crezi că te-a susținut atunci, dincolo de faptul că te iubea?
Pentru că el n-a uitat că, în tinerețe, el a fugit de acasă ca să învețe să cânte la contrabas. Inițial, el începuse să studieze contrabasul și apoi a mers la dirijat, dar părinții lui nu erau de acord, voiau ca el să se facă inginer, să aibă o meserie. Nu să se apuce de muzică. Dar el a fost rebel, s-a pregătit și a intrat la Conservator, și un an de zile a ținut ascuns că era student acolo. Așa că probabil s-a gândit că și eu am o perioadă de rebeliune și m-a susținut. Când am pus punct la zona asta pop, care am simțit că nu mi se potrivește, că nu e pentru mine, și am început să scriu muzică mai mult orientată către zona de muzică de film, i-am pus și lui să asculte ceva. Era doar un demo, era cu vreo două luni înainte să se întâmple evenimentul nefericit. Și era pentru prima dată, după mult timp, când mi-a zis „bravo, sunt fericit, sunt mândru, îmi place ce aud”. Tata n-a apucat să prindă nimic din ceea ce fac eu astăzi, dar măcar am avut șansa să îi arăt un pic din ceva ce a urmat în viața mea. I-am scris o piesă, I’ll be fine se numește, și s-a născut odată cu participarea mea la Eurovision, în 2022.  

De ce ai ales să lași muzica clasică și să te duci înspre pop?
A fost mai mult o chestie de identitate. După ce am terminat conservatorul, am simțit că nu mai știu cine sunt. Pentru că toată viața mea de la 5 ani fusese strict la pian, cântând, studiind. Am avut un moment în care am avut senzația că nu văd care este viitorul meu, către ce mă îndrept. Am încercat să mă imaginez cântând la pian toată viața și simțeam că ceva nu funcționa. Am terminat Conservatorul cu o tendinită foarte urâtă pe care am dus-o cu greu și cu dureri la mâna dreaptă. Doctorii mi-au recomandat să nu dau licența și să mai stau vreo jumătate de an să se refacă tendoanele. Pe de altă parte, eu simțeam că dacă nu termin atunci, nu pot să mai continui. Am făcut un efort, am cântat, am terminat facultatea și apoi mi-am luat o pauză de câțiva ani. Am trecut apoi la muzica pop, pentru că eu de când era mică voiam să cânt cu vocea, voiam să fiu cântăreață de operă. Tata a avut o perioadă în care a fost directorul Operei din Craiova și dirijor acolo, iar mare parte din viața mea era în operă. Eram un copil care petrecea mult timp singur și deodată m-am găsit într-un colectiv. (râde) Mi s-a părut fabulous și le-am zis părinților mei că vreau și eu să fac asta, m-am rugat de ei să cânt. M-au dus să mă evalueze artiste cu experiență și toate au zis că am clar voce, dar că sunt prea mică și să mai aștept.

Ce s-a întâmplat când ai crescut?
Când a venit momentul în care aș fi putut să trec de la pian la canto, eram chiar într-un moment de apogeu la pian, adică în liceu. Și atunci părinții mei au considerat că nu e bine să dau ceva ce fac foarte bine pe ceva ce s-ar putea să nu reușesc să fac foarte bine. Și, pentru că am fost copil foarte ascultător și foarte docil, am zis „ok, nu mai cânt”. Dar iată că lucrurile netrăite devin uneori o bombă cu ceas, și la un moment dat ea explodează. Eu am simțit asta după terminarea facultății, când am hotărât să nu mai merg la Master. Am decis să-mi iau o pauză. Mai ales că venisem și după trauma cu tendinita. După ceva timp, am început să cânt cu vocea muzică pop. Atunci am lăsat muzica clasică. Aș fi vrut să se întâmple mai repede, dar clar, motivul pentru care am trecut de la muzică clasică la pop, a fost în primul rând pentru că am vrut să cânt cu vocea. Și, apoi, fiindcă simțeam nevoia de mai multă libertate.

Cât a durat perioada pop?
A durat vreo 4 ani, în care am și scos un album. În 2012, am primit o invitație să merg la Vocea României. Și după asta, m-a văzut lumea la televizor, au început oameni să-mi scrie și să-mi spună că vor să vin să le cânt tot felul de cover-uri. Am fost pentru o perioadă singura fată din zonă care cânta cover-uri cu voce și pian. Era un stil care nu exista în București și multora li se părea interesant. Îmi plăcea popul, dar tot mă gândeam că nu sunt neapărat liberă. Am încercat să mai lucrez cu niște oameni, despre care aveam senzația că știu mai bine decât mine ce mi se potrivește. A trebuit să trec prin niște etape, probabil, ca să ajung la concluzia că nimeni nu știe, de fapt, nimic. Și că fiecare știe pentru el ce e vrea să încerce.

Ce s-a întâmplat după ce ai lansat „Facelift”, în 2018?
Îți ziceam mai devreme că a fost o experiență neplăcută asta. Așa că, după ce am lansat albumul lucrat la Londra, Facelift, am rămas cu sentimentul că tot nu sunt unde îmi doresc, că vreau să cânt altceva. În 2019, am primit cererea să scriu muzica pentru un scurmetraj, Anonymously se numește. Și acela a fost un alt turning point pentru mine, pentru că am renunțat la muzica pop. Mi-am dat seama că mie îmi plac filmele, îmi place să cânt cu vocea, îmi place să cânt la pian, îmi place să scriu muzică. Scriam muzică și m-am gândit să o pun într-un gen – cinematic pop.

Ce moment de inspirație!
Da, chiar a fost un moment de inspirație. Îmi și amintesc foarte bine cum s-a întâmplat. Eram în livingul apartamentului de unde m-am mutat ulterior, la biroul meu roșu, cu laptop-ul meu Mac în față, mă uitam pe geam. Era început de iarnă și atunci a fost momentul în care am simțit că mi s-a schimbat viața. N-am fost niciodată mai sigură de altceva ca atunci când am zis „cinematic pop, asta vreau să cânt”. Și am căutat, am vrut să văd de unde vine genul ăsta, că nu mai inventează nimeni nimic. Am descoperit că nu prea există muzică de acest gen, erau doar niște spot-uri care duceau în zona de muzică de film, dar erau spot-uri pentru reclame, sau mici bucățele din filme, dar n-aveau voce. „Lasă că fac eu asta”, mi-am zis și am mers pe firul ăsta. Am început să scriu muzică de film cu muzică pop, le-am înfrățit eu pe cele două. 

Marea majoritate a oamenilor care mă cunosc acum au senzația că eu până ieri nu am făcut muzică și am apărut de nicăieri cu Cinestezia. Dar eu fac muzică de când mă știu

Atunci ai simțit că ți-ai găsit identitatea muzicală?
Da, atunci am simțit că mi-am găsit vocea, pentru că până atunci eu nu aveam o identitate artistică clară. Eram ca o barcă ce își căuta un drum, și mereu eram deviată de la el când mai apărea cineva și îmi zicea că nu e bine ce fac, să fac altfel. Dar atunci a fost momentul când am decis să fac în felul meu, să îmi ascult instinctul. Aș fi vrut să nu fie așa târziu, iar zic asta.

De ce zici că era târziu?
Să știi că am primit m-au întreabat în industrie câți ani am, ăsta e primul lucru pe care vor anumite persoane să îl știe despre mine. Mie mi s-a părut jignitor, în primul rând fiindcă se întâmplă doar pentru că sunt femeie, și apoi pentru că societatea de azi îți spune că, dacă nu ai făcut „la timpul lor” niște lucruri, nu le mai faci. Dar, tot societatea de astăzi arată multe povești de succes după 40 de ani și încurajează atât de mult toată zona asta de „age is just a number”. Dacă vorbim despre midlife crisis, este asociat cu faptul că ajungem la vârsta asta și ne dăm seama că sunt lucruri care nu ne mai plac, și vrem să le schimbăm, sau pe care vrem să le facem diferit. Am multe exemple de genul ăsta în jurul meu, foarte multe. E normal să vrem să facem schimbări la 40, până atunci exprimentăm, nu știm totul la 20 de ani.

Câți ani aveai când ai decis că vrei să scrii și să cânți muzică cinematic pop?
Aveam 35, acum am 40 de ani. Nu vorbesc despre vârsta mea, nu bravez cu ea, dar îmi spun povestea. Marea majoritate a oamenilor care mă cunosc acum au senzația că eu până ieri nu am făcut muzică și că am apărut de nicăieri cu Turneul și Concertul Simfonic Cinestezia. Dar eu fac muzică de când mă știu. Am trecut printr-un ciclu și multe căutări, am avut un parcurs artistic complex, dar am ajuns în punctul ăsta, de a face muzica pe care mi-o doresc. Știi povestea cu Iceberg-ul, că vedem tot timpul vârful? Nimeni nu știe ce este dedesubt, nu știe câți ani de muncă sunt în spate. Când a devenit celebru, Bruno Mars voia să se lase de muzică, avea 10 ani de când încerca să facă lucruri și nu mai putea. Sia a scris o tonă de muzică de care multă lume nu știe, pentru alți artiști. Cred că societatea în care trăim vrea să facem, să dovedim, să luăm premii, să ne valideze lumea pentru lucrurile pe care le facem. Așa se măsoară succesul.

Dar pentru tine care e definiția succesului acum?
Pentru mine este un succes absolut tot ce am făcut, pentru că în urmă cu un an de zile nu era nimic din tot ce am astăzi. Acum un an de zile aveam un vis să fac un turneu și să fac un concert simfonic. Cinestezia a fost un vis transformat în realitate. Într-un an, am făcut două turnee, nu unul. Ok, n-au fost 100 de orașe. Bine, nici nu cred că sunt 100 de orașe în România. Dar pentru un produs care este complet nou pentru o piață, un turneu național în 16 orașe, unele mai mari, altele mai mici, este un succes. Și aici fac o paranteză, eu mi-am dorit și orașe mici, pentru că împreună cu partenerul cu care am făcut acest turneu, BRD, am stabilit că vrem să ducem un produs cultural și acolo unde ajung mai puține. Am avut surprize plăcute la Reșița, la Petroșani. Am cântat în teatre și filarmonici, am avut sălile pline, au venit oameni care nu știau nimic despre muzica mea să mă vadă, apoi au venit să îmi spună personal că le-a plăcut, să facem poze. Am simțit că am făcut ceva bine, știi? (face o pauză, zâmbește) Da, a fost un succes acest an până acum. Ce îmi doresc foarte mult, și ar fi un alt succes extraordinar, este să ieșim cu Cinestezia în afara României. Eu simt că așa ar fi firesc să se întâmple cu un proiect muzical gândit să fie internațional.

Ce crezi că ți-ar zice tatăl tău acum?
Ar fi foarte fericit să vadă concertul. Ar fi fost mândru cu siguranță de toate lucrurile pe care le-am făcut. Cred că m-ar fi susținut cu orice aș fi avut nevoie. Sigur ar fi fost liniștit, împăcat și fericit cu direcția pe care am urmat-o, cu lucrurile pe care le fac, cu deciziile luate și pentru cine am ajuns să fiu eu, copilul lui.

Urmează și un album cinematic pop?
Da. Albumul se numește dintotdeauna în capul meu Remember Who You Are. Și are legătură cu tot ce am povestit și cu tine, cu faptul că mi-am adus aminte la un moment dat în viață cine sunt eu. Tata, după ce a plecat, a venit într-un vis și mi-a zis „Să nu uiți niciodată cine ești. Și să lași ceva în urma ta”. Astea au fost sfaturile lui și eu le urmez.

Cu toate că se spune că mândria nu e bună, eu cred că este important să fim conștienți de ce reușim și să ne felicităm

Tu ești mândră de tine?
Să știi că sunt. Sunt mândră de mine, cu toate că se spune că mândria nu e bună, dar eu cred că este important să fim conștienți de ce reușim și să ne felicităm, noi pe noi, în primul rând. Trebuie să fim buni cu noi. Am așteptat atât de mult timp din partea altora să vină și să-mi spună „bravo”. Nu mai am așteptarea asta. Sunt mai detașată de părerile celorlalți și mult mai orientată către ce am de făcut mai departe pentru că știu că e bine ce fac. Desigur, mă interesează părerea publicului, fiindcă muzica mea nu e pentru mine, e pentru public. Dar nu mai sunt atât de afectată dacă cineva vine să-mi spună că nu i-a plăcut sau dacă n-au venit mulți să-mi spună că le-a plăcut.

Ziceai mai sus de criza vârstei de mijloc, care vine pe la 40 de ani. Observ că la tine vârsta asta vine fără criză, chiar dimpotrivă, vine cu o așezare, cu asumarea identității, cu împăcare.
Am cea mai mare „criză” de muncă. (râde) Aș putea să muncesc nonstop. Nu am legătură cu vârsta din buletin, nu mă simt de 40 de ani, deși poate ar trebui uneori. (râde din nou). Oricum, mi se pare că vârsta asta a venit cu cea mai frumoasă încununare de până acum a muncii mele, Cinestezia, și abia aștept să văd ce urmează.

Ce i-ai spune acum Magdalenei mult mai tânără, cea care își începea cândva călătoria de descoperire a identității artistice? 
I-aș spune că nu e niciodată târziu și să nu renunțe la lucrurile pe care simte că vrea să le facă. Să aibă încredere în ea și să își asculte intuiția.

***

Interviul cu Leyah a fost realizat în spațiul de evenimente deschis de la Saint Roastery, o cafenea unde beau cafea de origine bună și unde, uneori, am întâlniri memorabile. Ca cea cu Leyah.