16 ani și multe gânduri

Astăzi sunt 16 ani de când a plecat tata. Nu aveam o relație excepțională, nu eram foarte apropiați, dar a fost tatăl meu și am ținut la el. Mulți ani mai târziu, când am început să citesc despre traumă și tulburări de personalitate, și să fac eu însămi terapii de tot felul, am înțeles de ce tata era cum era, de ce avea reacțiile pe care le avea, de ce se comporta cum se comporta cu noi, copiii, dar, mai ales, cu mama noastră. Mi-ar fi plăcut să știu toate lucrurile pe care le știu astăzi în lunile sale de boală măcar. Înțelegându-l mai bine, poate aș fi fost mai tolerantă cu el, poate m-aș fi comportat cu mai multă blândețe și compasiune, nu doar ca un salvator. Poate l-aș fi iertat mai repede pentru toate câte am înțeles, doar ulterior morții sale, că au fost greșite din partea lui.

Ce știu că a fost pregnant, în primii 9 ani de la moartea sa, a fost acest sentiment uriaș de vină, fiindcă au fost momente când nu m-am comportat cu multă compasiune, înțelegere și dragoste. Vină care m-a lovit, când nu mai avem ce să fac, nu mai aveam cum să îndrept nimic. M-am învinuit, cu momente de intensitate diferită, timp de 9 ani, pentru ceva ce eu nu știam să fac: să ofer blândețe și compasiune. Reacțiile mele față de el nu veneau din suflet – acel ceva de unde eu cred că vin doar reacții din iubire -, ci din minte – acel ceva de unde eu cred că vin doar reacții din traumă și ego. Și a mai fost ceva: furia. Furia pentru cât de multe înțelegeam că ne-a răpit, prin neputințele sale, prin rănile sale neînchise care au sângerat peste noi, familia sa, adesea cu hemoragii greu de oprit. Dar și el, la rândul său, a făcut cât a știut și a putut. Printr-un proces destul de istovitor și, în mod evident, destul de lung, am depășit și vina și furia pe el, pe mine. L-am iertat pentru toate pentru că l-am înțeles cu mintea de adult, nu cu cea de copil rănit, neînțeles, abandonat și traumatizat.

Astăzi sunt 16 ani de când a plecat tata, am scris rar despre pierderea asta. A durut mai mult decât aș fi crezut când trăia el, semn pentru mine că am fost conectați cumva și la nivel de suflet. Iar azi, în timp ce îmi făceam practica de recunoștință, mă gândeam la ce a fost bun în relația cu el. În nicio situație, în nicio relație nu este totul doar greu, rău, provocator. Este și binele, este mereu acolo, chiar dacă este în cantități mici, iar unul dintre lucrurile pe care m-am obișnuit să le fac seara înainte de somn, sau când reflectez la anumite momente care mă zguduie este să stau cu întrebarea asta: ce a fost bine azi/acolo?

Relația cu tata a fost una nesănătoasă, de adult traumatizat, nevindecat, cu inteligența emoțională a unui copil abuzat în multe moduri de părinții lui – copil în formare/adolescentă/adult traumatizat la rândul său (eu). Pentru că asta se întâmplă. Adulții care fac copii de foarte tineri nici măcar nu au avut timp să vadă cine sunt, de unde vin și ce mizerii aduc cu ei în relația cu copilul lor, ce îi transmit mai departe, de ce îl pot priva dacă ei înșiși nu sunt în papucii unui adult vindecat, la nivelul de maturitate al unui adult. Și, oricum, pe vremurile alea nu existau în România noțiunile de traumă și terapie.

Uitându-mă din direcția binelui, relația cu tata mi-a adus și bucurie. Multe momente frumoase, când lucrurile păreau, și chiar erau, mai ușoare, când ne strângeam la țară și stăteam la masă. Râdeam mult cu el, îmi plăcea că ne gătea mâncare bună, că avea mult simț al umorului și că era ingenios – copil fiind mi se părea că găsea resurse și rezolvări pentru a trece peste diverse situații grele. Mai ales că noi ne-am confruntat cu multe lipsuri ca familie și le era greu părinților noștri să ne ofere cele necesare. Cred că de la el am rămas cu treaba asta, să caut soluții și să le și găsesc pentru orice problemă. Ah, și îi sunt recunoscătoare pentru pielea pe care am moștenit-o de la el și pentru nume, îmi place numele meu: Andrei.

Evit să mai amintesc ne-binele, deși era din plin, iar momentele bune nu balansau sub nicio formă răul. Le știu pe toate, nu le-am înțeles imediat și nici singură, ci cu ajutor specializat, în terapie. Le știu, le-am integrat, le-am lăsat în urmă, l-am iertat și atunci am simțit o ușurare fantastică. Așa se întâmplă când ierți, așa am văzut că se întâmplă.

Se spune că ne alegem părinții când ne întrupăm. Asta e pentru cei care cred că avem mai multe vieți, iar între ele sufletul stă pe undeva printr-un soi de limbo, așteptând reîntruparea. Am reflectat și la treaba asta. De ce l-aș fi ales pe tata? Multă vreme nu am găsit niciun răspuns, sau, din postura de victimă – un alt comportament învățat încă de copil – am zis multă vreme că l-aș fi ales ca să îmi fut (exact așa) relațiile, viitorul, mintea. But remember, există mereu ceva bun în orice. Și, cu mintea, cunoașterea și conștiința de acum, zic că l-am ales pe tata ca să învăt iertarea – din păcate, doar după ce el nu a mai fost. Să învăț să mă exprim liber și direct – poate uneori prea direct, îmi zic unii, eu prefer așa decât dulcegării. Să învăț că gura lumii nu contează chiar atât de mult cum zicea mama. De fapt, nu contează deloc. Să învăț să caut soluții, chiar dacă la prima vedere ele nu par să existe. Să învăț, din experiența lui, că dacă îți bați joc de corp niște ani cu alcool, tutun, emoții negative și relații conflictuale, invariabil vine nota de plată la un moment dat. Am învățat mult pe modelul „așa nu”, un model de învățare pe care l-am descoperit odată cu moartea lui tata și procesul de doliu prin care am trecut în procesarea pierderii sale.

N-am, nu mai am nicio urmă de furie pe el. Nu mai am niciun resentiment. Nu mai am nicio vină de sine, știu că am făcut cât am putut cu datele personale pe care le aveam în perioada cât el s-a luptat cu un cancer descoperit în stadiul IV. Îmi amintesc că medicii îi mai dăduseră câteva luni de trăit, el a mai trăit un an și jumătate activ. A fost cum a fost, iar azi se fac 16 ani de când tata nu mai este în plan fizic cu noi și nici nu pot să spun că-l simt cu mine, așa cum o simt pe mama de când a plecat și ea. Poate că și aici mai este o lecție, fiindcă eu cred într-o formă de viață dincolo de moarte și în conectarea la nivel de suflet dincolo de materie. Poate aici mai este o lecție. Să învăț să am o nouă relație și cu tata, în formele în care suntem fiecare acum. Pentru că și el a făcut parte din viața mea, și pe el l-am pierdut, și el a contribuit cumva la devenirea adultului care sunt acum.