”Să aveți o seară bună!”, mi-a zis casierul de la Mega Image.
”Să dea Dumnezeu!”, i-am răspuns zâmbind.
”Să aflăm vești bune la ora 9!”.
”Aaa, stați liniștită că oricum se fură la numărătoare!”, a continuat râzând ironic. Are în jur de 22-24 de ani.
”Ați mers la vot?”, l-am întrebat.
”Nu, normal că nu am mers, nu am cu cine să votez!”.
”Aș vrea să vă amintiți ziua asta și să mai vorbim peste 1 an, 2”. i-am zis amar și am ieșit din magazin.
Lipsa rațiunii, a spiritului civic, lipsa încrederii, foamea bătrânilor care și-au dat votul pentru o ciorbă și indiferența tinerilor care au umplut mall-urile și birturile aseară în loc să voteze, dar și ”mantre” de genul ”țara asta nu mai are speranță” ne-au dus în fața rezultatului de aseară. Nu vreau să fac nicio analiză, habar nu am de politică, nu știu ce alianțe și alte jocuri se vor face. Știu doar că anul trecut pe frigul de afară eram în stradă pentru #Colectiv, știu că oameni au murit cu zile în spitale, știu că am așteptat ziua asta cu încredere și speranță pentru un nou început.
Ne-am ales un viitor sumbru. Mi-e ciudă. Mi-e ciudă de mor. Și o frică incredibilă. Și o scârbă fără margini. Mi-e ciudă că au murit oameni la Revoluție ca noi să avem un drept pe care ne căcăm la fiecare 4 ani când avem puterea să schimbăm ceva. Ne este mai comod să stăm la căldură sau să credem că oricum nu putem face nimic când am văzut câtă putere avem de fapt. Mi-e ciudă că tăcem, că ne este frică de toți mafioții din toate structurile țării, că nu mai sperăm, că nu ne mobilizăm, dar apoi comentăm în ce țară de căcat trăim.
Mi-e ciudă că am în jur tineri de vârsta mea care au preferat să stea acasă pe motivele ”nu am cu cine să votez”, ”oricum iese PSD-ul” sau ”oricum eu am să fiu bine”. Nu, prietene, nu ai să fii bine, pentru că răul colectiv te ajunge într-un fel sau altul la un moment dat, dacă trăiești aici. Nu ai cum să fii tu bine în mijlocul haosului.
Mi-e ciudă că tineri de 18-24 de ani nu înțeleg, pentru că nu li s-a explicat niciodată de către adulții blazați din jurul lor care s-au pișat hipsterește pe el de vot, ce înseamnă responsabilitatea, implicarea în mersul bun al țării, câtă putere au și cum alegerile de ieri erau, poate, ultima noastră șansă de a ieși din mocirlă.
Mi-e frică. Pentru că oricât ne-am crede de zmei și oricâți bani am avea, ni se poate întâmpla, cel puțin o dată în viață, să ajungem noi sau copiii noștri într-un spital de stat unde să murim cu zile din cauza infecțiilor. Sau unde să trebuiască să fim umiliți de doctori care se cred Dumnezei și care ne jupoaie de bani pentru o intervenție care face parte din fișa postului lor. Ori unde să fim nevoiți să cumpărăm medicamente și consumabile pentru că banii au fost cheltuiți în alte scopuri de manageri corupți.
Mi-e frică. În următorii 4 ani viitorul nostru și mersul țării vor fi decise de cercetați penal, de condamnați, de incapabili care nu își asumă nimic și care vor dormi în Parlament pe salarii uriașe, în timp ce copii nevinovați și bătrâni vor continua să moară de foame pe străzi. Țara noastră, și așa pe marginea prăpastiei, va fi condusă de ”specialiști” care nu au luat nicio măsură concretă timp de un sfert de veac, de “baroni” care nu se vor mai sătura să fure.
Mi-e ciudă. Mi-e ciudă de mor. Și o frică incredibilă. Și o scârbă fără margini. Și, cel mai crunt este că simt cum bruma de speranță din sufletul meu se topește și oricât aș încerca eu să văd soarele printre nori, mi se pare că dispare tot mai mult, pe zi ce trece și simt un viitor gri.
