Marius Manole, despre teatru, frici şi copilărie

„Cred că teatrul, dacă este făcut cum trebuie, poate schimba oameni, mentalităţi, suflete. Oameni care erau în depresie au ieşit din ea cu ajutorul teatrului, alţi oameni s-au îndrăgostit. Chiar cred că teatrul are putere terapeutică…Mie teatrul mi-a dat energie şi încredere în mine.” – Marius Manole

Marius Manole este unul dintre cei mai autentici oameni pe care i-am cunoscut, cum îmi imaginam că este, din lucrurile pe care le citisem despre el, din emisiunile pe care le văzusem cu el. Genul acela de persoană care vorbşte cu sinceritate, din suflet.

Este „haiducul” modern din teatrul contemporan care spune întotdeauna adevărul, chiar dacă pentru unii este incomod, este omul care face mereu ceea ce simte, fără să-i pese de repercusiuni.  Nu se sfieşte să afirme că, deşi actoria este calea pe care a visat să meargă încă de când era copil, nu îşi doreşte să mai mănânce pâine cu muştar, cum a făcut-o ani la rând, sau să se jertfească pentru teatru.

Crede în ceea ce face și pune aceeaşi emoţie şi patos în toate partiturile pe care le joacă pe scenă.Dacă teatrul i-a pretins un preţ pe care nu mulţi l-ar fi plătit pentru a fi cunoscuţi, celebri, iubiţi, acela de a nu mai avea timp pentru sine, atunci el a cerut la schimb dreptul de a refuza să moară de foame pentru artă.

L-am întâlnit într-o zi de duminică, într-un cadru în care am simţit că este el însuşi, într-o discuţie cu oameni faini în care Marius Manole s-a lăsat întrebat despre teatru, viaţă, copilărie, lecţii, frici… despre orice.

A sosit cu zece minute înainte de întâlnirea programată purtând ochelari de soare mari şi negri care îi acopereau aproape toată faţa ca şi cum ar fi vrut să ascundă ceva. A intrat discret pe uşa casei vechi în care îl aşteptam, s-a uitat curios în jur şi a schiţat un zâmbet în colţul gurii, probabil semn că îi place cadrul în care urma să aibă loc discuţia. Şi-a scos ochelarii şi s-a aşezat încet pe fotoliul moale pregătit special pentru el. Părea obosit, se simţea asta în glasul lui uşor răguşit. Poate asta îşi dorea să mascheze cu ochelarii săi mari şi negri… să îşi ascundă cumva extenuarea  de restul lumii.

„Ar fi mers, o cafea, să ştiţi. Nu aş zice nu”, a zis şăgalnic către oamenii care îl invitaseră acolo.

I s-a adus o cafea, într-o cană prea mică pentru cât ar fi avut nevoie ca să alunge somnul nedormit îndeajuns în atâţia ani de muncă, acumulat în atâtea spectacole solicitante jucate unul după altul, fără oprire.

„Cât ai dormit, Marius, azi noapte?”, l-a întreabat timid cineva.

„Vreo cinci ore. Am avut trei spectacole ieri, la ultimul deja nu mai puteam, eram pe pilot automat…  am stat cu prietenii la o bere după ce am terminat cu toate. Nu mai pot, nu mai pot să stau doar în teatru. Trebuie să mă mai gândesc şi la mine”, ne-a spus cu amar în voce.

A urmat un moment de tăcere, în care cu toţii l-am aprobat empatic din priviri. Nu am recunoscut cu voce tare, însă aş fi vrut să-i spun că, dincolo de surmenarea care îl încearcă, eu îi sunt recunoscătoare că joacă atât de mult şi îmi oferă şansa de a-l vedea în cât mai multe roluri. Sunt egoistă? Nu ştiu, probabil. Sau, dacă doar asta credeţi, înseamnă că nu l-aţi văzut pe scenă.

„Sunteţi gata?” ne-a întreabat încrucişându-şi picioarele în timp ce s-a afundat mai mult în fotoliul confortabil.

„Păi tu trebuie să fii gata, Marius. Eşti? Mi se pare te-ai aşezat într-o poziţie uşor defensivă”  i-am spus şi m-am căit imediat gândindu-mă că poate l-am supărat.

S-a uitat scurt la mine, s-a făcut mai comod şi mi-a răspuns calm „Aaaa, nu, chiar sunt bine, mă puteţi întreba orice, nu am nicio problemă”.

„Un profesionist este întodeauna un profesionist”, mi-am zis făcându-mă şi eu comodă pe o pernă, curioasă să văd unde va duce această întâlnire în care nu ne formalizam niciunul.

„Un actor bun pentru mine în momentul ăsta e un actor care are carismă”

Marius nu ştie câte roluri a jucat până acum, nu le mai ţine de mult timp socoteala, ştie doar că, în această stagiune, face 22 în spectacole în teatrul de stat şi în cel independent. Sunt multe, sunt puţine, nu este un aspect important pentru el, dar se amuză când colegii de breaslă fac glume pe seama lui, în zilele când are doar un spectacol, spunându-i că nu mai este „pe val”.

Fuge dintr-un loc într-altul, nu are răgaz să repete pe îndelete şi regretă uneori că nu mai petrece atât de mult timp cu colegii şi mai ales cu prietenii, cu care îi place mult să  joace şi să se joace pe scenă.

Graba asta continuă, aglomerarea în care se învârte de ani buni îl fac să ajungă exact înainte de începerea unei reprezentaţii şi să plece imediat când aceasta s-a încheiat, iar asta îl privează de aprecierea recunoştinţei fanilor săi.

Ştie că a muncit foarte mult în anii care au trecut, încă o face, şi simte că merită cumva tot ceea ce primeşte de la public, de la teatru, de la cei care îl admiră şi îl iubesc. Crede în talent, ca un atribut cu care unii oameni se nasc, dar nu l-a privit niciodată ca pe singurul lucru de care este nevoie pentru a reuşi în teatru sau în orice alt domeniu. Pentru Marius Manole, talentul este relativ şi  nu este ceva ce poate fi măsurat, poate fi doar apreciat, mai mult sau mai puţin subiectiv de oameni. Şi poate fi oricând întrecut de munca susţinută, de repetiţii cu orele şi zilele în şir, de perseverenţă şi exerciţiu temeinic executat. „Eu cred că talentul înseamnă, de fapt, în ziua de astăzi, carismă, pentru că spectacolele nu mai sunt atât de grele, atât de profunde, încât să ne supună pe noi actorii la nişte subtilităţi mari de actorie. De fapt, omul te place sau nu te place, râde cu tine sau nu, plânge cu tine sau nu. Sunt oameni care nu au carismă din naştere, dar asta nu înseamnă că nu au talent, că nu sunt actori buni”.

„Ce este un actor bun, dacă tot ai vorbit despre asta?”, l-am întrebat.

„Păi asta zic, un actor bun pentru mine în momentul ăsta e un actor care are carismă. Ţara asta e plină de actori buni, mai ales în provincie. Noi nu avem regizori.”

Marius Manole a depăşit de mult timp perioada în care era interesat doar să le demonstreze tuturor cât este de bun şi câte poate să facă pe scenă. Și-a testat limitele şi le-a depăşit. În acele vremuri zbuciumate îşi dorea foare mult să devină celebru şi, fiind mereu concentrat pe ceea ce avea de făcut în scenă, nu accepta să fie perturbat şi admonesta imediat oamenii care nu erau atenţi la el sau îl deranjau. Ajuns la 35 de ani  a descoperit nu numai că a devenit foarte tolerant şi îngăduitor cu publicul, dar nu îşi mai doreşte să îl educe pentru că nu consideră că este treaba lui. Marea sa dorinţă de acum este aceea de a se simţi bine pe scenă, de a se bucura foarte tare de ceea ce face.

Îi plac toate rolurile pe care le-a jucat, îi este greu să spună care este personajul în care s-a regăsit cel mai mult, cu care a empatizat cel mai bine, pentru că fiecare a fost  o parte din el.

Îşi aminteşte că, deşi la facultate la Iaşi a învăţat să îşi compună personajele, să le construiască cu datele pe care textul i le oferea, când a venit în Bucureşti i s-a spus să uite această metodă de lucru. „Noi făceam la Iaşi personaje. Adică nu erai tu pe scenă cu datele date. Adică eu, Marius Manole,  cu datele din text, nu eram eu, căutam să construiesc personajul. La Iaşi se făcea tipul ăsta de teatru. Acuma dacă te uiţi la mine, hai să ne gândim, cam câte personaje fac eu? Peste tot dacă te uiţi sunt cam eu, nu poţi spune , „Mă, nu l-am recunoscut”. La Bucureşti se face tipul ăsta de teatru.”

„Nu pot să mor de foame pentru teatru. Nu vreau să fac asta”

Discuţia a devenit cu fiecare minut mai vie, şi,  la foarte puţin timp de la sosirea sa, Marius părea gata să se arunce mai abitir decât la început în conversaţia cu noi.

Ne-a vorbit despre sistemul din România pe care îl consideră precar pentru că nu oferă tinerilor actori posibilitatea să se angajeze şi pentru că salariile sunt mici, iar acest lucru a dezvoltat foarte mult latura comercială a teatrului. Marius Manole a simţit, de-a lungul anilor, cum rolurile s-au inversat, iar teatrul nu numai că nu mai ridică nivelul cultural al publicului prezent în sălile de spectacol, ci oamenii care vin la teatru au devenit cei care, în foarte multe cazuri, au coborât nivelul actului teatral.

Există o fugă continuă după spectacole, dintr-un teatru într-altul, unii reuşesc să joace mult, alţii mai deloc. Şi pentru că nu au unde şi ce să joace, mulţi actori, mai ales cei foarte tineri, fac o serie de compromisuri care nu au niciun fel de legătură cu ceea ce au sperat să facă atunci când au ales calea actoriei. „Toţi actorii care vă servesc pe voi la Godot Café-teatru sunt actori foarte buni, dar nu au unde să joace. Mă veţi întreba de ce nu joacă la Godot. Nu pot, nu au unde, sunt peste optzeci de spectacole acolo, şi pentru că este un business acolo, iar oamenii poate nu ar vinde. Şi aşa, uşor, uşor, se degradează lucrurile.”

„Ce crezi, banul degradează arta?”, l-am întrebat.

„Da, categoric. Adică, n-ar degrada-o în măsura în care eu mi-aş asuma să mănânc pâine cu muştar, cum am făcut mulţi ani, dar să fac artă. Am vrut eu să mă dau artist mulţi ani şi am zis: eu cu publicul, cu teatrul, pentru mine e de ajuns… şi chiar era, încă mai este, eu iubesc meseria asta, nu aş putea trăi fără ea şi o fac cu drag. Probabil de asta stau mai mult pe scenă decât acasă, dar nu pot să mor de foame pentru teatru. Nu vreau să fac asta.”

„Şi de asta alergi aşa mereu şi joci atâta, pentru bani sau pentru că îţi este teamă că îţi va scădea notorietatea şi nu vei mai fi căutat?” am fost curioasă să aflu.

„Nu, nu. M-am gândit şi la asta, am stat de vorbă şi cu un psiholog pentru că am încercat să înţeleg dacă nu fac asta dintr-un orgoliu exacerbat, din vanitate, pentru că asta te omoară ca actor. Şi am descoperit că lucrurile sunt undeva la mijloc. E şi asta dar sunt şi banii. Eu fac bani doar din teatru, nu fac filme, reclame. Apăi, ca să câştigi bani numai din teatru, să îţi iei o casă, trebuie să munceşti! Eu acum şase ani luam la Green Hours 25 de lei pe spectacol, dar făceam artă, credeam eu.”

„Eu zic că imaginea eşti tu”

Am discutat şi despre imaginea actorului care poate fi una autentică sau construită pas cu pas. Chiar dacă l-am simţit un om foarte original, m-am gândit la posibilitatea de a-şi fi creat şi consolidat în timp o imagine, în urma unei strategii bine gândite de el sau de un specialist.

„Asta cu imaginea pe mine mă lasă aşa de rece. Eu nu ştiu ce înseamnă imagine.Nu am stat să construiesc nimic, aşa sunt eu, şi dacă nu prindea, tot aşa mergeam, că asta sunt. Eu zic că imaginea eşti tu.”

„Îţi permiţi să spui lucrurile aşa direct, tranşant pentru că eşti în domeniul în care eşti, dar, dacă ai fi fost în cu totul altul, într-o corporaţie de exemplu,  nu cred că ai fi putut să mai fii aşa.”, i-am spus.

„Ileana, pe bune, crede-mă, la cum sunt eu, găseam o formulă. Crezi că atunci când am venit eu în Teatrul din Bucureşti şi erau toate vedetele din Teatrul Naţional acolo iar eu m-am dus la Caramitru plângând, cu blugii rupţi şi am dat cu piciorul în uşă pentru că voia să-mi oprească  o piesă pe bună dreptate, pentru că era managerul, a fost ok? Adică era ok în conformitate cu ceea ce simţeam eu la momentul ăla, dar oamenii s-au uitat la mine ca la un nebun.”

Marius Manole mărturiseşte că nu-l mai interesează nici părerea celor din jur faţă de spectacolele şi rolurile pe care le face, bine sau nu. Nu o mai cere şi nu se împiedică de ea nici atunci când, totuşi, îi este oferită de colegi, spectatori sau chiar critici. Poate să fie semn de suficienţă, poate să fie autoconservare, mi-a spus, dar, fiind prea afectat în trecut de părerile contradictorii ale oamenilor, a decis că cel mai bun critic al lui este el însuşi. „Eu ştiu cel mai bine cum joc. De ce au oamenii impresia că eu nu ştiu când joc prost? Eu ştiu când fac un spectacol prost, dar oamenii cred că simt nevoia să aibă ei o părere”. 

„Eu am dat la teatru pentru că simţeam nevoia să mi se spună că sunt iubit”

Marius Manole îşi aminteşte că un punct de cotitură în viaţa sa, cel care a produs în mintea lui o relaxare completă, a fost momentul în care s-a hotărât că nu mai vrea să placă. Nu îşi mai dorea să fie cel mai bun, ci doar să îi placă lui ceea ce face. Obişnuia să se judece pe sine prin prisma părerilor celorlaţi, iar acum s-a eliberat de această povară. Şi a descoperit ce înseamnă să fie liber, atât acasă, cât şi pe scenă, concept pe care îl defineşte simplu: „Liber pentru mine înseamnă să nu îmi fie frică, să nu mai fiu dependent de părerea oamenilor din jur, liber înseamnă să îmi permit chiar, uneori, în timpul spectacolului  să mă joc şi să fac lucruri care nu au legătură cu spectacolul… liber înseamnă să mă bucur de meserie fără să îmi mai fie frică”.

Nu a fost tot timpul fericit cu puţin pentru că, din nou, cu maximă sinceritate, ne-a spus despre el că era un caracter depresiv. A învăţat, însă, cu timpul şi privind poveşti triste în jurul său, că nu are nevoie de multe pentru a fi fericit, iar acum asociază nefericirea doar cu cele mai mari frici ale sale, boala şi moartea. A învins restul fricilor mărunte, una câte una. „Viaţa este un dar pe care îl primeşti şi trebuie să-l dai înapoi. Nu te întreabă nimeni dacă vrei să-l iei şi nici dacă vrei să-l dai. Şi dacă tot am eu bucăţica asta de petrecut pe faţa pământului, nu mai bine caut eu să fac frumos şi să-mi fie bine?… Spune frumos Cehov: „Important în viaţa asta este să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi curajul”. Dacă ştii asta, suferi mai puţin.”

Preţuieşte foarte mult viaţa iar când se mai surprinde gândindu-se că abia aşteaptă să treacă o zi care i se pare mai grea se scutură şi se dojeneşte spunându-şi „Pe bune? Dar ştii tu că mâine mai vine o nouă zi? Poate chiar în noaptea asta faci infarct şi mori”.

L-am întrebat cum a simţit că actoria este calea lui. Mi-a spus că a ştiut cumva de mic copil asta, de când a şi început să se viseze actor pe o scenă mare, aplaudat de spectatori. „Am descoperit că mie părinţii în copilărie nu mi-au spus niciodată „te iubesc”. Mai mult decât atât, când era un film american cu „te iubesc”, noi schimbam canalul de parcă ne uitam la un film porno. Mai târziu, în timpul copilăriei, eu căutând o zonă  de refugiu de lipsa asta de afecţiune declarată, am început să închid ochii seara şi să îmi imaginez că  voi fi un actor mare, că o să călătoresc cu trenul, că o să fug de colo colo, să mă schimb repede, că o să am fane… Majoritatea lucrurilor mi s-au întâmplat… Eu am dat la teatru pentru că simţeam nevoia să mi se spună că sunt iubit”.

Nevoia de a fi primul, de a i se spune de către cei din jur că este cel mai bun l-a însoţit mult timp în carieră, şi l-a făcut nefericit, chiar dacă îşi trăia visul din copilărie, acela de a fi actor. Ulterior a înţeles că este cel mai bine să lucreze în echipă, să renunţe, măcar din când în când, la orgoliu.„Mi-am dat seama că să faci din tine o statuie este foarte uşor, şi eşti foarte predipus la asta ca actor. Când vin 20 de oameni să îţi spună cât de tare ai fost, rişti să îţi construieşti o statuie. Şi mi-am dat seama de asta din timp şi am încercat să înlătur gândurile astea.”

Marius Manole este un actor mare şi un om frumos care s-a hotărât, nu de mult timp, să trăiască frumos după o regulă simplă: să facă ceea ce îi place şi să îi placă ce face, să nu mai stea cu oameni de la care chiar nu are ce învăţa, să aibă mereu curaj să zică ceea ce are de zis şi să spună „nu” atunci când nu poate sau nu vrea să facă ceva.

Întâlnirea cu Marius Manole a fost una dintre acele experienţe care te găsesc exact în momentul potrivit să le poţi simţi şi trăi în aşa fel încât să îţi aduci mult timp aminte de ele. Discursul său este unul care surprinde şi atrage prin sinceritatea debordantă şi prin asumarea greşelilor sau lecţiilor învăţate mai greu sau mai uşor. Artişti ca Marius Manole pe care succesul nu-i îmbată, odată ajunşi pe culmile lui şi îşi păstrează aceeaşi umilinţă şi modestie, neuitând de unde au plecat, ar trebui să fie un model pentru oricine alege această cale.

Oameni ca Marius Manole care îşi înving, un câte una, fricile şi îşi urmează visele, dincolo de obstacolele apărute în drumul lor, pot servi drept sursă de inspiraţie pentru orice generaţie.