Într-una dintre întâlnirile cu psiholoagă-mea, am intrat într-un subiect pe care îl explorăm de câteva ședințe. Și iar m-a condus către ceva mișto, pentru că am lăsat-o. Pentru că mi-am impus să las deoparte controlul și să o las să își facă meseria, practic. Zâmbesc când scriu asta, că îmi place procesul, dar uneori mi se pare că prea multe traume și neajunsuri am trăit cei din generația 40+.
La un moment dat, m-a întrebat ce sens a avut pentru mine una dintre experiențele trăite recent și cum aș putea lua mai departe în viața mea ceea ce experimentasem. L-am luat pe „nu știu” în brațe, că așa fac mai fac unori. Apoi m-am blocat. Știu că asta vine din anxietatea cu care învăț să trăiesc ca parte din mine. Să nu o mai neg, să nu mai fug de ea, să negociem când apare, s-o îmblânzesc, uneori chiar s-o ascult, că mai are și chestii de zis. Dar „nu știu”-ul ăsta compulsiv uneori vine și din traumele de școală, dublate de frica de acasă, care mă cuprindea când luam o notă de 9 sau 8. Groaznic a fost până la liceu. Am urât școala cu tot sufletul, și nici n-am știut cât de mult am urât-o, până n-am avut al doilea nepot. În multe aspecte, școala m-a defectat ca individ în loc să mă formeze.
“Mă simt ca la școală, când mă ridica în picioare proful de mate din gimnaziu și nu știam. Sunt proastă, nu știu ce mă întrebi acum. O să pic acest “examen” pe care mi-l dai”, i-am zis Ginei.
“Nu îți dau niciun examen, Ileana. Vreau doar să ajungi singură la răspuns, ca să fie achiziția ta. Respiră, suntem doar noi două aici, și, orice răspuns ai da, nu este nimic greșit”.
Mi-au dat lacrimile, de câtă blândețe am simțit venind dinspre ea, ceva ce n-am simțit nici la școală, nici acasă, ca copil, ca elev. Din contră, am trăit doar frică și rușine. Am respirat, mintea s-a calmat, corpul s-a detensionat. Am revenit din copilul speriat în Ileana Andrei adultul. N-am mai reacționat din elevul certat și umilit, și i-am răspuns. Cuvintele se legau firesc și expuneau ideile. Dar nu pot mereu face procesul ăsta singură, să mă întreb din ce reacționez – din copil sau din adult – uneori, mă blochez. E în regulă că nu știu, dar e provocator atunci când mă blochez, fiindcă așa ratez multe momente. Și totuși, partea bună e că, măcar, am învățat să nu mă mai cert atât de dur când se întâmplă. Efectiv îmi spun că asta sunt, că atâta pot și că, data viitoare, șansele sunt să pot mai mult.
E vorba de proces. Totul este un proces. Însăși viața. Noi, cu noi, noi în relație cu alții. Noi cu vindecarea traumelor noastre, noi cu renunțarea la anumite comportamente care ne fac rău și la deprinderea altora, care ne aduc binele. Nimic din toate astea nu se termină, și, Doamne, câtă lumină s-a făcut în mine când am înțeles că totul e doar ongoing process, iar la final ajungem doar cu odată cu moartea. Cred că asta înseamnă să ne șlefuim, zi de zi, ca oameni.
Am vrut să scriu asta pentru că eu am crezut multă vreme că, odată ce rezolv niște chestii grave, odată ce depășesc perioade cumplit de grele din viață, voi zburda pe câmpii cu flori. Și ce perioade lungi de fericire vor urma! Dar nu e așa. Viața este așa cum este și se trăiește cu toate ale sale. Sunt momente de strălucire roz, dar vin, invariabil, și cele provocatoare. Acolo este Jedi work, cum ne strecurăm printre ele. Cum ne ridicăm de la pământ. Cum mergem mai departe în această grozavă călătorie, numită viață!