Azi m-am trezit iar cu doruri. Doruri multe. Sunt tot mai dese zilele în care mi-e atât de dor de momente din copilăria mea, din adolescenţă, din viaţa de licean, din anii maturităţii în care îi aveam pe toţi cei dragi aproape. Suntem mai puţini, iar cei care am rămas ne vedem din ce în ce mai rar.
Nu am timp să înşir toate după care mintea şi sufletul meu tânjesc, pentru că aş scrie sute de cuvinte, şi tot nu aş reuşi să povestesc despre tot ceea ce îmi este dor, despre tot ceea ce aş vrea să mai simt, să mai trăiesc. Mi-e dor de zilele când aveam timp să fac tot ce îmi propuneam pentru că timpul parcă nu alerga atât de repede ca acum, îmi lipsesc oameni, poveşti, trăiri. Mi-e dor de copilărie. De zilele când nu ştiam ce sunt alea calculator, Ipad, Iphone, Facebook, Mess sau Skype şi ne jucam “de-a vânzătoarea”, sau “de-a învăţătoarea” în faţa blocului cu alţi 20 de copii. Mi-e dor de mirosul şi gustul de prăjituri care, deşi mama le face şi astăzi mereu în casă, nu mai au acelaşi gust ca atunci când eram copil.
Mi-e dor de exaltarea şi bucuria aia pură pe care le simţeam de sărbători când împodobeam bradul şi îl aşteptam pe Moş Gerilă :-). Culmea este că ne lipseau atât de multe şi îmi amintesc seri de când eram copilă în care ne era frig în sărbătorile de iarnă. Dar era atâta bucurie în jur!
Mi-e dor de anii când mergeam vară de vară la bunici şi făceam toate tâmpeniile. Ne jucam frumos şi inocent, nu într-o reţea virtuală, ci într-una reală cu copii “de pe mahala”. Mi-e dor de pâinea la ţest, de mâncarea de roşii coapte a bunicii, de seminţele de floarea soarelui prăjite, de turma de capre pe care o mânam când era rândul bunicii să meargă cu animalele satului la păscut. Mi-e dor de mirosul îmbătător de roşii din serile de vară în care udam grădina cu bunicul şi mi-e dor de gustul de roşie coaptă, de salbele cu turtă dulce pe care mi le aducea tataia când venea “de la oraş”.
Mi-e dor de scrisori. Doamne de când nu am mai primit o scrisoare! Nici n-am mai scris. Nu vorbesc de vederi din locurile unde mergeam eu sau cei dragi. Vorbesc despre scrisori, pe coli albe sau colorate, în care să povesteşti ce ai mai făcut, cu cine, să-i spui destinatarului cât îţi lipseşte şi să îi transmiţi gânduri bune, aşteptând cu nerăbdare un răspuns de la el. Cu ce emoţie citeam scrisorile! Sorbeam practic toate cuvintele, le trăiam cu bucurie. Şi răspundeam mereu, cu aceeaşi plăcere. Nu încheiam cu “xoxo” ci simplu “Cu drag şi dor, a ta (voastră) Ileana”.
Mi-e tare dor de clipele uşoare pe care le-am trăit. Mi-e dor de uşor. Mi-e dor de tot ce am trăit frumos alături de oameni dragi parcă în alte timpuri, ce par acum, la ani distanţă, din altă viaţă. Mi-e dor de poveşti de iubire sincere şi frumoase, de mângâieri tandre pe creștetul capului, de îmbrăţişări şi săruturi lungi nocturne.
Mi-e dor de tata, de bunici şi de toţi cei care, la un moment dat, au făcut parte din viaţa mea şi cu care am împărţit atâtea clipe de neuitat. Îmi dau seama că poate nu le-am trăit cu totul atunci, că nu i-am înțeles și nu i-am prețuit pe cei plecați. Am doruri multe zilele astea, iar uneori le simt ca pe un gol imens în suflet.
