Săptămâna trecută am lucrat cu niște femei din alte țări și am povestit ca să ne cunoaștem mai bine și să ne coagulăm ca echipă. Am ajuns și la țările în care s-ar muta fiecare dintre noi. Ele sunt din Moldova și Bulgaria, deci, ca și mine, tot din niște țări unde lucrurile nu stau bine la multe capitole. Când a venit rândul meu, am zis că mi-ar plăcea să locuiesc în Spania, iar bulgăroaica mi-a răspuns imediat că ea nu ar putea trăi acolo. No way!! Că ea a văzut că oamenii nu muncesc serios acolo, că nu prea fac nimic. Am întrebat-o de ce are impresia că nu muncesc și mi-a răspuns că i se pare că sunt prea relaxați, deci nu au cum să muncească.
Mai târziu, în conversație, a povestit cum ea vine dintr-o familie săracă, cu mulți membri și cum a fost de mică învățată că trebuie să muncească mult și din greu pentru a avea succes, bani și o viață bună. Atunci am înțeles mai bine de ce crede că spaniolii nu muncesc.
M-am întors în timp, cu aproape 17 ani în urmă, la ultimul job pe care îl aveam la Slatina. Eram într-o corporație care avea operațiuni de logistică în orașul meu, pentru un contract cu cea mai mare fabrică de anvelope din Europa. În 2007, intrasem și eu în lumea corporațiilor, unde cultura muncii grele era prezentă peste tot și am ajuns, inevitabil, să glorific și eu acel „work hard”. Abia 6 ani mai târziu, după nopți nedormite, burnout, timp aproape zero cu familia și vizite pe la medici fiindcă nu mă odihneam deloc, am înțeles că era în regulă să muncesc, dar nu era normal să duc totul la nivel de jertfă. Doar pentru a fi validată ca un bun angajat. Adevărul este că îmi vine să și râd acum ce ușor ne spălau pe creier pe atunci corporațiile cu „misiunea și viziunea” și cu instrumente de lucru care erau prezentate ca beneficii. „Îți dăm laptop, Ileana, mi-au zis mie”. Și eu evident că m-am bucurat, dar apoi primeam mesaje seara la 9 să verific „repede că e urgent” mailul și să răspund, că nu îmi ia mult. Până să mă dezmeticesc eu, nu mai exista nicio graniță între viața profesională și cea personală. De echilibru nici nu mai pomenesc, iar pe atunci nu știam deloc să vorbesc atunci când limitele personale îmi erau încălcate, fiindcă nu știam ce sunt acelea limite de niciun fel.
M-am temperat, forțată de corp, m-am mutat în București și am intrat într-o altă companie unde, cel mai bine văzuți și cei care aveau salariile cele mai mari erau cei care, culmea!, nu munceau „hard”, ci smart. Știau să își optimizeze timpul, să își pună în valoare doar calitățile, erau siguri pe ei, se informau mereu în domeniul lor și, astfel, aveau succes în ceea ce făceau. Nu dormeau la birou, nu săreau peste masa de prânz, nu își neglijau familia, nu munceau când erau bolnavi. Erau relaxați și nu făceau un obiect de laudă din cât muncesc ei și cât sunt de ocupați tot timpul de „nici să mănânc nu am timp”. La ei m-am uitat, de la ei am învățat și eu, iar în paralel cu asta am încercat să înțeleg ce duc cu mine din famila mea. Am ajuns unul dintre oamenii care munceau fără să își sacrifice timpul liber, eram și eu printre cei relaxați. Munceam la corporație, făceam tot ce aveam de făcut, însă fără să mă agit sau să pun pe primul loc job-ul. Un lucru care oricum nu mi se pare deloc fezabil pe termen lung.
Am înțeles de o vreme că mindsetul cu (din) care muncim are legătură cu modelele pe care le-am avut în copilărie, cu mecanismele de apărare (a se citi și sabotori) pe care ni le-am construit în perioadele în care eram vulnerabili și cu credințele limitative preluate de la ai noștri, care ne-au spus că DOAR prin muncă grea poți face ceva mare, poți avea succes.
Nu știu dacă realmente este așa în toate țările foste comuniste, dar știu că în România încă avem cultura muncii grele și a sacrificiului prin muncă. Nu aș vrea să se înțeleagă că sunt de părere că se poate obține ceva important fără muncă – deși liderii spirituali new age ar râde de mine că nu știu „să manifestez”, că îmi și pot pica chestii și din cer, dacă sunt pe nivelul de energie potrivit. Așa o fi, mie nu prea mi-a venit niciodată nimic din cer până acum, încă mai aștept. Munca este importantă și este un lucru esențial pe drumul către succes, așa cum și-l dorește fiecare. Ce spun este că nu mai cred că doar munca este cheia succesului și că felul în care muncești este important.
Văd în jurul meu oameni care, și atunci când nu au chiar așa de mult de muncă, insistă să pară ocupați, mereu în priză, mereu doborâți de task-uri și îmi dau seama că așa se înțelege adesea profesionalismul la noi: cât de mult și din greu muncești? cât de ocupat pari la birou, cât de jertfit pe altarul muncii arăți pe Facebook? Cât de indisponibil ești din cauza volumului de muncă? Prin comparație, spaniolii pare că stau toată ziua la siesta, fiindcă sunt relaxați și țin la timpul lor liber. Nu fac din munca grea o cultură.
Muncim 10 ore pe zi, nu mai avem timp și energie să facem mișcare fizică minimă, nu suntem atenți la corpurile noastre, la alimentație, la sănătatea emoțională, la relațiile care se deteriorează fiindcă nu le îngrijim. Suntem stresați și mereu primează munca. Iar când ne lovește vreo criză de sănătate sau de familie, ne întrebăm: cum am ajuns aici?
Este ceea ce am văzut la ai noștri. Este în ADN-ul nației noastre să muncim până la epuizare, ca să demonstrăm că suntem valoroși, profesioniști, că merităm să fim luați în seamă. Eu cred că lucrurile mari și sustenabile se fac prin muncă inteligentă, nu prin jertfă. Asta presupune să ai multă grijă de tine, să te iubești și să te prioritizezi în dinamica vieții tale. Doar așa cred că poți ajunge să ai resursele mentale ca să muncești dintr-un spațiu interior relaxat, cu un psihic echilibrat, concentrat, dintr-o liniște interioară la care, ironic, se muncește tot inteligent. Toate acestea sunt adevărate puteri, dacă mă întrebați pe mine, dar societatea actuală nu le glorifică. Mai avem mult până să înțelegem cât de important este echilibrul, și faptul că munca grea nu este neapărat un semn de profesionalism, nici o premisă pentru succes. Uneori este semn doar de neiubire de sine și de autodevalorizare, părerea mea.
