Am trecut prin mai multe faze, de când, fără să îmi propun sau să îmi doresc, a început să mă preocupe subiectul „tulburări de personalitate”. Iar asta pentru că treceam printr-o experiență cu cineva care, cel puțin din felul în care se comporta cu mine și cu ceilalți, arăta toate premisele unei astfel de suferințe psihice. Nici nu știam ce sunt tulburările de personalitate până în urmă cu câțiva ani, nici nu exista acest termen în vocabularul meu uzual. Ca mulți alții, credeam că un narcisist (așa foloseam termenul) este o persoană care se iubește prea mult pe sine și căreia îi place să fie doar în centrul atenției. Iar un psihopat (tot așa foloseam termenul) era un om cu grave probleme psihice, care putea ajunge, comportamental, până la crimă. Cum vedeam în filme.
În a doua fază, am intrat într-o vrie ciudată, când am aflat ce sunt, de fapt, tulburările de personalitate. Nici nu cunoșteam bine pe cineva, că devenisem mai degrabă interesată să îmi infirm (sau confirm) dacă nu are ceva defect din această perspectivă, decât să mă bucur de călătoria de a-l(o) cunoaște. Am citit mult, am vorbit cu terapeutul meu de atunci pe subiectul ăsta, cu prieteni, terapeuți și ei. Concluziile erau aceleași: „Când ai văzut semnele, mai ales dacă este un potențial partener, fugi! Fugi, ca să nu suferi mai târziu”.
În cel de-al treilea capitol al acestei povești, m-am întâlnit cu Gina Matei, psiholog și psihoterapeut, specialistul cu care am lucrat intens în terapie în ultimii doi ani și alături de care am învățat și mai multe despre tulburările de personalitate. De la Gina am aflat că, dacă facem unul dintre cele mai cunoscute inventare psihopatologice, care ne evaluează personalitatea –Millon Clinical Multiaxial Inventory (MCMI) –, vom vedea că fiecare dintre noi are câte ceva din anumite tipuri de personalitate. Dar nu toți suferim de vreo tulburare de personalitate, din fericire. Și, tot de la Gina, am învățat că, deși societatea stigmatizează oamenii diagnosticați cu tulburări de personalitate, poate că o cale mai umană ar fi să fim înțelegători cu suferința lor, înainte de orice. Iar dacă observăm semnele unei astfel de tulburări la unul dintre oamenii dragi, cel mai bine ar fi să îl îndemnăm către o relație terapeutică. Și, implicit, noi să învățăm să fim într-o relație cu el (ea).
Cu psihoterapeutul Gina Matei, am hotărât să punctăm câteva aspecte generale legate de tulburările de personalitate, în viitoare materiale sperând să povestim pe larg despre: tulburarea de personalitate borderline, tulburarea de personalitate narcisică, tulburarea de personalitate antisocială, tulburarea de personalitate histrionică. Dacă nu ați citit și căutați alte materiale legate de sănătate mintală, cu Gina am mai discutat pe blog despre psihoterapia experiențială și procesul terapeutic aici și despre traumă aici.
Strategiile de viață pe care un om diagnosticat cu tulburare de personalitate le poate accesa țin mai mult de o relație. Prima dată cu terapeutul, apoi cu el însuși. Restul este doar zgomot de fundal
Aș vrea să intrăm direct în subiect și te întreb: ce sunt tulburările de personalitate?
Ca să descriu niște concepte, care mie mi se par foarte complicate din punct de vedere al limbajului de lemn, eu prefer să aleg metafore, după cum știi. Ei bine, pentru mine, tulburarea de personalitate înseamnă un soi de coloratură a mai multor sau a unui singur fel de a fi al unei persoane. Este foarte important să facem diferența între boală mintală și tulburare de personalitate. Un criteriu după care eu le diferențiez, acum la îndemână, este faptul că boala mintală se află în zona psihozelor: schizofrenie sau episoadele maniacale specifice tulburării afective bipolare. În schimb, atunci când vorbim despre tulburări de personalitate, ele pot să genereze ulterior niște manifestări care pot fi în zona nevrozelor și psihozelor, dar ele în sine au parte de un regim foarte diferit. Pentru că țin mai mult cont de niște atitudini, de niște tipare de comportament, care ajung să domine la nivel de a gândi și de a fi al unui om.
Dacă ar fi să mă uit la o metaforă, m-aș gândi la șinele de tren dintr-o gară. Așa cum sunt mai multe șine de tren într-o gară, așa suntem și noi la nivel de construcție interioară. Există mai multe tipuri de personalitate sau mai multe tipuri ale noastre de a fi, fie că unul se centrează pe histrionic, pe narcisic, pe masochist, pe sadic, pe obsesiv-compulsiv, pe evitant, pe antisocial. Toate acestea nu sunt decât niște tendințe pe care fiecare dintre noi le are. Dacă facem unul dintre cele mai cunoscute inventare clinice care ne evaluează personalitatea –Millon Clinical Multiaxial Inventory (MCMI) – vom vedea că fiecare dintre noi scorează diferit la aceste atitudini, tipuri de personalitate.
Când alegem să vorbim despre o personalitate accentuată sau o tulburare de personalitate, deja vorbim despre un anumit fel dominant de a fi. Adică, nu mai scorez un pic de aici, un pic de colo – ceea ce este sănătos, este în regulă ca fiecare dintre noi să avem și un pic de parte narcisică, mai ales când suntem într-o etapă de creștere profesională și avem nevoie să ne încurajăm, fie să avem o parte de antisocial când suntem într-o poziție de conducere și este nevoie să ne concentrăm pe un proiect, să avem o viziune de ansamblu, nu să ne concentrăm pe fiecare individ în parte. Astea sunt normale. Când vorbim, însă, despre o personalitate accentuată sau o tulburare de personalitate, deja există doar unul sau două feluri de a fi predominante.
Cam care ar fi semnele (sau semnalele) comportamentale care să ghideze specialistul către un potențial diagnostic de tulburare de personalitate?
Dacă ar fi, pe scurt, să mă raportez la cele trei clustere și la enumerarea câtorva caracteristici, aș spune că este foarte important să reținem că acestea sunt direcții după care se ghidează specialiștii în încercarea de a asocia un diagnostic clinic. Și că acestea sunt investigate și obținute prin interviul clinic riguros și o anamneză specifică evaluării clinice. Prin urmare, atenție la felul în care aceste caracteristici pot fi interpretate în afara contextului clinic.
Caracteristicile principale ale tulburărilor de personalitate sunt: tipar de gândire distorsionat, dificultăți în a găsi răspunsuri adecvate la problematicile emoționale, dificultăți în a gestiona relațiile umane și interpersonale, dificultate în a ajusta și conștientiza raportul de acțiune-contemplare (fie tendințe impulsive, fie unele de procrastinare). Pentru a fi diagnosticată o tulburare de personalitate, este nevoie să fie bifate cel puțin două dintre caracteristicile enumerate și acestea să se manifeste în manieră cronicizată, nu doar într-o fază acută. De asemenea, aceste criterii trebuie să țină cont și de caracteristicile de vârstă ale pacientului (de pildă, copiilor și adolescenților nu li se va aplica acest gen de evaluare).
De cele mai multe ori este dificil să depistăm cu exactitate tipul de traumă care stă la baza unei tulburări de personalitate și care este debutul acesteia
În câte grupuri se împart tulburările de personalitate?
Bun, acum să trecem în revistă câteva aspecte despre fiecare cluster. Începem, evident, cu clusterul A, care se caracterizează prin tendințe „ciudate”, excentrice, evidente, cu dificultăți de a relaționa cu ceilalți și tipar de gândire distorsionat. Aici sunt cuprinse: Tulburarea de Personalitate Paranoidă, Tulburarea de Personalitate Schizoidă și Tulburarea de Personalitate Schizotipală.
Specifice clusterului B sunt dificultatea de a găsi răspunsuri adecvate la problematicile emoționale și dificultatea în a ajusta și conștientiza raportul de acțiune-contemplare (fie tendințe impulsive, fie unele de procrastinare) și mai este identificat ca fiind clusterul specific dramatizării, emoțiilor intense și raportarea distorsionată la propriul sine. În acest cluster sunt cuprinse: Tulburarea de Personalitate Borderline, Tulburarea de Personalitate Narcisică, Tulburarea de Personalitate Antisocială, Tulburarea de Personalitate Histrionică.
Și, în cele din urmă, clusterul C, caracterizat prin anxietate generalizată, frică dusă la extrem provocată de stimuli imaginari. Tulburările de personalitate specifice acestui cluster sunt: Tulburarea de Personalitate Evitantă, Tulburarea de Personalitate Obsesiv-Compulsivă și Tulburarea de Personalitate Dependentă.
Noi vom vorbi despre toate tulburările de personalitate care fac obiectul clusterului B din DSM 5 – acesta fiind manualul pe care orice psiholog clinician și medic psihiatru trebuie să îl aibă ca un fel de biblie, ca să știe încotro se orientează cu oamenii pe care îi primește în spațiul său terapeutic.
Da, mi-am propus să le luam pe rând în materialele viitoare. Acum vreau să discutăm la modul general despre tulburările de personalitate. Care sunt factorii care pot determina apariția uneia dintre tulburările de personalitate menționate de tine?
De cele mai multe ori este dificil să depistăm cu exactitate tipul de traumă care stă la baza unei tulburări de personalitate și care este debutul acesteia. Ce am înțeles până acum din literatura de specialitate și din practica din cabinet este că atașamentul dezorganizat și trauma de abandon și/sau respingere pot avea un impact asupra felului în care ne raportăm la imaginea de sine și la felul în care ajungem să trăim și să ne manifestăm în relațiile interpersonale. Însă, de aici și până la debutul unei tulburări de personalitate, mai este cale lungă și probabil că „artificiile” care contează pot fi și în sfera unui factor genetic, unui mediu abuziv (violent sau sexual) și a unei dinamici de familie dezorganizate fără repere ale unei conduite sănătoase emoționale și sociale.
Un om cu o tulburare de personalitate nu este nimic altceva decât o șansă la cunoaștere și diversitate, o șansă în plus de a călători într-un univers necunoscut în care descoperim un alt fel de a percepe lumea
Care sunt semnele și manifestările care pot sugera unei persoane fără studii de specialitate prezența unei tulburări de personalitate? La ce să fim, practic, atenți, mai ales când cunoaștem noi oameni?
Hm, interesantă perspectivă cea la care mă pui să răspund. Când oamenii „obișnuiți” cunosc alți oameni sau, cum mai spun clienții mei actori, când „civilii” se întâlnesc între ei, trebuie să se comporte ca niște civili. Adică, să nu evaluăm oamenii ca și cum am fi toți specialiști și clinicieni care confundă strada cu cabinetul de psihologie, da? Prin urmare, fiți curioși și observați doar cum vă simțiți în preajma oamenilor pe care îi cunoașteți. Aveți încredere în intuiția voastră, care vă poate face să vă apropiați sau să vă distanțați de cineva cu care, atenție, nu simțiți că sunteți pe aceeași lungime de undă, da? Nu respingem, nu evaluăm comportamente și devenim extrem de precauți doar pentru că omul pe care l-am întâlnit are o tulburare de personalitate. Oamenii trebuie să fie oameni.
Oamenii care suferă de tulburări de personalitate sunt adeseori stigmatizați. La tine am întâlnit eu prima dată ideea că nu trebuie să fie așa, ba mai mult, că viața unui om care suferă de o tulburare de personalitate poate fi una bună. Poți să îmi povestești mai multe despre asta: stigmatizarea oamenilor cu tulburări de personalitate vs integrarea lor?
Iată că fără să știu ce urma să mă întrebi, am încheiat răspunsul de mai sus, fix cu această direcție. Da, oamenii trebuie să fie oameni, nu un diagnostic clinic. Și nu este nimic complicat aici. Nu este vorba de niciun efort de integrare sau stigmatizare sau despre vreo strategie cu plan cincinal și cu proiect care să conțină deviza racordării la peisajul politic și social. Un om cu o tulburare de personalitate nu este nimic altceva decât o șansă la cunoaștere și diversitate, o șansă în plus de a călători într-un univers necunoscut în care descoperim un alt fel de a percepe lumea, un alt fel de a trăi viața, un alt fel de a simți și gândi.
Dacă putem să facem lucrurile să fie simple, de ce să le complicăm? Și diferiți putem fi împreună.
Ce poate face o persoană care a fost diagnosticată cu o tulburare de personalitate pentru a duce o viață bună? Ce strategii de viață există pentru oamenii care se confruntă cu astfel de probleme? Și de ce este important să știe cu ce anume trăiește un om care suferă de o tulburare de personalitate?
Da, bună întrebare și este bună pentru că nu există un răspuns corect la asta. Ha! Ce vreau să spun este că de multe ori se poate întâmpla ca un om cu tulburare de personalitate să „ducă” deja o viață bună, dar să nu știe asta. La ce mă refer? La faptul că abordarea ar trebui să pornească din unghiul acceptării și identificării benefiicilor pe care tulburarea i le-a adus în viața ta. De pildă, un om cu tulburare de personalitate narcisică are un fel fantastic de a seduce oamenii, de a se face plăcut cu ușurință, de a motiva oamenii. Chiar prin simpla prezență a unui Narcisic, oamenii au șansa să devină motivați să fie mai buni, mai frumoși, mai performanți. Prin urmare, dacă asta îi vine unui Narcisic natural să facă, de ce să îl îndrepți către a deveni Non-narcisic și nu îl îndrepți către a deveni Narcisic în mediul potrivit (la prima mână acum îmi vine să spun, un antrenor de fitness). Deci, mereu, în spațiul terapeutic se lucrează cu „materialul” pacientului.
Sigur că eu prezint acum lucrurile într-o lumină poate chiar facilă sau relaxată. În schimb ce în spațiul terapeutic este o muncă de luni de zile pentru a identifica și conștientiza „de ce fac ce fac”, iar de cele mai multe ori, este chiar o muncă „cot la cot”. Pentru că, din punctul meu de vedere, în special cu pacienții diagnosticați cu o tulburare de personalitate, trebuie să devii partener, trebuie să clădiți un împreună. De ce cu ei, în mod special? Pentru că s-ar putea să fii prima sau chiar singura șansa către o relație de lungă durată, stabilă, echilibrată, asumată și matură din viața lor de până atunci sau de atunci încolo. Prin urmare, strategiile de viață pe care un om diagnosticat cu tulburare de personalitate le poate accesa, după cum vezi, țin mai mult de o relație. Prima dată cu terapeutul, apoi cu el însuși. Restul este doar zgomot de fundal.
Dificultățile apar fix în momentul în care un om care suferă de o tulburare de personalitate încearcă să se comporte sau i se cere să se comporte ca și cum nu ar suferi
Există și beneficii cu care trăiesc oamenii care suferă de o tulburare de personalitate? Un fel de „silver lining”, cum îmi place mie să zic. Și care ar fi acestea?
Cred că pentru oamenii care suferă de o tulburare de personalitate există beneficii în a trăi, așa cum și pentru oamenii care nu suferă de o tulburare de personalitate există. Ce încerc să spun este, mai degrabă, că o tulburare de personalitate nu are un caracter special ,ci este pur și simplu un alt mod de a exista. Dificultățile apar fix în momentul în care un om care suferă de o tulburare de personalitate încearcă să se comporte sau i se cere să se comporte ca și cum nu ar suferi. Disocierea, negarea, neacceptarea, încercarea de a-l vindeca, vindecarea în acel caz însemnând respingere bolii sau schimbarea identității omului pot crea într-adevăr vulnerabilități și riscuri mai mari decât beneficii.
Pe de altă parte, este nevoie să fim atenți la cât de mult „îi menajăm” pe cei care suferă de o tulburare de personalitate, din păcate, existând riscul să nu îi ajutăm să se autonomizeze, să își ducă la capăt sarcinile zilnice și chiar să îi încurajăm să obțină un statut de „victimă”. În anumite tulburări de personalitate, cum ar fi cea bordeline, este chiar important și necesar ca apropiații să îl împiedice pe cel care suferă să „profite” de atenția, timpul și nevoile uneori exagerate de securizare și protecție.
După cum vezi, pe ce încerc să pun accent este pe cunoașterea simptomatologiei tulburării atât de către pacient, cât și de către aparținători. Educația și psiho-educația în acest context oferă o bază de suport și intervenție, nu doar eticheta diagnosticului.
Pacienții care suferă de o tulburare de personalitate au nevoie să li se reamintească și de ce anume le aduce bun în viață această condiție, care le sunt punctele forte, în așa fel încât ei să nu se simtă veșnic stigmatizați
Pentru cine trăiește cu un om cu o tulburare de personalitate, ce este important? Cum trebuie să se comporte – mai ales în cuplu aș vrea să ne referim – cu un partener care suferă de o tulburare de personalitate? Ce e important?
Iată că și la final, încheiem tot într-un dialog cursiv în care continuăm a puncta fix cu ce am încheiat la ultima întrebare. Măi, Ileana, noi avem o conexiune. :)) Ar trebui să facem numai live interviurile astea, că tare fain pot decurge dialogurile noastre.
Uite, până la a enumera pe scurt care ar putea fi ancorele de susținere într-o relație cu o personalitate accentuată sau cu un om care se confruntă cu o tulburare de personalitate, îmi vine în minte să recomand lecturarea a două cărți, foarte bine traduse și în limba română: „De ce îi iubim pe cei care ne fac rău” și „Te urăsc, nu mă părăsi”. Acolo veți găsi atât o perspectivă specializată despre ce presupune o relație cu o personalitate accentuată sau o personalitate instabil-emoțională, cât și studii de caz enunțate pentru non-psihologii care trăiesc alături de aceste personalități și vor să înțeleagă mai multe.
Bun, acum revenind la ce mi-ai cerut tu în mod explicit, pot începe prin a spune că, de-a lungul anilor, în cabinet am avut pacienți poziționați de ambele maluri; cei care se confruntau cu o tulburare de personalitate și cei care alegeau sau erau nevoiți să trăiască alături de cei care aveau o tulburare de personalitate. Din ce am observat, variabila care contribuia la o dinamică disfuncțională a lor era tocmai necunoșterea diagnosticului sau, mai semnificativ, neacceptarea lui, necunoașterea factorilor declanșatori, lipsa de răbdare și empatie, învinovățirea și chiar iubirea inconștientă manifestată prin sentimente de datorie și loialitate.
Și de aici aș porni, de la acceptarea unei condiții cu nuanțe disfuncționale și asumarea vieții alături de un părinte/partener/prieten/coleg care fără să aleagă, are o personalitate cel puțin interesantă. Nu întâmplător spun acum interesantă, pentru că pacienții care suferă de o tulburare de personalitate au nevoie să li se reamintească și de ce anume le aduce bun în viață această condiție, în ce fel personalitatea lor capătă nuanțe unice și speciale, care le sunt punctele forte, în așa fel încât ei să nu se simtă veșnic stigmatizați și neintegrați chiar și în propria familie.
Dincolo de lucrurile firești, de pildă, dialogul cât mai simplu, limitele sănătoase, răbdare și empatie, contactul cu realitatea, este important ca aparținătorii să aibă grijă și de ei, să ceară ajutor când simt că îi copleșește ceva din relația lor. Și, dacă pot, să contribuie cu o miză pro socială la destigmatizarea anumitor afecțiuni prin implicarea în psiho-educație. Ei au puterea, în comparație cu noi, specialiștii care adesea ne rigidizăm în limbajul de lemn, să spună chiar cum este viața alături de cineva care simte într-un sens profund diferit propria existență.
Foto: Alexandru Matios
