Delirium și Class, două spectacole de teatru care avut premierele recent, sunt tocmai bune de văzut, fiindcă s-au mai așezat în scenă, personajele s-au mai dospit nițel. Sunt spectacole care pe mine m-au provocat să mă gândesc, printre altele, la relația mea cu Dumnezeu, dar și la modul în care relațiile umane se fac și se desfac, se dezvoltă sau se trec ca frunzele, dintr-odată.
Delirium se joacă la Teatrul Odeon, un teatru unde merg mai des de ceva vreme și unde constat că se întâmplă multe lucruri frumoase, iar Class la Teatrul Național București, într-una dintre sălile sale mai intime, Sala Atelier.
Delirium – lumea prin ochii unor bărbați conduși de pasiune și vicii
Pe lângă distribuția de excepție a acestui spectacol și felul în care joacă fiecare actor, sunt 3 lucruri care mi-au plăcut foarte mult: textul bun și profund, monologul lui Alexandru Papadopol despre Dumnezeu și ”căile sale misterioase”, susținut de actor ferm și expresiv, chiar m-a atins profund, și Sabrina Iașchevici pe care acum nu doar că o ador ca actriță, dar m-a vrăjit și ca dansatoare. Nu îți poți lua ochii de la ea, cu câtă naturalețe și erotism dansează la bară.
Delirium de Enda Walsh, o reinterpretare radicală a romanului Frații Karamazov de F.M. Dostoievski, este prima montare a regizorului Vlad Massaci pe scena Teatrului Odeon.
Spectacolul prezintă o lume lipsită de orice morală, în care cei patru frați și tatăl lor (antipatic personaj) își lasă, după caz, existența condusă de vicii și pasiune, de credința oarbă în Dumnezeu sau negarea lui cu argumente imposibil de contestat rațional și de cel mai bun credincios, de principii sau lipsa lor, de frustrare și de o dușmănie soră cu nebunia. Bărbați inteligenți, dar viciați de femei și bani, ajung să se războiască cu sângele clocotind în ei și se lasă pradă emoției, impulsurilor într-un dans al grotescului, al păcatului și al decăderii.
Actorii sunt excepționali în rolurile distribuite, regizorul i-a ales ”mănușă” pe toți, mi-a plăcut energia interpetării fiecăruia, de la cel mai efervescent până la cel mai calm personaj. Mărturisesc că mersesem croită să-l văd în acțiune pe Mihai Smarandache pentru care am o slăbiciune mai veche și pe care nu îl mai văzusem de ceva vreme pe scenă. Nu doar că am primit ceea ce îmi doream, fiindcă a fost într-o formă grozavă, dar i-am descoperit cu surprindere și mi-au plăcut mult pe Alexandru Papadopol (nu îl văzusem în teatru) și pe Mădălina Ciotea.
Cred v-ar plăcea să vedeți acest spectacol pentru că are un concept regizoral autentic care combină toate mijloacele de exprimare pe scenă, are la bază un text cu multe sensuri și personaje interesante, este imposibil să nu vă regăsiți măcar un pic într-unul dintre acestea și frământările sale. Și, nu în cele din urmă, pentru jocul expresiv și puternic al actorilor care funcționează foarte bine și separat, și ca echipă.
Cu: Mihai Smarandache, Marius Damian, Mădălina Ciotea, Sabrina Iașchevici, Alexandru Papadopol, Vlad Bîrzanu, Cezar Antal, Voce Părintele Zosima – Constantin Cojocaru
Regia: Vlad Massaci
Class – o discuție foarte intimă despre educație, relații și diferențe sociale
Felix Alexa a ales un text social pentru cel mai nou spectacol al său montat la Teatrul Național București. Class este o piesă despre copii diferiți, cu dificultăți de învățare, dar și despre relațiile dintre adulți care degenerează uneori pe nesimțite. Până în punctul unor în care adevărate drame se petrec, cu repercusiuni greu de dus, mai ales pentru copii.
Fiul de nouă ani al lui Brian și al Donnei are niște probleme, dificultăți de citire și învățare. Părinții – despărțiți de curând – sunt chemați de profesor și atrași într-o discuție foarte intimă despre școală, relații, diferențele sociale dintre oameni, educație și neîmpliniri. Întâlnirea adulților se transformă într-o confruntare explozivă între profesorul educat și părinții din clasa socială de mijloc, amuzantă pe alocuri, în care sunt explorate pe lângă problemele copilului și frici ale lor, ale celor mari.
Piesa este scrisă într-un stil cinematografic, cu scene non-lineare, interconectate, iar discuția dintre adulți este alternată cu planul scenelor în care doi copii cu cerințe speciale Jayden și Kaylie rămân la studiu cu profesorul. Ședințele de pregătire se țin după ore, prilej cu care, între ei trei se naște o relație aparte, emoționantă și (poate) inspirațională pentru orice profesor.
Părinților lui Jayden nu le-a plăcut niciodată școala, nu le-au plăcut profesorii, au fost rebeli, au un grad limitat de educație, iar tatăl și probleme de comportament. Copiii, cu toate dificultățile lor, sunt foarte inteligenți și receptivi. Între ei, este profesorul Ray McCafferty, empatic și grijuliu.
Ritmul spectacolului este lent, esența lui fiind dialogurile simple, dar cu multe substraturi care atrag atenția asupra unor probleme sociale, familiale, educaționale și specifice relațiilor dintre cadrele didactice și părinții din diverse categorii.
Richard Bovnoczki, Gavril Pătru, Alexandra Sălceanu joacă rolul adulților, profesor și părinți, bântuiți de temeri profunde, cu frustrări și neîmpliniri mari fiecare. Ciprian Nicula, ca de obicei foarte expresiv și savuros, și Sandra Ducuță, la aceeași înălțime, au acea candoare a copiilor care nu înțeleg prea bine tot ceea ce se întâmplă cu ei, au probleme de învățare și, totuși, par în anumite cazuri mult înțelepți decât adulții din preajma lor.
Este de văzut spectacolul lui Felix Alexa, pentru mesaj, poveste, temele pe care le ridică și pentru interpretarea foarte bună a întregii distribuții.
Cu: Richard Bovnoczki, Gavril Pătru, Alexandra Sălceanu, Ciprian Nicula, Sandra Ducuță
Regia: Felix Alexa
Foto: Florin Ghioca
