Au fost niște discuții în contradictoriu zilele astea despre ultimul spectacol intrat în repertoriul Teatrului Național București, Părinți și copii, în regia lui Vlad Massaci. S-au dezbătut textul învechit pus, abordarea regizorului, grandoarea inutilă a decorului și, nu în ultimul rând, interpretarea actorilor.
Eu nu scriu cronici de teatru pentru că nu am studiat teatrologie, dar aleg să povestesc uneori despre spectacolele de teatru pe care le văd. Fără a judeca un spectacol de teatru ca fiind bun sau slab (nu am această abilitate și mă enervează oricum etichetarea asta cu alb și negru), știm cu toții că arta este ceva subiectiv, până la urmă. Un produs artistic are succes la public și prin emoția pe care o generează în consumatorul de artă, dincolo de cât de reușit sau nu este din punct de vedere tehnic.
Acuma, povestind puțin din perspectiva unui iubitor împătimit de teatru despre Părinți și copii, de unde am stat eu, și având în vedere că a fost prima reprezentație – deci actorii vor fi din ce în ce mai buni cu fiecare reprezentație, zic eu – spectacolul mi s-a părut unul meticulos creat. Am văzut o montare grandioasă pe scena sălii mare a Naționalului – nu, nu este un cuvânt mare – cu o temă abordată frecvent de regizori, dar mereu actuală, construită pe un text profund. În scenă a fost o mare desfășurare de forțe, de la decorul impresionant și costume, până la cele trei ore și jumătate de joc al actorilor. Ritmul spectacolului este unul din ce în ce mai greoi până la final, asta după ce debutează energic și intră abrupt în temă: conflictul ideologic dintre generații, războiul nesfârșit dintre vechi și nou. Cu toate acestea, nu este plictisitor, pentru că dialogurile sunt construite să mențină publicul conectat.
Acțiunea piesei scrisă de dramaturgul Brian Friel după romanul lui Turgheniev din 1862 începe pe moșia lui Nicolai, efervescent, dar prea liniar interpretat de Mihai Călin. Acesta anunță tuturor venirea acasă a fiului său Arcadi, jucat excelent de Alexandru Potocean (talentat este băiatul ăsta!!) împreună cu unul dintre colegii săi Bazarov, în interpretarea lui Andrei Huțuleac. Ambii tineri susțin nihilismul și se răzvrătesc împotriva valorilor și ideilor învechite ale taților lor, ciocnindu-se în dialoguri și grave, și amuzante, și profunde. Al patrulea personaj masculin principal în poveste este unchiul lui Arcadi, Pavel Petrovici, însuflețit excepțional de Richard Bovnoczki, care eu zic că poate fi credibil în orice personaj, și spun asta pentru că l-am văzut în multe. Aici este un intelectual cu aere de dandy elegant, amuzant, expresiv, șarmant. Super, super bun mi s-a părut.
Generația veche – Nicolai și Pavel – este provocată de Bazarov pe parcursul întregii vizite, iar Arcadi îl susține în dezaprobarea stilului de viață, a privilegiilor, în condamarea iubirii romantice, declarând că aceasta nu există. Asta până când amândoi se îndrăgostesc, iar atunci e fascinant cum toate ideologiile lor sar în aer și nu știu ce să facă cu emoțiile astea necunoscute, neanticipate și cu întreg tumultul interior. Cei doi studenți merg în vizită și la casa lui Bazarov, unde părinții acestuia trăiesc modest și sunt credincioși – lucru sugerat de un perete uriaș înțesat de icoane, unde au loc alte polemici.
Bazarov se îndrăgostește de Ana, interpretată de Crina Semciuc, o văduvă inteligentă, pragmatică, cu spirit antreprenorial și bogată, căreia băiatul îi și declară febril dragostea – scena este superb jucată de Andrei Huțuleac. Dar acesta este respins de tânăra doamnă și se retrage din vizita prelungită la moșia lui Nicolai, mergând acasă la părinții săi pentru a-și ajuta tatăl doctor (Vitalie Bichir) în epidemia de tifos și pentru a fi aproape de mama sa (Diana Dumbravă). Celui de-al doilea nihilist, care nu credea în iubire, Arcadi, îi cade cu tronc suava Catia – în jocul jucăuș al frumoasei Măriuca Bosnea, care îl prinde până la urmă în mrejele ei și-l duce la altar.
În distribuție se regăsesc și Cosmina Olariu – Fenicika iubita lui Nicolai, Fulvia Folosea– Duniașa, servitoarea băgăcioasă de la moșia, Emilian Mârnea – Piotr, slujotor al familiei lui Arcadi, Mihai Verbinschi și Andrei Tomi.
Finalul este dramatic și, cu toate că pare desprins de intriga piesei, are sens pentru vremurile contemporane – n-am să îl expun, evident, și sper să nu citiți cronici care îl dezvăluie înainte de a vedea spectacolul, pentru că este fain să fiți surprinși la teatru. Am să punctez, totuși, cu admirație, prestația actriței Emilia Popescu, ca de altfel într-o prezență foarte bună în rolul unei contese cu tulburări psihice.
Felul în care sunt construite și jucate majoritatea dialogurilor celor doi tineri, Arcadi și Bazarov, despre nihilism, tradiționalism, prietenie, iubire, oameni, dar și discuțiile în contradictoriu dintre ei și bărbații mai în vârstă (deși lavalierele nu ajută deloc, ba chiar îi încurcă pe alocuri), scenele ludice și romantice dintre personajele îndrăgostite, interpretarea actorilor, scenografia și umorul mi-au plăcut mult în Părinți și copii. De aici și starea cu care am plecat de la acest spectacol.
Părinți și copii
Cu: Andrei Huțuleac, Alexandru Potocean, Mihai Calin, Richard Bovnoczki, Crina Semciuc, Cosmina Olariu, Emilia Popescu, Măriuca Bosnea, Diana Dumbrava, Vitalie Bichir/Tomi Cristin, Fulvia Folosea, Emilian Marnea, Mihai Verbinschi, Andrei Tomi
Traducerea și regia: Vlad Massaci
Foto Florin Ghioca
