Cristina Joia (Visuri la cheie): “In anumite momente mi-as dori sa fiu Dumnezeu si sa-i vindec pe toti cei bolnavi. Mai mult decat sa le fac niste camere frumoase”

Cristina Joia este artist plastic, designer de interior si o stim din emisiunea Visuri la cheie de la Pro TV. Si-a propus sa intre in acest proiect pentru a darui oamenilor incercati de viata camere colorate si portrete pictate de ea, pe care le lasa in fiecare casa renovata.

La 8 ani a intrat pentru prima data intr-un atelier de pictura, unde a fost indrumata sa mearga de catre invatatoarea ei, care ii remarcase talentul artistic. Cand a fost intrebata ce cauta acolo, printre elevii ce se pregateau pentru admiterea la facultatea de arte, a raspuns ferm ”Eu am venit sa pictez!”. Si a ramas sa invete sa picteze cu profesorul Nicolae Truta din Slatina, orasul ei natal.
Dintr-o copila baietoasa, care se juca cu cornete de hartie si carbid in fata blocului, a devenit femeia frumoasa, calda si mereu zambitoare, care este astazi. Cand nu filmeaza pentru Visuri la cheie si nici nu lucreaza pentru clientii sai, Cristina este sotia lui Bogdan, mama adoptiva a lui Andrei si a catelusei Leia. Cu ei se bucura din plin de toate momentele vietii de familie.

Am vorbit cu Cristina despre copilarie, adolescenta, iubire si am ras la povestile ei savuroase. Apoi am trecut prin emotii de tot felul, atunci cand mi-a povestit despre una dintre cele mai mari incercari ale vietii sale. Prin care a trecut cu dragostea familiei aproape, dar si pentru ca are un optimism molipsitor. Vede in orice loc o pata de frumos, chiar si intr-un spital, iar asta i-a dat putere sa mearga mai departe. 🙂

Cum este viata ta in aceasta mare izolare pe care o traversam?
Viata in izolare. Pai, nici macar nu o pot numi asa pentru ca, in sfarsit, am sansa sa petrec mai mult timp cu Andrei, Bogdan si Leia. Marturisesc ca, de doi ani, de cand am inceput proiectul cu visurile, aveam acesta umbra in interior ca o voce invizibila. Care imi spunea ca, desi e minunat sa fiu parte din ceva atat de frumos, copilul meu creste, evolueaza fara mine, pentru ca eu lipsesc destul de mult cu filmarile. Asa ca, fara sa facem proiecte marete, doar stand acasa si uitandu-ne toti la un film, e frumos sa ne scufundam asa pe canapea sub aceeasi paturica. Sau pur si simplu sa ardem niste placinta uitata in cuptor impreuna. 🙂

Ce simti ca ai timp sa faci acum, mai mult decat inainte?
Am timp sa comunic mai mult cu sotul meu, sa ascult, sa redescopar bucuria lucrurilor mici facute impreuna, care se pierdusera in cotidian. Imi amintesc perfect o seara in care stateam de doua ore in trafic simtindu-ma captiva in masina si imi doream un “pio”. Am si zis: “Doamne, vreau o saptamana fara telefon, fara sa fac nimic, doar sa fiu si sa ma intalnesc cu mine, cu cei dragi!”. In plus, eu sunt amestec ciudat de introvertit cu extrovertit si atunci nu ma simt singura cu mine, de multe ori chiar caut singuratatea. De asta, de ani de zile, in ciuda cearcanelor, ma culc la 2, 3 noaptea si ma trezesc la 8.
Tarkovski spunea ca ar trebui sa invatam sa iubim solitudinea. Este trist si periculos sa te simti singur cu tine si ma uit in jur ca repetam niste pattern-uri comportamentale, fara sa invatam ceva din modul asta in care pamantul s-a “scuturat “putin de noi.

Ce program ai acasa?
Pictez, imi lipsea tare mult asta. Mi se cam strangea sufletul pe santier cand auzeam domnisoara architect. Si ingaimam: ”Eu nu sunt architect”.
Ascult blues, jazz si pictez uneori si pana dimineata. Pregatesc o expozitie, iar acesta este un vis drag si mult asteptat. Tema ingerilor stilizati ramane constanta, dar ca noutate fata de compozitiile abstracte din trecut explorez un pic mai mult partea figurativa, portrete supradimensionate. Sunt in cautari si e o perioada foarte creativa, dar se contureaza un concept unitar si abia astept sa expun! In afara de pictat am tentative de gatit, citesc, ma uit la seriale impreuna cu Bogdan. Cand ne indragostim de cate o serie, ne uitam incontinuu ca apucatii. Noi mergeam des inainte de perioada asta si la cinema, ne place sa descoperim filme de nisa, sa analizam partea de imagine, scenografie etc.

Ce a schimbat acesta perioada din punct de vedere profesional pentru tine?
Filmarile s-au oprit, din pacate si o parte dintre proiectele mele de design au fost sistate. Cu unele incercam de la distanta sa creionam concepte, sa identificam furnizori, dar e destul de greu pentru ca depinzi de foarte multe companii in materializarea proiectului, care acum si-au oprit livrarile.

Ce iti doresti cel mai mult sa fi invatat si sa faci cand iesim din aceasta stare de urgenta?
Vreau sa fi invatat sa-mi decantez mai mult actiunile si sa fac mai multe lucruri care ma fac fericita si pentru care nu gaseam timp. Imi doresc, imediat cum avem voie, sa mergem toti trei in parc cu Leia si sa sa calatorim. Ador calatoriile si vom pretui altfel minunea asta, cand ne va fi dat sa o traim. O sa merg sa-mi vizitez parintii, o sa-mi revad prietenii. Si abia astept sa reincepem filmarile pentru Visuri la cheie.

“Eram intr-o intalnire, cand am primit telefonul care ma anunta ca voi fi in emisiunea ”Visuri la cheie”. Mi-am imbratisat clientii, socandu-i putin cu entuziasmul meu brusc”

Cum a inceput povestea ta cu “Visuri la cheie”? Si de ce ti-ai dorit sa intri in acest proiect?
Este un carusel de emotii, povesti incredibile, dinamism si speranta. Intotdeauna mi-am dorit sa pot lasa in urma ceva notabil, care sa rezoneze in sufletul cat mai multor oameni. Proiectul de la Pro TV mi-a oferit aceasta sansa si este minunat ca, intr-un timp atat de scurt, casele si vietile familiilor la care ajungem se schimba fundamental. Eu m-am mai intersectat in trecut cu televiziunea timp de doi ani intr-o alta emisiune de profil. Dar, daca ati viziona prima filmare din Visuri la cheie, in care coboram din autocar urmand sa facem asaltul, ati vedea ca tremuram din toate incheieturile. Pentru ca totul este la scara mult mai mare aici. Am mai primit invitatia sa merg la casting pentru primele sezoane. Insa nu era cel mai bun moment pentru mine, fiindca de-abia il adoptasem pe Andrei și aveam nevoie de timp sa stau cu el. In plus, ma luptam si cu niste probleme de sanatate. Dar, dupa ce Andrei a crescut, a trecut de sapte ani, si nu a mai fost atat de dependent de mine, a aparut a doua propunere de a intra in echipa emisiunii. Exact la momentul potrivit.

Si ai mers la casting?
Da, am mers la casting cu speranta, iar vestea ca voi face parte din echipa m-a bucurat foarte tare. Imi aduc aminte ca eram intr-o intalnire, cand am primit telefonul care ma anunta ca voi fi in emisiunea Visuri la cheie. Mi-am imbratisat clientii, socandu-i putin cu entuziasmul meu brusc. 🙂 Apoi am avut o strangere de inima gandindu-ma ca o sa stau departe de familie in anumite momente importante, dar am realizat ca acest proiect imi va pune lucrurile in perspectiva, ca mama, ca sotie. Si ca voi invata sa-mi condensez momentele de afectiune cu ei. Iar la final cred ca voi si iesi un om mai bun din toata aceasta experienta.

Noi, cei de acasa, privim cu piele de gaina emisiunea, pe voi, reactiile oamenilor. Tu cum te simti acolo in mijlocul evenimentelor?
Cred ca momentul intalnirii cu familia este cel mai emotionant si revelator, este o energie incredibila cand ii strangi in brate ca si cum i-ai sti de o viata. Conexiunea aceea, care se leaga intre doua suflete in timp, in Visuri la cheie se produce instant. Sunt oameni minunati cu povesti incredibile, care ma motiveaza si incerc sa devin prelungirea activa a sperantelor lor. De fapt, e universal valabil ca, atunci cand daruiesti, simti cum te incarci tu de fapt. Si te schimbi automat.

“In anumite momente mi-as dori sa fiu Dumnezeu si sa-i vindec pe toti cei bolnavi. Mai mult decat sa le fac niste camere frumoase”

Ce cazuri ti-au produs cele mai mari emotii si ti-au ramas în minte?
Marturisesc ca la Cumpana Constanta, cand bunica ma tinea in brate si imi povestea cum fiica ei si-a incaltat cei 6 copii cu cate doua randuri de pantofi (ca sa aiba), pentru ca stia ca mai are doar cateva zile de trait din cauza unui cancer in faza terminala, am simtit durerea ei atat de puternic, incat am plans amandoua zeci de minute. Ca sa intelegi, noi filmam, erau in jurul nostru regizor, cameramani, sunetisti. Lumea parca disparuse, insa, si ramaseseram acolo doar eu si bunica, unite in durere.

Ce invataturi iei cu tine din “Visuri la Cheie“? S-a produs vreo schimbare in tine de cand esti parte din echipa?
Toate familiile pe care le intalnim simt ca imi daruiesc mai mult decat pot eu sa le dau. Sufleteste cea mai mare provocare a fost sa pot intra pe usa casei fara lacrimi in ochi, pentru ca e foarte greu sa ma detasez de suferinta familiilor intalnite. Personal, nici nu imi doresc detasare, ci vreau sa transform aceste experiente in lectii de daruire. Cred ca familiile pe care le intalnesc reprezinta sursa mea de inspiratie. Modul in care acei oameni se raporteaza la casa ideala, nevoile si dorintele lor, in special acele dorinte pe care nu indraznesc sa le formuleze, ma motiveaza. Si imi doressc sa-i surprind la sfarsit si sa-i vad fericiti. Viata lor se schimba, in sensul ca noi le luam o povara, cea financiara a renovarii unei locuinte. Dar cand vorbim despre bolnavi, cum l-am avut pe copilul din scaun rulant, pe mama cu cancer, tatal cu AVC, lucrurile se schimba și plec de acolo cu gandul ca sanatatea este cea mai importanta. In anumite momente mi-as dori sa fiu Dumnezeu si sa-i vindec pe toti cei bolnavi. Mai mult decat sa le fac niste camere frumoase.

Pe de alta parte, noi punem energie buna acolo si sunt cazuri in care parca si boala da inapoi un pic. Iar cand plecam si lasam in urma o camera personalizata, asa cum si-a dorit-o cineva, nu exista bucurie mai mare. Eu nu pictez portrete realiste de obicei, stilul meu este abstract, dar am pictat pentru Visuri la cheie portrete pentru toata lumea. Fiindca stiam ca nu exista cadou mai important pentru bunicul cu casa facuta de la zero decat un tablou cu nepotica lui. Cand faci un cadou nu e despre tine, este despre omul care il primeste si despre bucuria sa.

Cum este echipa ”Visuri la cheie” si cum lucrati impreuna?
A fost super chimie cu toti. Desi suntem diferiti ca personalitati, functionam ca un “organism”, reusim sa ne inspiram unii pe ceilalti, sa avem momente de super umor fix in serile dinaintea predarii caselor, in care muncim cot la cot. Ne ajutam, ne sfatuim cand simtim ca ni s-au oprit “rotitele” de la oboseala si asta leaga foarte mult. Am sentimentul acela de familie si sunt norocoasa sa lucrez cu ei. Familie suntem si cu meseriasii, care pun foarte multa daruire, efort si chiar fac cu drag tot ce fac, de multe ori sub mare presiune.

“Cred ca de la mama am mostenit pasiunea pentru culori si detaliu. Tata, dimpotriva, era pasionat de fotbal si avea tendinta sa ma imbrace in baiat”

Unde isi are radacinile pasiunea ta pentru arta si design? De la cine ai mostenit acest talent?
Ai mei lucrau intr-o fabrica de textile. Mama, Elena, era operator pe niste calculatoare cat o camera de mari, pentru care folosea suluri de hartie, cearsafuri lungi perforate pe margine. Mie imi placea la nebunie sa ma duc la ea la birou, pentru ca primeam cate 5-6 metri de hartie, pe care eu desenam. Iar cand ajungeam la capat nu ma opream, ci continuam pe pereti. La fel faceam si acasa, spre disperarea mamei. Orice prindeam, mazgaleam.

In vremurile comuniste, mama era nevoita sa creeze tot felul de hainute pentru noi, fiindca nu se gaseau in magazine. Si imi facea un Mickey Mouse, cusut cu 30-40 de nuante pentru nas, umbre pentru obraz, pentru urechi, ochi, luminita din ochi si asa mai departe. Deci, cred ca de la mama am mostenit pasiunea pentru culori si detaliu. Tata, dimpotriva, era pasionat de fotbal si avea tendinta sa ma imbrace in baiat. Mai ales ca si-a dorit enorm un baiat si a plans de jale cand m-am nascut. 🙂

Cum a fost copilaria la Slatina? Ce iti amintesti, ce te-a marcat?
Cred ca aveam 2-3 ani cand desenam tot trotuarul din fata blocului si apoi pazeam “opera de arta” ca sa nu o calce vecinii. Imi amintesc clar cum ocoleau pe strada, ca sa nu-mi strice desenele. Deci, dintotdeauna am fost pasionata de arta, design, tot ce tine de vizual. Inclusiv la scoala memoria mea era bazata pe vizual. Apoi invatatoarea mea, careia ii multumesc, m-a sfatuit sa merg la Casa Pionierilor si Soimilor Patriei din Slatina, unde, desi aveam 8 ani, am dat buzna in atelierul unde se pregateau elevi pentru facultate cu pictorul Nicolae Truta. Am deschis usa, i-am vazut pe cei mari si m-am blocat putin. Nae, cum ii spuneau prietenii, m-a intrebat amuzat : ”Ce doresti, mai, fetito?”. Am luat pozitia drepti si am declarat raspicat: ”Eu am venit sa pictez!”. A inceput sa rada, mi-a dat niste culori, o panza, si m-a lasat sa asist la ora celor mari. Din acel moment veneam cu evlavie la atelier carand o mapa cu schite, mai mare decat mine.

Cum a fost mai departe acolo la atelier?
Eram tare fericita ca puteam asista la discutiile celor mari despre arta, literatura, iubiri ce-i inspirau sa scrie poezie. Nu inteleageam eu tot, dar stiu ca eram fascinata, stateam ghemuita intr-un colt, de teama sa nu ma trimita acasa, si incercam sa deslusesc adancul cuvintelor. Atelierul era intr-o casa interbelica, usor darapanata, dar amprenta timpului ii dadea un farmec aparte, mai ales pentru un copil crescut intr-un apartament micut comunist. Peretii erau intesati de tablouri, simt si acum mirosul de culori in ulei, parchetul vechi scartaia sub asaltul nostru al copiilor. Iar basca de pictor crosetata a domnului profesor era un detaliu care intregea tot tabloul. Acolo la atelier am organizat primul performance, cu mult inainte ca acest termen sa prinda radacini in mintea noastra. Domnul profesor ne-a lasat sa pictam un zid imens cum simteam noi.

Ce a urmat a fost o nebunie, iar eu eram capul rautatilor. Ne-am batut in joaca cu tuburile de culori, eram plini din cap pana in picioare de stropi colorati. Asa am defilat mandra pana acasa, unde ai mei au realizat socati ca arta va fi un pericol real pentru copilul lor, care era un elev foarte bun. Eram comandat de unitate, olimpica la romana si istorie. Ei se gandeau ca trebuie sa fac dreptul sau medicina, nu sa fiu zugrav. Si, inca, unul vesel.

”La turci”, care de fapt erau albanezi, mergeai sa mananci inghetata la sfarsit de saptamana?
Oh, da. Sambata era zi de inghetata ”la turci”. Tata era prieten cu familia care avea cofetaria, ei povesteau despre fotbal, despre ce ascultau la Europa libera si despre monarhie, lucruri total interzise atunci. Iar eu mancam inghetata pana nu-mi mai simteam gatul. Intr-o zi am mancat vreo 14-15 cupe. Imi puneam singura, spre disperarea mamei, am si tras o super raceala. Imi amintesc ca eram si destul de baietoasa cand eram mica, drept urmare m-am ales cu capul spart de cateva ori si cu mana fracturata din cot – mana mea dreapta a ramas stramba. Ne jucam tot felul de jocuri in fata blocului, cu cornete de hartie cu bold in varf, cu carbid. Pe atunci, in spatele blocului meu se contruia o scoala si era santier. Intram in cupa excavatorului si saream cand se ridica, spre disperarea celui care il manipula.

“Totul a fost legat de arta in anii de liceu, de emotie, asa ca imi amintesc cu nostalgie de aceea perioada, iar Craiova imi este foarte draga si astazi”

Din copilaria la Slatina ai ajuns la adolescenta petrecuta la Craiova. Cum de nu ai facut liceul la Slatina?
Mi-am dorit sa fac Liceul de Arte. Cand am mers sa dau examen la Craiova, am fugit de acasa, fiindca tata avea aceasta obsesie sa dau admitere la Liceul Pedagogic si apoi la Facultatea de Drept, mai ales ca eram olimpica la istorie si la romana. Asa ca am plecat la Craiova pe ascuns, cu bani de tren de la matusa mea, si am dat examen la Arte cu urmatorul plan: daca trec de probele practice, care se dadeau inainte de mate si romana, le spun. Daca picam, nu le mai spuneam nimic. Am intrat prima, dupa probele practice, in conditiile in care concuram cu copii care facusera toate clasele in acel liceu.

• 

• 

Ce au zis ai tai cand le-ai comunicat reusita?
Au fost socati, fiindca era o confirmare a talentului meu, dar ei tot nu ar fi vrut sa intru la Arte. Pe urma s-au resemnat sperand ca viata la camin, cu tot felul de privatiuni, o sa ma faca sa ma intorc in Slatina. Nu m-am intors.
Bucataresele si administratorul caminului ne furau din mancare, asa ca am facut greva, mi-am cooptat colegele de camera si ne-am urcat pe acoperis. Au venit cei de la radio, am dat primul meu interviu din postul de capetenie revolutionara. 🙂 In final, am reusit sa obtinem niste conditii mai bune.
Ai mei aveau aceasta temere legata de viitorul meu, stii? Una era sa fii avocat, alta sa fii mazgalitor. Se gandeau ca o sa mor de foame, pe scurt. Si era pacat, pentru ca fusesem un copil chiar bun la invatatura.

Dincolo de revolutii si privatiuni, cum ti-a fost in liceu?
Perioada liceului a fost minunata, pictam, scriam poezie, am castigat niste concursuri de poezie nationale, mi s-a publicat un mic volum de poezie. Totul a fost legat de arta in anii mei de liceu, de emotie, asa ca imi amintesc cu nostalgie de aceea perioada, iar Craiova imi este foarte draga si astazi.
Desi veneam din doua in doua saptamani acasa, faptul ca eram departe de ai mei, desi aveam doar 14 ani, m-a structurat intr-un anumit fel si mi-a oferit experiente de viata inedite.

”Dupa facultate am plecat in Statele Unite pentru 8 luni cu o bursa. A fost minunat oceanul, stilul de viata californian, galeriile si tot ce am trait acolo”

Apoi a venit facultatea. Cum a fost perioada studentiei?
Am terminat liceul, apoi am dat la Universitatea Nationala de Arte, era un vis implinit, am fost tare fericita cand am intrat. Este o facultate aparte pentru ca iti dezvolti anumite laturi pe langa cea cognitiva. Pentru ca, apoi, sa uiti tot si sa fii liber sa creezi. Este foarte interesanta aceasta abordare fiindca lucreaza mult cu emotia, dincolo de capacitatea de a reproduce. Am fost indragostita de istoria artei, petreceam ore in sir la biblioteca simtindu-ma contemporana cu toti artistii pierduti in negura timpului, imi placea sa citesc despre vietile lor ca sa le pot intelege creatiile.

Ca si in liceu, am stat la camin 5 ani, dar era frumos, era o lume de care imi este dor acum. Cu tot felul de povesti depre mancare pe resou, dusuri la comun, chiuvete infundate in weekend, chefuri cu compot de la mama si rock. Aveam toti multa energie buna pentru ca ni se parea ca vom schimba lumea cu arta noastra. In bine, speram noi.

Dupa facultate am plecat in Statele Unite pentru 8 luni cu o bursa. A fost minunat oceanul, stilul de viata californian, galeriile si tot ce am trait acolo. Acum pare un vis. Pastrez inca legatura cu o galerie din Laguna Beach unde am lucrari expuse si sunt artist permanent de 15 ani.

“Intr-o zi a venit mama de la maternitate cu sora mea. Era o mogaldeata cu niste ochi superbi negri, niste urechi de elefantel si cel mai adorabil zambet”

Stiu ca ai o sora, pe care ai crescut-o, practic. Cum este relatia ta cu ea?
Vio este argint viu, e cu 10 ani mai mica decat mine, e dulce, vesela, si este un om tare tare bun. Stii expresia aia “om luminos”? Pentru ea s-a inventat. O sa citeasca interviul si o sa zica ca am fost o baba siropoasa, dar eu aveam 10 ani deja cand a aparut ea pe lume. Mi-o doream de multa vreme. Intr-o zi a venit mama de la maternitate cu sora mea. Era o mogaldeata cu niste ochi superbi negri, niste urechi de elefantel si cel mai adorabil zambet. Era, practic, o jucarie. Iar eu, fiind babysitter-ul blocului de cand eram mica, am fost foarte fericita sa o ajut pe mama sa o creasca.

Impartasim dragostea pentru animale – am salvat o groaza impreuna – pentru carti, ceaiuri. Vio a terminat Psihologia si super analizeaza tot ce fac, iar eu nu ma pot abtine sa o tratez uneori ca pe un copil si sa o protejez de pericole de care ea nu este constienta inca. 🙂 Suntem amuzante, pentru ca ne ciondanim non-stop, dar nu trec doua zile fara sa vorbim sau sa facem lucruri impreuna. Este minunat acum, pentru ca diferenta de varsta nu mai este un obstacol, iar intre timp mi-a devenit si cea mai buna prietena.

Imi spuneai ca are o relatie frumoasa si cu Andrei, baietelul tau? Ce fac impreuna nepotul si matusa?
Se duc cu trotinetele in parc, joaca fotbal in curte, gatesc, fac experimente in urma carora eu constat grozaviile. Ca atunci cand a explodat faina in toata bucataria sau vopseaua argintie pe casa. Uneori cred ca Andrei o percepe ca pe sora lui mai mare, partener de giumbuslucuri. 🙂

“Paralel cu lupta pe care o duceam cu infertilitatea, am inceput sa ma simt din ce in ce mai rau”

Imi povestesti cum a ajuns Andrei in viața ta si a sotului tau? Stiu ca a fost o calatorie destul de provocatoare pentru voi, dar mai ales pentru tine.
Mie intotdeauna mi-au placut copiii. In facultate si dupa ce am terminat-o, cred ca am pictat zeci de camere de copii. Am facut lucrurile ca la carte, nu am ars etape: scoala, cariera, am zis sa nu fac un copil in facultate, apoi bursa, am plecat in SUA, m-am casatorit. In toate aceste etape am controlat foarte bine toata situatia, incat nu am ramas niciodata insarcinata. Drept care, nici nu stiam ca am o problema in acest sens.

Dar m-am indragostit, ne-am casatorit si au urmat cativa ani in care am tot asteptat, sperat, incercat. Ne doream un copil. A fost o perioada bulversanta pentru mine, treceam din clinica in clinica, in Ungaria, Austria, Romania. Devenisem un soi de cobai pentru teste medicale. Paralel cu lupta pe care o duceam cu infertilitatea, am inceput sa ma simt din ce in ce mai rau. Nu puteam respira, aveam zile in care simteam ca am inghitit o sticla pisata sau ca cineva imi injunghie plamanul drept.

Ai mers la doctor imediat?
Nu am mers la doctor pentru ca eu speram sa raman insarcinata si nu voiam sa iradiez ipoteticul fat. Pana cand am ajus de urgenta la Spitalul Municipal si m-au operat pe loc pentru ca aveam pneumothorax ( n.r. pneumothorax este o urgenta medico-chirurgicala, care poate pune in pericol viata pacientului, si apare atunci cand aerul patrunde intre cele doua foite pleurale). Orele de viata imi erau, asadar, numarate, iar medicii de acolo au rezolvat efectul, fara sa descopere cauza. Nu mi-au pus un diagnostic clar, nu au inteles ce aveam, dar mi-au salvat viata.

Dupa nici doua luni de la externare, boala a recidivat si de data asta am avut norocul sa gasesc medici care mi-au pus diagnosticul corect: endometrioza toracica. Asta era partea buna. Era si o parte rea, evident. Nu o sa uit vreodata ziua in care doctorul, cu care am ramas si prietena, nu stia cum sa-mi explice ce se intamplase in a doua operatie: ”Te-am taiat, mai Crisule, dar boala este extrem de rara si nu exista cazuistica. Noi am curatat tot, dar o sa umeze si operatia a treia”. Abia aia a fost cea mai grea, mi s-a pus un mesh peste diafragma si mi s-a spus: ”Speram sa ne oprim aici. Dar nu garantam!”.

“Mi-am adunat pana la urma toate bucatelele in care ma imprastiasem, le-am pictat frumos si mi-am continuat drumul prin viata”

Cu ce ti-a fost cel mai greu in acea perioada?
Aveam tot bustul infasurat in niste bandaje, eram conectata la un aparat, branule peste tot prin care mi se dadeau calmante, pentru ca operatiile pe torace dor ingrozitor. Visul meu de a deveni mama parea din ce in ce mai indepartat. Ma simteam captiva intr-un corp stricat si as fi vrut sa ies din el sa imprumut altul, pentru ca aveam atatea de facut! Nu m-am gandit niciodata atunci ”de ce eu?”. Imi era greu sa-i vad pe cei dragi suferind, erau socati si bulversati, mama plangea in baia spitalului crezand ca eu dorm si nu o aud. A fost greul cu totul.

Dar in spital reusisem sa ma imprietenesc cu toate asistentele. Si s-a intamplat o chestie ciudata, nu puteam sa dorm deloc, desi nu am varsat o lacrima in toata acea perioada. Cred ca acela a fost raspunsul organismului meu la soc, nu stiu. Asa ca, noaptea ma plimbam cu perfuziile dupa mine pe la etaje si vorbeam cu ele, povesteam, radeam. La un moment dat una mi-a dat niste morfina si o rugaciune printata. Asa am putut si eu sa dorm o noapte.
Daca stii sa privesti, exista frumusete si in locuri triste, cum sunt spitalele. Asa ca mi-am adunat pana la urma toate bucatelele in care ma imprastiasem, le-am pictat frumos si mi-am continuat drumul prin viata.

“Ne-am inarmat cu rabdare si am inceput procesul de adoptie, care dura atunci foarte mult la noi, pana la 3-4 ani”

Atunci v-ati hotarat tu si Bogdan sa adoptati un copil?
Da. Dupa recuperarea mea, am mers la directia de specialitate din București, cu intenția de a adopta un copil. Dar ne-au descurajat cei de acolo. Ne-au zis clar: ”De ce tineti neaparat sa adoptati? Noi nu avem copii sanatosi! Sunteti tineri, frumosi, nu mai bine mergeți acasa si va luati un catel?”.
Eu si Bogdan am avut norocul de a ne avea unul pe celalalt. Ne-am inarmat cu rabdare si am inceput procesul de adoptie, care atunci dura atunci foarte mult la noi, pana la 3-4 ani. Nu am reusit in Bucuresti, iar cineva ne-a spus ca avem mai multe sanse in Botosani. Si acest lucru ne-a ajutat sa asteptam mai putin decat multi altii, care vor ca cel mic sa fie chiar din orașul lor.

Dupa un maraton de un an si jumatate, in care primeam cate un telefon si trebuia sa ajungem in doua ore la Botosani – cate amenzi ne-am luat pentru asta – am primit raspunsul favorabil. Intr-o dimineata a venit telefonul, pe care il asteptaseram in fiecare zi pana atunci. Asteptarea se scurteaza cand parintii adoptivi nu au pretenții.

Nu ati bifat nimic special in formularul de adoptie?
Din ce am vazut noi la scoala de parinti, pe care am fost obligati sa o facem inainte de adoptie, exista oameni care bifeaza in formular ca nu vor un copil de etnie, specifica clar care sa fie culoarea ochilor, culoarea parului, si asa mai departe. Noi nu am avut nicio pretentie. Un singur lucru ne-am dorit: sa nu fie probleme psihice grave, adica ceva ce nu putem noi repara cu doctori, dragoste si efort. In rest, putea fi verde cu picatele. 🙂 Deci, asteptarea se reduce in momentul in care tu realmente iti doresti sa devii parinte. Fiindca eu cred ca parinte nu te nasti sau esti doar daca dai nastere unui copil. Parinte devii cu fiecare zi de dragoste impartasita cu copilul tau.

“Cand a vazut masinuta a inceput sa se joace cu ea, iar eu am intrat in jocul lui. M-am asezat langa el pe covor, fara cuvinte mari ”eu sunt mami” sau ceva de acest gen”

Cum a fost prima intalnire cu Andrei?
Cand a venit poza lui Andrei si i-am vazut ochii aceia expresivi, imensi si negri, am stiut ca el este copilul nostru. El stie acum toate aceste lucruri, stie ca a fost adoptat, fiindca ni s-a parut ca este dreptul lui sa începem aceasta relatie onest si sa stie tot adevarul.
Dormea cand am ajuns la el, iar doamna de acolo ni l-a adus asa, cu ochii carpiti. Eu si Bogdan ii aduseseram o masina cu telecomanda. Cand a vazut-o, a inceput sa se joace cu ea, iar eu am intrat in jocul lui. M-am asezat langa el pe covor, fara cuvinte mari ”eu sunt mami” sau ceva de acest gen. Dupa ce ne-am jucat vreo cateva ore, Andrei s-a incaltat cu balerinii mei ca sa nu mai plec. Ma mangaia pe par si zicea ”flumos, flumos”. Nu am sa uit in viata mea acea zi.

Ce inveti acum de la el, zi cu zi?
Cat de minunat este sa traiesti in prezent, adultii uita asta foarte des. Ce frumos este sa fii liber si sa te bucuri de orice lucru mic. Am invatat sa zambesc in loc sa ma enervez cand peretii livingului s-au umplut de creaturi ciudate, desi avea tabla de desenat in camera lui. Andrei este singura fiinta capabila sa ma ridice pe culmile bucuriei, pentru ca a avut o sclipire la scoala. Iar doua minute mai tarziu sa repet mantre de calmare, cand aflu ca a facut nu stiu ce grozavie in pauza. Am invatat ca apa micelara nu are un gust asa rau, daca el tot s-a decis sa imi prepare o bauturica, in care a pus si o umbreluta colorata. 🙂

Incerc sa invat de la el sa fiu mai asumata -lui nu-i pasa foarte mult de cum e perceput, nu tine neaparat sa fie premiant, sa demonstreze ceva anume. Stie sa zica nu, sa fie succinct, are o structura foarte demna. Este foarte masculin si, atunci cand comunica ceva, o face cu mai mult impact decat o fac eu. Pentru ca, de multe ori, eu ma pierd in detalii, sunt influentabila si mult mai emotiva.

Te-a schimbat mult?
Da, si m-a schimbat in bine. Lucrurile au capatat un alt sens, fara sa-l mai caut eu. Inainte eram ca un hamster in mișcare: job, client, acasa. Munceam foarte mult, dar nu ma bucuram. Iar cand a venit Andrei totul a capatat culoare.
Dincolo de asta, eu si sotul meu nu avem ego-ul pe care il au, probabil, parintii care au copiii lor: ”esti copilul meu, eu te-am facut”. Noi suntem asistenti ai devenirii unui copil intr-un adult si trebuie sa facem totul pentru a se intampla acest lucru. Am primit o sansa si suntem recunoscatori fiindca am devenit parinti.

Tu ce il inveti pe Andrei?
Cred ca fericirea trebuie sa vina din interior si asta se invata. Si mi se pare important, cand asezi capul pe perna si iti faci bilantul zilei, sa stii ca ai fost in armonie cu tine si cu ceilalti!
As vrea sa te ajut sa traiesti fiecare zi cu bucurie, sa descoperim impreuna universul acesta fascinant, sa te poti cuibari in bratele mele cand “traitul” devine prea greu sau cand esti ranit. Iti dau libertatea sa-ti traiesti propriile izbanzi si esecuri, vreau sa inveti sa te cunosti si sa te iubesti asa cum esti. Vreau sa te invat sa fii in armonie cu tine, indiferent cat de potrivnic iti va fi exteriorul. Sa stii ca te iubesc pentru ceea ce esti, nu pentru ce faci sau pentru ceea ce vei deveni in viata. Te iubesc, pur si simplu, pentru ca existi si nimic din actiunile tale nu o sa schimbe asta. Asta imi doresc sa simta si sa invete Andrei de la mine si de la tatal lui. 🙂