Eugen Gyemant este unul dintre tinerii regizori de teatru contemporan care îmi place, pentru că, după tot ceea ce am văzut până acum montat de el, mi-am dat seama că cercetează atent textul pe care alege să îl facă, îl întoarce pe toate părţile şi scoate ce este mai bun din el. La fel se întâmplă cu actorii cu care lucrează.

Uşor timid, aparent introvertit, foarte analitic şi inteligent, cu un simţ al umorului aparte care nu este vizibil din prima, Eugen Gyemant este un regizor creativ, un om interesant cu vise multe şi frumoase, un om care ştie bine unde vrea să ajungă.

Peste câteva zile Eugen împlineşte 30 de ani, iar până la această vârstă a gustat succesul artistic şi comercial pe câteva scene din ţară unde i se joacă spectacolele. Asta nu înseamnă că s-a îmbătat cu el, că nu îşi analizează atent greşelile, dar spune că învăţă repede din ele pentru că până la 40 de ani îşi doreşte să monteze pe Broadway.

Vreau să începem cu tine spunându-mi ceva ce ai fi vrut să spui într-un dialog şi nu te-a întrebat nimeni. Asta este o întrebare capcană. Păi, uite, cred că mi-ar plăcea să vorbesc mai mult despre cum funcţionează concret lucrul în teatru. Se vorbeşte foarte mult de proiecte, păreri, dar mie mi-ar plăcea să vorbesc mai mult despre cum lucrez. Şi mi-ar plăcea să citesc mai mult despre cum lucrează colegii mei.

Dacă eşti dispus să dezvălui mai mult despre cum lucrezi, despre munca ta din spatele scenei, atunci începem cu asta. Cum ai defini  tu, mai exact, “modul de lucru” în teatru? Pe de o parte este felul în care lucrezi cu oamenii, pe de altă parte este modul în care te gândeşti ce ai tu de făcut ca regizor şi cum vrei să funcţioneze diversele componente ale unui spectacol. Pentru că acesta trebuie să ajungă un mecanism care să funcţioneze într-un fel al lui propriu.

Îţi propun să luăm un spectacol, Îndoiala de exemplu. Cum a ajuns la acea formă? Cred că primul lucru la care m-am gândit după ce am citit textul a fost să menţin în permanenţă publicul într-o zonă în care să nu ştie ce se întâmplă exact, cine are dreptate. Şi, pentru a obţine acest lucru, m-am gândit că trebuie să aduc spectatorul să creadă 100% în ceva, pentru ca imediat să se întoarcă 100% către opus. Fluctuaţia aceasta între nişte convingeri foarte puternice creează, de fapt, Îndoiala. Am vrut ca la sfârşitul acestui spectacol oamenii să îşi dea seama cât de greşit este să judece, iar pentru a ajunge la aceasta concluzie aveam nevoie de ei să judece foarte dur faptele, şi într-o direcţie şi în cealaltă.

Tu “vezi” spectacolul de cum citeşti textul? Nu neapărat spectacolul, ci unde vreau să ajung. Iar apoi încep să construiesc calea să ajung acolo.

Care a fost textul care te-a provocat cel mai mult ca regizor? Cred că Iulius Cezar, dar toate mă provoacă în diverse feluri. Iulius Cezar a fost foarte stimulativ pentru imaginaţie, adică încontinuu părea că pot ieşi la iveală alte şi alte părţi din universul acela special din piesă. Alte texte provoacă pentru că sunt foarte bune şi grele, altele pentru că sunt proaste, iar tu, ca regizor, vrei să scoţi ce poţi mai bun din ele.

Când citeşti un text, mai ales contemporan, cum îl evaluezi dacă este bun sau prost? Sunt două aspecte. Poate să fie un text foarte interesant ca temă, ca scriitură, construcţie a personajelor, dar structura textului să fie greşită, să nu funcţioneze, să nu ştii ca regizor cum ai putea să le pui pe toate cap la cap astfel încât să atragi atenţia spectatorului de teatru. Alte texte sunt perfecte din punct de vedere al structurii, dar pot să nu mă inspire pentru că abordează nişte teme care pe mine nu mă interesează, cu personaje complet neatrăgătoare.

Modifici ce nu îţi convine? Depinde cât e de bun. Un text prost trebuie modificat la greu.

După text, urmează alegerea actorilor, corect? Cum o faci? Sunt unele roluri pentru care mă gândesc că un actor se potriveşte perfect şi, citind textul, mă gândesc că rolul pare să fi fost scris pentru el. Dar astea sunt momente în care este bine să te tragi de mânecă, pentru că se pot transforma într-o capcană. S-ar putea să nu fie profitabil să faci o distribuţie de genul ăsta. Cel mai alarmant lucru este când iese bine textul de la prima lectură. Pe mine mă sperie foarte tare situaţiile acestea pentru că eu nu mai am de lucru. Este mană cerească atunci când actorul nu ştie pe unde să o apuce, pentru că atunci are şi regizorul un rost (râde).

Cu ce tip de actori lucrezi cel mai uşor? Cu colegii mei lucrez cel mai ușor pentru că alături de ei am descoperit lucrul cu actorii, comunicăm uşor şi eficient. Ca tipologie, dacă vrei, nu îmi plac actorii rebeli. Oricum sunt foarte amestecate aceste tipologii, şi, într-un anumit context, un actor poate fi rebel, iar în altul un miluşel. Uite, am avut o experienţă cu un actor care, într-o anumită situaţie a fost cel mai conştiincios şi muncitor, iar în alt proiect a fost infernal şi mi-a făcut viaţa un chin.

Care sunt „must-urile” pentru a lucra bine cu un actor? „Must-ul” este unul singur: să fie foarte bun. Mai departe poate compensa ce mai lipseşte sau faptul că mă mai supără la repetiţii. Eu oricum nu sunt un tip ranchiunos şi uit repede.

Cu ce obstacole te confrunţi când montezi în teatrul independent faţă de obstacolele din teatrul instituţionalizat? În cel independent este foarte greu pentru că trebuie să faci munca tuturor angajaţilor din teatrul de stat. Trebuie să fii propriul tău maşinist, PR, producător, regizor tehnic, şi aşa mai departe. Iar asta devine epuizant şi poate tăia foarte mult din timpul şi energia pe care ai putea să le investeşti în ceva creativ. În cel instituţionalizat ajungi mai greu, proiectele sunt mai rare. Ca să faci unul ai de făcut în prealabil o muncă grea de lobby, ceea ce în independent nu se întâmplă. Minunăţia teatrului independent este că, dacă vrei să faci ceva faci imediat, faci şi fără bani, dacă este cazul. Iar după aceea poţi să câştigi foarte mulţi bani dacă ai un spectacol bun, dacă te ocupi de programarea lui, de promovare şi aşa mai departe.

Dacă între actori mie mi se pare că există o mare concurenţă pentru că sunt foarte mulţi şi foarte mulţi buni, nu ştiu să apreciez în rândul regizorilor. Există o mare concurenţă şi în acest segment? Mie mi se pare că nimeni nu ştie ce ştiu eu să fac şi de multe ori mă frustrează acest lucru. Alteori mă încântă şi mă face să mă umflu în pene. După aia îmi amintesc că fiecare dintre regizorii din teatru face exact acelaşi lucru, se duce la spectacolele altora şi îşi dă cu părerea. Adică fiecare are impresia că nimeni nu ştie să facă ce ştie el/ea să facă. Ar părea cumva că fiecare are o feliuţă bine delimitată. Că fiecare îşi vede de treaba lui. Nu ştiu ce să zic mai concret despre această concurenţă între regizori. Oricum e clar că nu sunt suficient de mulţi pentru că sunt foarte mulţi actori buni care stau pe tuşă.

Care crezi că sunt calităţile unui regizor, datele de care trebuie să dispună pentru a avea succes în meseria asta? Pentru a reuşi artistic, adică pentru a-i ieşi produsele foarte bune, trebuie să fie foarte sincer cu el însuşi, să nu încerce să pară în ochii lui altcineva decât este. Pentru a avea succes comercial, trebuie să poată să se mintă pe el însuşi şi pe ceilalţi, să îşi creeze o imagine puţin diferită despre el pe care să o poată vinde bine.

Cele două tipuri de succes despre care vorbeşti există împreună? Eu cred că numai împreună pot exista. Şi spectacolele care au aparent doar succes comercial, îl au pentru că există ceva foarte bun acolo. Refuz că cred că cineva poate avea parte de bine fără să dea ceva bun la schimb. Chiar dacă este foarte ascuns. Succesul artistic este iarăşi ceva pe care fiecare îl evaluează după criterii personale. Pentru mine un spectacol de succes artistic trebuie să fie foarte adevărat, să se vadă autentic ceea ce se întâmplă pe scenă, felul în care joacă actorii să nu fie fals. Aceasta este prima condiţie. Eu resping din start ceea ce este fals. Apoi să mă stimuleze, să mă încarce într-un fel sau altul, nu ca emoţie pentru că aceasta este un rezultat, ci ca imaginaţie.

Tu eşti un regizor cunoscut şi apreciat în teatrul românesc, ai succes. Ce ai făcut diferit faţă de alţii de vârsta ta, să zicem? Sunt convins că există colegi care lucrează mult mai mult decât mine şi care au succes şi artistic şi comercial mai mare decât mine. Cred că ceea ce facem toţi care lucrăm, care existăm în contextul actual al teatrului românesc este că lucrăm încontinuu, constant. Adică dacă nu avem proiecte în teatrul de stat, facem ce putem face cu mai puţini bani. Dar facem susţinut şi încercăm să maximizăm toate resursele de care dispunem. Eu, în particular, ce am făcut diferit, nu ştiu. Poate am învăţat mai repede din greşelile mele. Am făcut, din start, destul de multe, iar asta a fost bine, pentru că am învăţat rapid foarte mult. Am încercat să fiu onest cu mine însumi şi să profit cât pot de mult, într-un spirit cât de cât comercial, dacă vrei – nu vorbesc de bani aici – să maximizez profitul care a venit din greşeli, să îl folosesc în favoarea mea.

Simţi în activitatea ta lipsa banilor în teatrul independent, faptul că nu există bugete mari pentru spectacole? Păi teatrul independent există ca o soluţie la lipsa de bani, nu ai cum să te plângi de bani în teatrul independent. Dacă cineva se gândeşte să investească bani în teatrul independent, îl va distruge. De fapt au început deja să apară aceşti oameni care îl distrug.

Cum, făcând ce anume, mai exact? Păi transformându-l într-un teatru de stat mai comercial decât teatrele de stat. Doar că are investitori privaţi. Şi în momentul în care în teatru există un şef care îţi dă bani să faci ceea ce vrea el să faci, deşi nu se pricepe la teatru, doar vrea să îşi verifice investiţia, este de o mie de ori mai rău decât la stat, unde clientul este primarul pe care nu îl interesează ce se întâmplă în teatru.

Ţi-ai dori să fii angajat într-un teatru de stat? Da, mi-aş dori, dacă asta nu ar implica să nu mai lucrez în alte teatre. Eu mereu am profitat de toate oportunităţile care mi s-au ivit în cale.

Unde crezi că eşti mai liber ca regizor? În teatrul independent sau în cel instituţionalizat? În teatrul independent eşti cel mai liber. Fiind cel mai liber eşti şi “fiul ploii”. Nu interesează pe nimeni ce faci tu, iar pe tine nu te interesează ce fac alţii. În teatrul de stat ai foarte multe condiţii să faci ce vrei, eşti chiar foarte răsfăţat, ceea ce este o capcană şi te poate duce la pieire. Dar ai marele avantaj că tu eşti cel care se pricepe cel mai bine la ceea ce trebuie făcut acolo. Nu ştiu cum este ca regizor angajat în teatrul de stat. Adică nu ştiu ce condiţii sunt, pentru că dacă trebuie să faci spectacol de Crăciun, atunci nu cred că mi-aş dori asta.

Ce spectacol ţi-ar plăcea să faci? Mi-ar plăcea să fac texte clasice, Shakespeare, Cehov, Caragiale, şi foarte greu mi se dă oportunitatea. În general regizorii tineri sunt vânduţi de directorii de teatru ca fiind tineri, deci trebuie să pună texte contemporane cu tineri, în care personajele să fie până în 30 de ani. Am senzaţia că peste tot mi se cere acelaşi lucru. Poate e şi vina mea, căci, de la un punct încolo, nici nu am mai propus alt fel de texte, pentru că m-am gândit că nu o să mi se dea pe mână ceva mai complicat. Mi-ar plăcea să fac un text clasic mai amplu şi mai complicat.

Cum este publicul din Bucureşti, comparativ cu cel din ţară? Comparativ cu publicul din Bucureşti, cel din ţară este foarte cald şi dornic de a primi un spectacol, de a participa la un astfel de eveniment.  Un public atât de puţin obişnuit cu teatrul încât judecă foarte puţin. În Bucureşti, chiar şi oameni care nu ar avea de ce să aibă pretenţii de “elită intelectuală”,  sunt foarte critici, vin ei să evalueze dacă a meritat să dea banii pe spectacol. Un public mai rece, mai critic, aş spune.

Ce planuri ai pe vară? Nu mai fac nimic nou, mai mergem prin ţară cu spectacolele care se joacă în prezent şi lucrez la doctorat, pentru că trebuie să îl termin anul acesta.

Eşti genul de persoană care îşi face planuri? Pe 5, pe 10 ani? Ultima oară mi-am făcut planuri pentru următorii 40 de ani. Sunt puţin obsesiv compulsiv şi îmi fac mereu planuri, evaluări, îmi setez obiective noi, sunt cu organizarea. Nu, nu e o glumă, încontinuu îmi fac planificări, doar că trebuie să găsesc o cale şi de a respecta ceea ce planific.

Unde te vezi la 40 de ani? Acum o lună jumătate mi-am fixat acest obiectiv. M-am hotărât ca până la 40 de ani să montez pe Broadway.

Cine este Eugen Gyemant în afară de un regizor tânăr foarte talentat şi ambiţios? Sunt un băiat care se joacă pe calculator. Eu din aceste jocuri mi-am luat inspiraţia pentru aproape tot ceea ce am făcut până acum. În afară de asta, îmi place tot ceea ce ţine de numere, adică îmi plac banii foarte mult, îmi plac afacerile, deşi nu sunt deloc talentat la asta.

Dar eşti un mic antreprenor, căci faci teatru independent. Da, pe modelul din greşeală în greşeală, spre victoria finală.

Ce visuri ai? Vreau să mă fac scriitor, aş vrea să regizez o fomaţie, adică să mă ocup de toate apariţiile ei publice, de cum apare în concerte, cum se îmbracă artiştii, ce cântă. Nu impresariat, ci să mă ocup de partea artistică. Mi-ar plăcea să regizez un parc de distracţii, mi-ar plăcea să regizez un joc pe calculator, şi mi-ar plăcea să regizez spectacolele care se ţin pe un vas de croazieră.

 

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*