De câteva zile e soare și, pentru prima dată în cei 9 ani de când stau aici, lumina inundă tot livingul apartamentului fiindcă niște oameni au tăiat crengile copacilor de la geamul meu. Deși eu sunt o tipă căreia îi place mai mult întunericul, trebuie să recunosc că e cumva poetică și liniștitoare lumina asta, mai ales dimineața, când ziua n-a început bine și pare că am timp de toate.

Mereu mi-au plăcut diminețile, chiar și în zilele în care am traversat perioade cumplite de viață. Acest moment al zilei este perioada mea de încărcare, mai ales dacă nu am dormit suficient. Cu câțiva ani în urmă, aveam mai multe zile proaste decât bune, iar orele liniștite de după răsăritul soarelui erau ca o gură de aer proaspăt. Cu timpul, am înțeles că anumite zile grele ar fi putut fi mai ușoare, dacă nu amplificam eu situațiile și încercările cu care mă întâlneam.

Acum știu de ce făceam asta: mintea mea căuta greul. Am crescut într-o mare de drame, conflicte și neajunsuri, iar sistemul meu nervos așa s-a obișnuit. Greul era zona mea de confort și, cum mintea ne ține în zona de confort chiar dacă ne este nocivă, acolo voiam să stau. Așa că, în perioade de viață cu adevărat line și frumoase, inconștient eu tot furtuna o căutam, în relații, la job, acasă…peste tot.

De mică am învățat că „viața este grea”, că puțini oameni sunt cu adevărat fericiți, că momentele frumoase nu durează. „Ca să fii fericit, trebuie să le ai pe toate, iar asta este aproape imposibil”, îmi spuneau cei din jurul meu. Am fost sfătuită că este bine să mă obișnuiesc cu greul, fiindcă de el o să am parte mai mult în viață. Într-adevăr, am văzut destul greu, la bunicii mei, la părinții mei, în familia noastră. Ca adult, am continuat să duc cu mine o parte dintre greutățile venite din transgeneraționalul meu, chiar dacă nici măcar nu erau ale mele.

M-am eliberat de unele dintre ele în ultimii ani. Firesc, a urmat și o schimbare în setările minții. Acum cred că, și atunci când nu trăim o viață spectaculoasă, și atunci când nu am bifat toate căsuțele de pe listele pe care ni le-am făcut, și atunci când experimentăm vreun disconfort, viața poate fi frumoasă, pe momente. Pe unele ni le dă Dumnezeu, dar pe majoritatea ni le dăm noi, prin alegerile pe care le facem, prin acțiuni orientate către ce ne dorim să trăim. În plus, eu cred că viața frumoasă mai este și o chestiune de setare a minții – dacă alegem să ne uităm numai la ce nu avem, la ce nu merge, la ce încercări avem de trecut (toți avem, nu scapă nimeni) atunci viața n-are cum să fie una bună. Fiindcă tocmai binecuvântările nu le mai vedem. În schimb, dacă ne educăm mintea – și credeți-mă, se poate – să vedem raza aia de lumină oriunde și frumusețea acolo unde pare dificil de întrezărit, atunci când traversăm perioade dificile subconștientul nostru va descoperi o cale mai neobositoare prin care să le navigăm.

***

Nu știu dacă doar asta se vede în jurul meu și în viața mea. Nu știu dacă așa va fi de acum încolo viața pentru toți, uneori am momente în care cred teoriile care zic că sunt vremuri de mari schimbări de tot felul. Ce observ, de când a început anul ăsta, este că mulți dintre noi traversăm cu rapiditate situații de viață și schimbări bruște cu adevărat provocatoare. Fiecare le are de dus pe ale lui, uneori nici nu avem pauze de respiro între lucruri de rezolvat și noi încercări.

Ce am constatat că mă ajută în vremurile cu hopuri sunt câteva strategii:

  • Nu mă mai lamentez, nu mă mai victimizez, dar când paharul se umple descarc ce s-a acumulat în corp și am câteva metode care funcționează.
  • „Un pas înaintea ceiluilalt” îmi spun și așa acționez când sunt multe pe farfuria mea. Prioritizez ce am de făcut și orice gând despre ce ar putea urma este înlocuit cu ce există în prezent: date, resurse, lucruri de făcut, ce pot face, ce nu.
  • Ceva ce mi-am zis la un moment dat cu toată ființa mea și a rămas ci mine „este ceea ce trăiesc acum și nimic nu durează la nesfârșit”. Îmi repet asta în timpurile furtunoase și mintea se liniștește, fiindcă întrezărește o altă posibilitate. Cineva mi-a râs amar în față și mi-a zis: „da, mă, toate trec, dar cu ce urmări?”. Asta nu putem noi controla pe deplin și este inutil să ne blocăm în acest gând. Ce putem face, însă, este să avem grijă de noi, să facem tot ce ne stă în putință să fim bine, fizic și psihic, să mâncăm bine, să dormim, să facem mișcare, să medităm, să ne cultivăm relațiile împlinitoare cu oamenii care ne sunt aproape, să căutăm bucuria în lucrurile mărunte.
  • Mai nou, am această urmă de încredere că tot ceea ce trăiesc este pentru mine, chiar dacă uneori nu știu în ce fel, pentru când, de ce, chiar dacă pare aberant pe moment. Și încerc să stau în această energie a încrederii, care îmi liniștește cumva și mintea.

Amor fati. Nu doar că mi-a plăcut cum sună în latină „iubirea destinului”, dar văd tot mai clar că filosofia asta poate fi un mod de viață liniștitor pentru mine. Nu, nu vorbesc despre resemnare, ci despre acceptare. Oamenii care își iubesc soarta sunt cu siguranță mult mai senini. Nu își doresc să își schimbe viața, nu își doresc un viitor anume, la virgulă, nu caută compulsiv să devină versiuni mai bune ale lor, fiindcă știu că, oricum, experiențele de viață trăite în adevărul personal într-acolo îi duc. Oamenii care sunt într-o relație de iubire cu soarta lor au învățat că în acceptarea destinului se pot întâlni cu seninătatea, cu fericirea și chiar cu schimbarea.

Amor fati este o stare de spirit pe care îmi doresc să o ating cât mai curând în viața asta. Nu sunt acolo deocamdată. Deși am făcut pace cu trecutul meu și cu multe din mine, tot nu sunt o femeie care își iubește soarta. Până ajung acolo, acum mă uit la lumina soarelui de dimineață, care intră în sufrageria micuțului apartament în care stau, și știu că parte din destinul meu a fost să trăiesc aici momente și întâlniri – cu mine, cu alții – care m-au transformat surprinzător. Că altele vor veni și pe unele nu le pot împiedica, nici nu le pot controla rezultatul. Pot doar să le accept cum vin, să văd ce pot să fac cu ele, și cu mine în ele.

Amor fati, tuturor!

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

2 COMENTARII

  1. „Cineva mi-a râs amar în față și mi-a zis: «da, mă, toate trec, dar cu ce urmări?»”.

    Doar un nesăbuit poate să spună asta.
    Cineva care a dat-o la pace cu viața (in sensul de a o accepta așa cum se întâmplă), consideră „urmările” astea lecții. Și nu le pune sub semnul întrebării.

    Ai un talent extraordinar de a scrie fix în momentul potrivit articole care să îmi răspundă multor îndoieli care mă frământă uneori. Nu știu cum faci, dar îți mulțumesc!

    Amor fati!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*