De ce simt uneori o durere apăsătoare, pe care nu o pot lega de nimic concret din viața mea? De ce simt uneori că nu îmi găsesc locul? De ce mi-e frică în anumite momente să iau decizii? De ce mă agasează autoritatea agresivă? Ce dureri și răni a dus mama dincolo cu ea când a plecat? Dar tata? Ce au fost nevoiți părinții mei să suporte pe vremea comuniștilor ca eu și frații mei să nu murim de frig și foame? Cum și unde simțeau ei frica, în care trăiam cu toții din cauza sistemului? Ce lupte au dus bunicii mei? Ce au făcut bunicile și străbunicile mele pentru a-și proteja integritatea, corpul, în vremuri când multe femei erau victime ale bărbaților? Cine din familia mea a fost alungat din casa sa? A cui este furia asta pe care încă o mai simt uneori în ființa mea?

Doare și este frustrant să nu mai ai de unde afla despre ai tăi. Să nu mai fie niciun bunic, niciun părinte care să îți spună poveștile din neam, așa cum au fost, așa cum le-au trăit ei. ”Trecutul este trecut”, spunea mama, și, până la un punct, am crezut și eu că este mai bine să nu vorbim despre el, să ne concentrăm pe prezent, să ne facem planuri pentru viitor. Dar, la un moment dat, au început să doară multe în viața mea, și despre unele simțeam, fără să îmi pot explica atunci de ce, că nu sunt ale mele, că vin din altă parte, de la alții. Și-apoi, am ajuns la o terapeută, care mi-a pomenit despre traume transgeneraționale. Era ceva cu totul nou pentru mine, ceva ce nu am putut cuprinde cu mintea imediat. Cum adică? Frica, furia, sărăcia, abuzurile, pierderile, trădările pot fi moştenite din generație în generație, iar eu le pot căra după mine sub formă de anxietate sau alte dureri fizice și psihice? Poporul în care m-am născut, străbunii mei, mama, tata mi-ar fi putut lăsa ”moșteniri” grele, tipare și credințe pe care, conștient sau inconștient, să le aduc în prezentul meu, iar prin ele să îmi desenez viața? DA.

De puțină vreme, se vorbește și în România despre ravagiile pe care le fac traumele transgeneraționale (sunt studii care spun că se transmit timp de șapte generații prin genele pe care le luăm de la ai noștri). Și rănile trecutului băgate sub preș, necăutate, neînțelese, nevindecate. Nu doar că toate astea ne afectează viața și calitatea relațiilor, fie că realizăm sau nu, dar le și transmitem mai departe copiilor noștri. Este sănătos să tratăm trecutul ca trecut, să facem pace cu el și să-l lăsăm în urmă doar atunci când l-am înțeles pe deplin. Dar ce te faci când nu mai ai de unde să afli poveștile neamurilor tale, pentru că nu mai este nimeni să ți le povestească? Dacă puteți, stați de vorbă cu părinții, cu bunicii voștri, cu mătuși, cu unchi, aflați poveștile care s-au strâns în neamurile voastre. Cât de multe puteți. Înțelegeți-le, acceptați-le. Sunt vindecătoare.

Așa este și Exil de Alexandra Badea, spectacolul cu care Teatrul Național București a avut, după părerea mea, unul dintre cele mai bune începuturi de stagiune.
Exil este un spectacol necesar, și, pe lângă faptul că este excepțional din toate punctele de vedere – poate prea dens și obositor de la un moment, pentru că suntem inviați să reflectăm la o mulțime de teme – arată care este misiunea artei, a teatrului, dincolo de îmbogățirea culturală a oamenilor. Teatrul are un rol consistent în vindecare la nivel de individ, de societate, în evoluția noastră ca nație.

Niciun om – știu că sună că și cum aș deține eu adevărul absolut, și totuși o zic – nimeni nu a avut o copilărie ideală. Nici măcar una liniștită, fericită nu am avut mulți dintre noi, mai ales cei care am trăit parțial într-un regim opresiv, în care abuzuri de toate felurile reprezentau normalitatea. Părinții noștri ne-au adus pe lume purtând cu ei traumele părinților lor, abuzurile pe care poate le-au văzut, peste care le-au pus pe ale lor. Nu există premisa să nu fi acționat în relație cu noi și din durerilor lor, nu doar din dragoste. Au făcut ce-au putut, dar noi putem mai mult acum, pentru că ne-o permit vremurile, știința, informația. Putem opri transmiterea răului către generațiile viitoare doar vindecându-ne pe noi.

 

Cu o scriitură vie și răscolitoare, Alexandra Badea a creat o piesă de teatru pentru care pare să se fi documentat strașnic, fiindcă există multă psihologie în toate poveștile, în monologuri, în dialoguri. Pornind de la frământările Emei, o tânără care vrea să își înțeleagă trecutul, textul expune, fără o ordine cronologică, povestea unei familii alcătuită din trei generații și rememorează trecutul fiecărui membru, cu experiențe traumatizante de viață: abuzurile regimului comunist, abandon, sărăcie, exil, moarte. Și, abia într-un sfârșit, vindecare.

Pe scena mare a naționalului bucureștean, regizoarea a creat un univers vizual și auditiv fascinant, în care sunt expuse, rând pe rând, dramele și durerile unor oameni din diverse timpuri, care se regăsesc în prezentul Emei (Ada Galeș) și al lui Ian (Alexandru Potocean). Mi s-a părut fascinant cum parcă am intrat într-un flux și am curs lin cu acțiunea, dintr-un plan într-altul, dintr-o casă într-alta, dintr-o epocă într-alta. Am pătruns adânc în raporturile și relațiile dintre personaje, le-am simțit traumele și cred că mulți le-am înțeles prin experiențele familiilor noastre și chiar ale noastre. Iar dacă am fi putut rata vreo grimasă de durere ori vreun zâmbet amar, Alexandra Badea introduce în spectacol prim planuri video surprinse la minut de Ada Galeș. Superb acest artificiu regizoral, care apropie personajele și mai mult de spectatori, făcând-le discursurile și mai intime, durerile și mai vizibile.

Decorul și costumele lui Cosmin Florea sunt efectiv superbe, muzica lui Călin Țopa este electrizantă, iar jocul actorilor este excepțional (iar eu am fost la premieră, abia aștept să-l revăd așezat mai bine), m-am bucurat de performanța fiecăruia dintre ei. Pe scenă sunt mulți dintre actorii pe care îi admir și pe care îi urmăresc de ani de zile în teatrele din București. Ada Galeș, Emilian Oprea, Alexandru Potocean, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Crina Semciuc, Emilian Mârnea, Richard Bovnoczki, Ionuț Toader, Aylin Cadîr, Vitalie Bichir, toți strălucesc și se așază firesc în constelația familială expusă de Alexandra Badea! (pentru cunoscători 🙂 )
Deși este o dramă, acest spectacol m-a bucurat mult pentru că se sprijină pe un text foarte bun cu inserții fine de umor, este construit cu rigoare și coerență și are multă, multă emoție.

Scriu din memorie din text:

”Ne adaptăm prea uşor şi nu putem uita ce n-am trăit”
”Nu vreau să dau mai departe toate astea”
”Este atâta rușine în familia asta”
”Totul începe când realizezi ce poți să faci cu ceea ce au stricat alții în tine”.

Exil este un spectacol despre noi toți, ca indivizi și ca popor, care suferă de traume transgeneraționale colective. Este greu, este dureros de frumoș și util, este vindecător, iar mie mi-a dat și speranță. Chapeau, Alexandra Badea și toată echipa de artiști mișto! 

 

Exil, la TNB
Text și regie: Alexandra Badea
Scenografie: Cosmin Florea
Muzică originală: Călin Țopa
Asistent regie: Patricia Katona, Simina Siminie
Stagiar regie: Tudor Licu
Regia tehnică: Adrian Ionescu
Lighting design: Mircea Mitroi
Video: Constantin Șimon, Florin Boicescu, Mircea Anca
Distribuție: Ada Galeș, Emilian Oprea, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Crina Semciuc, Emilian Mârnea, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Liviu Lucaci, Ionuț Toader, Aylin Cadîr, Vitalie Bichir

 

Credit foto cover: Florin Ghioca

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*