“Şi tu, şi eu suntem astazi aici. Mâine, mai vedem noi.” – Umbre

“De ce să păstrezi durerile, când poţi să păstrezi bucuriile”. Este una dintre întrebările pe care i le adresează o bărtrânică soţului ei într-o poveste răscolitoare, după o viaţă împreună în care se iubiseră enorm. Cărările li se împreunaseră printr-un eveniment tragic în adolescenţă iar acum timpul se scursese şi ei trăiau zi cu zi, bucurându-se de fiecare moment petrecut împreună.

Spectacolul Umbre pe care l-am văzut recent la Teatrul Naţional este emoţionant. Ce bucurie să trăiesc fiecare spectacol de teatru ca un simplu iubitor al acestei arte, ce frumos că, şi după ce am început să înţeleg şi să filtrez un spectacol dincolo de emoţie şi mesajele pe care mi le aduce, încă mă bucur de starea pe care mi-o lasă o montare bună la final. Ce bucurie că teatrul există şi că are încă acest efect terapeutic asupra mea şi al “umbrelor” din viaţa mea!

Umbre este o radiografie dureroasă a reacţiilor umane în faţa pierderii, o analiză pe diverse tipologii umane a modului în care oamenii îşi manifestă durerea şi îşi revin sau rămân marcaţi pe viaţă de schimbările bruşte şi neplăcute ale acesteia. Peste toate, transcede însă credinţa că, din orice situaţie, oricât de neagră ar fi ea, poţi ieşi, o poţi depăşi la un moment dat.
Piesa Umbre este complicată şi suprapune mai multe planuri, purtând spectatorul de la drama şi multă durere, către acceptare şi linişte, prin vieţilor unor oameni care, într-un final, ajung toţi conectaţi cumva.

Ştiţi cum funcţionează treaba asta cu lupta, durerea şi deciziile care vin cu ele atunci când nu accepţi viaţa prin care treci într-un anumit moment? Copleşitor cu totul. Însă când ajungi să priveşti cu serenitate, curaj şi încredere orice vine, când te ridici peste luptă şi durere, parcă pluteşti şi toate umbrele răului dispar.
“Şi tu, şi eu suntem astazi aici. Mâine, mai vedem noi.” este ca un soi de mantra în acest spectacol, care reaminteşte, cumva spectatotului că, de fapt, la asta se rezumă totul.

Spectacolul Umbre, montat pe scena TNB de tânărul regizor Vlad Cristache care semnează şi restul părţilor tehnice: scenografie, ilustrație muzicală, light design reuneşte o distribuţie de excepţie, fără de care, probabil, încărcătura emoţională nu ar mai fi fost atât de mare.
Într-o scenografie încărcată de simboluri, două familii: Alba (Alexandra Sălceanu) şi părinţii săi (Ana Ciontea și Gheorghe Visu), iar la o aruncătură de băţ un tată singur (Mircea Rusu) şi fiul său (Emilian Mârnea) îşi trăiesc dramele în acelaşi univers temporal cu un om al pădurilor (Gavril Pătru) care se sacrifică pentru a încheia un ciclu de evenimente. Într-un alt univers, în alte vremuri cu mai mult soare, doi bătrânei în scaune cu rotile (Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț) ne spun cu tandreţe povestea lor de iubire.

„De ce mă iubești?”, îl întreabă ea, în joacă, după o viaţă întreagă în doi, iar curiozitatea ei declanşează un şir de motive mărunte de la picioarele reci, până la cum este ea ca om pe care el i le aduce, unul câte unul, cu glas blând, dar convingător. Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, pe care am mai avut şansa de a-i vedea o singură dată jucând împreună în Moartea unui comis voiajor, interpretează captivant cuplul acela de îndrăgostiţi care învinge totul prin dragoste, nucleul de iubire în care te visezi şi tu atunci când eşti la începutul vieţii de adult. Ce poveste, câtă emoţie, am avut senzaţia că îşi joacă un crâmpei din viaţa dumnealor în faţa noastră.

Căutaţi spectacolul Umbre în repertoriul Teatrului Naţional Bucureşti şi lăsaţi-vă cuprinşi de atmosfera grea a unei lumi pline de umbre, chiar dacă o va zgudui pe a voastră şi luaţi-vă ce vă trebuie din povestea asta. Şi aşteptaţi cu răbdare fiindcă, la final, răsare soarele. El mereu răsare.

“Umbre”
Cu: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Ana Ciontea, Gheorghe Visu, Gavril Pătru, Alexandra Sălceanu, Emilian Mârnea
Regia: Vlad Cristache

Foto: Florin Ghioca