Ce m-a învățat disconfortul

Există în noi pornirea de a evita disconfortul. Dacă o situație ne produce stres, fugim de ea. Dacă este frig afară, preferăm să stăm în casă. Dacă simțim agitație în corp, tristețe sau anxietate, impulsul este să căutăm, prin orice mijloace, să alungăm acea stare. Fie că apelăm la tehnici de autoreglare a sistemului nervos autonom, fie că recurgem la substanțe care poate ne scot din criză pe moment, dar ne fac și rău, căutăm să alungăm imediat disconfortul. Este în natura noastră să căutăm confortul. Și nu spun că este ceva greșit să o facem, dar cred că asta este una dintre căile prin care ne sabotăm creșterea personală și construirea rezilienței psihice și fizice.

Uităm, sau chiar nu știm până la o vârstă, că emoțiile și senzațiile care ne produc disconfort, și durere uneori, fac parte din condiția umană. Este un dat pentru noi toți, mai devreme sau mai târziu, să luăm contact cu sentimente, situații sau întâlniri care vin cu disconfort, cu suferință. Ceea ce diferă este modul în care ne raportăm la disconfort (îl alungăm imediat ce apare sau stăm în el să vedem ce ne aduce?) și felul în care răspundem la durere (o trăim noi cu noi, o acceptăm, o ducem până suntem pregătiți să îi dăm drumul sau o transferăm prin reacții disproportionate în toate relațiile pe care le avem?).

Nu m-am întrebat niciodată în primii 30 de ani de viață care sunt comportamentele și practicile pe care, conștient sau inconștient, mi le-am dezvoltat pentru a-mi amorți emoțiile incomode, vulnerabilitatea, anxietatea, nesiguranța, durerea.

Am început să le conștientizez și să înțeleg cum lucrează subconștientul doar când, forțată de disconfort, am ajuns în terapie pentru prima dată. Se întâmpla în urmă cu 15 ani. Așa era atunci, nu mergea nimeni la terapie pentru echilibru și dezvoltare, ci pentru vindecare. Nu se vorbea despre sănătatea psiho-emoțională, ba chiar erai „nebun” dacă făceai terapie.

Cât de mult mă disociasem de corpul meu, de gândurile mele, de emoțiile mele doar pentru a ieși din disconfort?

Mult și continuu. Culmea este că nici nu știam că făceam asta. Alegeam mereu distracțiile, validarea în grupuri sociale care căutau doar petrecerile cu alcool, mă străduiam să ies în evidență oriunde mă aflam. De fapt, tot ce îmi doream era să fiu văzută de cei care nu mă văzuseră când eram mică, și să dau la minim durerea provocată de ceea ce trăisem în copilărie. Încă o mai fac uneori, încă mai caut validarea – nu am ajuns la nivel de Guru. Totuși, viața asta conștientă și în contact permanent cu sine este foarte frumoasă, vă zic! Îți dai seama imediat în ce comportament sau tipar te duci și schimbi direcția. Cazi, te ridici, cazi, iar te ridici.

Nu aș fi învățat nimic din tot ce știu și practic astăzi, dacă nu aș fi învățat să stau în disconfort. Mi-a fost dat și mi-a tot fost dat disconfortul până m-am oprit și am stat în el. Așa a început schimbarea, aș spune vindecare, dar am să mă repet și am să zic din nou că, uneori, vindecare nu înseamnă că revii la forma la care erai înainte de o vulnerabilitate sau boală. Din disconfort am început să îmi dezvolt comportamente sănătoase, așa mi-am crescut reziliența psihică. Mă rog, reziliența cred că am început să mi-o construiesc crescând cu niște părinți care n-au sărit mereu să mă ferească de disconfort, de greu, de durere. M-au lăsat, din neștiință sau neputință, să le simt, să le trăiesc. Uitându-mă în urmă, am ajuns să le mulțumesc, fiindcă m-au făcut un om puternic.

Am divagat oleacă, revin. Nu aș fi învățat atât de multe despre mine, dacă nu aș fi deprins confortul în disconfort. Până la un punct, am ales opusul, am ales, inconștient, să mă decuplez de ceea ce simțeam, de toate durerile și tristețile. Ieșeam în oraș, căutam gălăgia în exterior ca să îmi reduc la tăcere interiorul. Munceam până la epuizare. Făceam pe plac celor din jur și mă angajam în discuții și relații care nu îmi aduceau decât plăceri pe termen scurt sau gratificare instantă. Mâncam toate tâmpeniile, beam mult alcool și fumam. Uneori iarbă – da, a fost și o perioadă de genul ăsta. Până când am descoperit că toate sunt de fapt comportamente de amorțire, mecanisme de apărare împotriva suferinței. Toate lucrau, însă, doar împotriva mea. Mă îndepărtau de mesajele pe care mi le dădeau subconștientul și corpul despre mine și starea mea.

Am învățat că, dacă îmi doresc să rămân centrată în mine și să lucrez constant la echilibrul meu – a se observa că n-am folosit să fiu în echilibru, fiindcă încep să cred că e un deziderat cam greu de atins în vremurile noastre – trebuie să încetez să fug de disconfort sau să alerg mereu către plăcere. Fiindcă, atunci când fug de disconfort, fug de fapt de ceea ce trăiesc și simt în prezent. Și aleg o stare de falsă realitate, care nu îmi va permite vreodată să mă cunosc cu adevărat. Să îmi știu vulnerabilitățile și să învăț să trăiesc cu ele, să îmi cunosc bine interiorul, să știu care este adevărul meu și să fiu în el.

Ce am observat la mine, odată cu anii, este așa: cu cât am a fost mai deschisă și mai dispusă să conștientizez și să simt totul în corp, să stau în instanța de martor al emoțiilor mele, cu atât am ajuns să identific mai repede de unde provin acestea și să le pot asocia cu narațiuni sau situații – trecute sau prezente – care le generează.

***

În urmă cu ceva vreme, am cunoscut un tip care părea mereu vesel și care făcea tot felul de activități de amuzament. Îmi spunea că are foarte puține momente în viață când este trist sau când simte vreo stare de disconfort. Eu i-am zis că am destule momente în care mă simt tristă și că, atunci când apar, nu fug de ele, stau acolo să văd ce iese. Și, de fiecare dată, descopăr ceva, accesez vreo amintire sau rană pe care nu le-am integrat sau procesat. Desigur, asta atunci când tristețea nu este cauzată de ceva specific, de moment. Mi-a spus că el caută oamenii veseli și fericiți, de ei se înconjoară și îi plac experiențele care îi aduc plăcere. Îmi amintesc că m-am simțit foarte rău când mi-a zis asta, m-am simțit neacceptată așa cum eram, neconformă. A durut ca naiba, dar stând în disconfortul simțit în acel moment, mi-am dat seama că mai aveam de lucru eu cu mine la acceptarea mea, cât și la rana de respingere, pe care o aveam încă larg sângerândă.

***

Ce m-a învățat disconfortul

* Să îmi ascult corpul, să nu mai fug la primele semne de durere.
* Să am încredere mai multă în corpul meu.
* Să identific deconectarea, burnout-ul, presiunea excesivă pe care o pun pe mine.
* Să îmi accept sensibilitățile – pe multe le-am transformat în puteri, la altele încă lucrez să ajung acolo.
* Să am încredere în mine, că știu și pot să depășesc anumite situații.
* Să procesez pierderea mamei mele, a tatălui meu, a unui proiect, a unei relații, a orice. Să stau în procesul de doliu, care este istovitor, dar numai așa se integrează pierderea.
* Să accept încheierea etapelor din viața mea, a relațiilor, a experiențelor.
* Să mă conectez cu mine la un nivel atât de subtil că uneori și eu mă sperii. 😊

Ar mai fi, dar m-am lungit mult cu textul ăsta. Ce mai vreau să zic este că, dacă aveți obiceiul de a fugi imediat de disconfort, de a-l pansa instant, indiferent în ce formă apare el, încercați data viitoare altfel. Lăsați-vă să simțiți și adresați-vă întrebarea: „Ce vrea să îmi spună mie ceea ce simt acum?”. S-ar putea să fiți surprinși. Sau, poate, nu o să vă iasă din prima cu un răspuns, dar stăruind în practica asta, puteți deschide o ușă către părți ascunse din voi și din trecutul vostru. 
Evident că nu militez acuma pentru căutarea disconfortului și respingerea plăcerii, veseliei, ca să nu fiu greșit înțeleasă. Zic doar să acceptăm și când nu suntem pe norișori roz, căci suntem tot noi și atunci, este viața. În plus, învățănd să stăm cu disconfortul, putem descoperi niște informații valoroase despre noi. Be brave! 🙂