Încă de mici, suntem învățați să ne gândim, cât mai repede cu putință, ce vrem să ne facem când vom fi mari. Când suntem un pic mai mari, ni se spune că doar succesele și rezultatele excepționale contează, că trebuie să vânăm notele mari, că suntem văzuți doar dacă suntem cei mai buni. Cu cât creștem și mai mult, intrăm în rigorile pe care, la un moment dat, societatea le-a trasat pentru a ne putea eticheta ca „oameni realizați”. „Realizarea” asta a unui om se măsoară de mulți ani de zile după niște criterii stabilite, pe care ne chinuim să le bifăm, nu contează costurile plătite. Iar unii ne sacrificăm sănătatea mintală și fizică, pentru a fi „realizați” și pentru a arăta bine în exterior, în timp ce interiorul nostru urlă de nefericire.
Până la o anumită vârstă – înainte era 30 de ani, acuma nu mai știu exact cât este – învățăm că este musai să avem o carieră profesională, un ”job de top”, o familie frumoasă – mai ales în poze, nu contează neapărat relațiile dintre membrii ei -, un cont mare în bancă, o casă mare, o mașină la fel de mare. Și mulți intrăm pe un pilot automat pentru a le obține, care nici măcar nu mai conștientizăm că ne conduce cum vrea el. Pentru că știm în subconștient că, odată depășită vârsta indicată de societate ca maximă pentru a bifa toate căsuțele din checklist, devenim neconformi.
Uitați-vă în jurul vostru. Pe mine mă întristează uneori când văd câți oameni, care aparent au toate lucrurile în ordine în viețile lor, nu sunt doar nefericiți, ci captivi și depresivi în viețile lor. Dacă își deschid lista cu obiective, sunt toate marcate ca atinse. Și, totuși, sunt nefericiți? De ce?
Ani lumină depărtare de a fi vreun guru sau ceva, ce am am observat eu este că, acolo unde nu există o relație autentică cu sinele și o preocupare pentru sine, alături de o înțelegere profundă a cine ești cu adevărat, a ceea ce ai trăit și duci cu tine, nu ai cum să fii fericit. Chiar dacă ești în relația aparent potrivită, la jobul aparent potrivit, ele nu au cum să te facă fericit, dacă nu ești un adult vindecat și dacă nu ai învățat că fericirea vine doar dintr-un interior pe care ți-l cunoști. Oricâte relații, copii și mașini vei avea, nimeni și nimic nu vor umple golul pe care îl porți în tine. Care, de cele mai multe ori, este o durere veche, foarte veche. Pe care, la un moment dat, am învățat să o mascăm: cu o relație musai, cu mâncare, cu băutură, cu mașini, petreceri, sex, sport compulsiv, you name it.
***
Ne stabilim obiective. Ne facem planuri pe 5 ani, pe 10. Și, majoritatea, sunt invariabil în jurul rolurilor profesionale și sociale: ”să am 2 copii. să fiu într-o relație (și punct). să fiu director de multinațională. să am business-ul meu. să am casă cu 3 camere” sau altele, mai specifice, care țin de abilitățile noastre, de interese și calități profesionale.
Nu spun că este neapărat ceva greșit în treaba asta. Întreb, însă, câți ne punem și alte întrebări, foarte importante: Cine sunt eu acum, omul? Și încotro vreau să mă îndrept în viața asta?
Cât de mult mă cunosc și mă plac eu ca om? Mă accept, în fiecare moment al vieții mele, exact așa cum sunt? Am încredere în mine? Am relații împlinitoare și hrănitoare, în care eu pot să exist autentic și mă dezvolt în direcția în care îmi doresc alături de omul acela?
Cât de mult investesc în dezvoltarea mea? Ce fac, în fiecare zi, pentru mine omul, nu pentru familie, colegi, business. Pentru MINE. Și sper că suntem cu toții de acord că, statul zilnic pe canapea, cu o bere Ciuc pe burtă în timp ce privim un meci de fotbal sau un film pe Netflix nu înseamnă că facem ceva pentru noi și pentru evoluția noastră ca ființe cu conștiință și menire aici.
Cât de mult timp petrec gândindu-mă la cum am reacționat în anumite momente ale zilei care a trecut? Ce fel de relații am cu oamenii din jurul meu. Ce aș putea îmbunătăți sau chiar schimba la mine?
Cum aș putea fi eu, OMUL, mai bun, mai luminos, mai de folos și altora?
Unde mă îndrept ca om?
Câți dintre noi ne gândim la toate acestea? În schimb, câți dintre noi ne aruncăm compulsiv în A AVEA, în a arăta tuturor câte avem, cine și câte suntem profesional, înainte de A FI?
Am fost dintre cei care nu s-au gândit la toate acestea. În general nu mulți o facem pe timp de ”pace” și easy life, ba din contra, cu cât avem, cu atât ne dorim mai mult. Și rămânem blocați acolo, în a fugi după ceva, mereu. Este natura umană. Am început să mă gândesc mai mult la mine și am început o călătorie personală, cu mult travaliu și greu pe alocuri, împinsă de furtună care a dat cu mine de toți pereții. Tatăl meu murise în urmă cu 2 ani, pe atunci, iar sora mea se mutase brusc din locul unde stătuserăm împreună timp de 30 de ani. Iar eu, până la 30 de ani, știam doar job, distracție și cum să fac să fiu MUSAI într-o relație, deși, copilul rănit și traumatizat care locuia în mine în acele vremuri atrăgea doar persoanele nepotrivite, de fiecare dată. Și, de fiecare dată, sfârșeam în nefericire și despărțiri dramatice, cu plâns în cămașă.
Atacurile de panică și depresia m-au împins să intru în primul meu proces terapeutic și să îmi întorc atenția către ce doare, către mine. Să mă întreb: cine sunt eu ca om și încotro vreau să merg? Călătoria continuă și nu am încetat să îmi pun periodic întrebările astea două: cine sunt? unde mă îndrept ca om? Cu prima îmi verific, în mod onest, dacă nu m-am îndepartat de mine – au fost momente când am făcut-o dramatic – dacă nu mi-am pierdut reperele, dacă nu îmi ignor interiorul. Cu cea din urmă, îmi stabilesc obiective noi pentru omul Ileana. Cel mai recent a fost: să învăț să fiu blândă cu mine, fără nicio excepție. Mă uit și la Netflix, desigur, doar că nu în fiecare zi.