”Te iubesc”, aceste două cuvinte care sunt rostite prea ușor astăzi și prea fără sens uneori, pe care am ajuns să le văd pe toate gardurile, pe toți pereții de Facebook, au ajuns să își cam piardă sensul și substanța.
Te iubesc, dar mă gândesc cel mai mult la mine și la cum să îmi fie mie bine!
Te iubesc, însă nu fac nici un efort să ne vedem mai des, să vorbim mai mult, să fim mai apropiați!
Te iubesc, dar îmi vine să îți scot ochii când nu este totul lapte și miere între noi.
Te iubesc, dar ne certăm în fiecare zi.
Te iubesc și o zic de o sută de ori zilnic, dar la primul obstacol fug mâncând pământul ca un laș.
Te iubesc și contează că ți-o spun, nu trebuie să ți-o și arăt, tu știi că te iubesc.
Te iubesc, însă nu fac niciun efort să te înțeleg și să te întâlnesc la mijloc.
Iubirea este divină, în orice formă ar veni ea în viața noastră, este de la Dumnezeu. Iubirea se simte cald, ușor și frumos și este motorul care ne face să ne abandonăm și să ne aruncăm cu încredere în viață, într-o relație, într-o poveste, să visăm, să zâmbim, să dansăm, să plângem uneori.
“Te iubesc”-urile astea aruncate însă la tot pasul, fără un fond solid, vin și pleacă rapid din viața noastră. Fiindcă, în absența faptelor care să le susțină, sunt doar niște cuvinte, care sună al dracului de bine, ce-i drept. Mai ales după un sex bun. 🙂
Prima dată am simțit că iubesc în ultima clasă de liceu. M-am îndrăgostit de un băiat popular, de un bad boy care schimba fetele ca pe șosete. A fost prima mea dragoste, a fost prima dată când am rostit cuvintele astea două ”te iubesc”. La început mi s-au părut atât de ciudate ieșind din gura mea, că nici nu știam cu ce intonație ar trebui spuse ca să fie bine. Eu nu le auzisem deloc acasă.
Într-o seară de săruturi pătimașe, R. mi-a zis, uitând-se în ochii mei: ”Te iubesc, Ile, să moară mama, te iubesc!” Mi s-a părut mie atunci cea mai sinceră declarație a lui. Și poate a fost pe moment, însă, la nici două luni de zile, s-a dus cu alta, în timp ce eu eram plecată din oraș. Atunci am înțeles că ceea ce îmi spunea mama mereu ”Ile, uite-te în ochii lui, uite-te cum te priveşte şi vei vedea dacă te iubește sincer!”, nu va mai fi niciodată suficient pentru mine, dacă faptele sale nu vor susține întru totul vorbele.
Ne aruncăm cu ușurință în declarații atunci când ne îndrăgostim nițel sau când ne este drag un om. Dar câți dintre noi lăsăm patul cald într-o seară de iarnă ca să fim alături de un prieten încărcat de suferință? Câți dintre noi părăsim cu ușurință zona de confort pentru a merge pe calea iubirii romantice cu cel căruia i-o declarăm febril? Câți dintre noi ascultăm și facem să fie despre cel de lângă noi, chiar și când ne simțim un pic inconfortabil, doar pentru că el are nevoie? Câți dintre noi suntem și ”doeri” atunci când iubim? În lipsa faptelor, ”te iubesc”-ul este doar goliciune. Vorbe putem toți atât de ușor! În lipsa faptelor și a curajului de a iubi cu totul și de a-i arăta asta celui de lângă tine în fiecare zi, ”te iubesc”-ul este doar o propoziție.
