În orice relație, de iubire, de familie, de parteneriat, de prietenie cuvintele cântăresc și rănesc la fel de mult ca faptele, după mine. Nu am fost niciodată adepta credinței care spune că doar faptele contează într-o poveste. Contează și vorbele pentru că dor al dracului de tare când te izbesc în față cu forța unei palme. Și nu, nu le mai poți lua înapoi, nu ai buton de erase. Cu siguranță, nu ai cum să-i spui unei femei, pe care ai lovit-o, fie și doar cu vorbe: ”știu, te-am făcut curvă, dar tu știi ce simt pentru tine!”. La fel cum nu poți să-i spui unei mame, unui iubit, unui prieten, copilului, fratelui tău ”haide să ștergem cu buretele ce-a fost.”. N-ai cum. Vorbele rămân acolo undeva în spatele minții și rulează încontinuu în povestea voastră. Cuvintele lasă cicatrici emoționale.
În orice fel relație, odată ce s-a deschis această cutie neagră a Pandorei și au ieșit din ea cuvinte grele spuse la frustrare, furie sau durere, nu se mai poate ușor închide. Exact în momentul în care ai iertat și ai dat o nouă șansă, să te aștepți că alte cuvinte dure vor urma în momente de conflict, durere sau încrâncenare. Luați sau nu de-a gata, cei care iertăm și dăm o a doua șansă ne vom primi, cel mai probabil, o nouă palmă de acest fel.
M-am tot gândit de ce ne mințim când ne spunem că s-a întâmplat doar o dată, că nu o să se repete, că nivelul propriu de maturitate și de inteligență emoțională îl va inspira pe cel de lângă noi să își propună (măcar) să învețe să își exprime emoțiile, de orice fel ar fi ele, într-un mod pozitiv și blând.
M-am tot gândit cum construiesc vorbele grele un soi de bagaj murdar într-o relație, care rămâne acolo și la care se mai adaugă câte o valijoară cu fiecare ceartă peste care se trece, cu fiecare nou început declarat. Nu există așa ceva ca un “nou început” într-o relație cu bagaje emoționale grele.
Ce stupide mi se par certurile. Certurile, reproșurile, zic, nu țipetele. Și eu zbier, ca o isterică, atunci când nu mai pot. La naiba, am avut modele puternice în familie. Nici eu nu sunt suficient de inteligentă emoțional astfel încât, în toate situațiile, să pot respira 10 secunde înainte de a mă arunca precum un pitbull la jugulara celui care îmi declanșează nervii. Dar vreau să cred că am învățat să las cutia aia neagră închisă, să nu o deschid eu, să las trecutul în spate dimpreună cu reproșurile și să respir doar în prezent. Iar dacă nu pot, simt de fiecare dată să fug mâncând pământul. Și o fac, într-un final.