Mai sunt două luni din anul acesta care aproape m-a învins, spun asta pentru că a fost cel mai greu an din viața mea de până acum, asta incluzând perioada în care l-am văzut pe tata cu câtă încrâncenare și dorință de a trăi a luptat, fără nicio șansă, cu cancerul. Spun aproape fiindcă mereu apare soarele cumva, fiindcă greul este mult în mintea noastră, dar, la un moment dat, vălul se ridică și renunți la ceea ce îți face rău.
Fericirea este liniște, are dreptate cine a zis asta. (osho parcă?) În urmă cu ceva vreme aș fi zis că liniștea înseamnă blazare, mai ales într-o relație, să îți aștepți pensia, cum zicea o prietenă, dar și în viața profesională. Ieri, când am simțit o liniște soră cu levitația, cu toată durerea care mă încerca fiindcă a trebuit să renunț la ceva ce mi-am dorit o vreme, am fost fericită. Și am dormit 9 ore, ceea ce nu se întâmplă niciodată.
Fericirea este liniște atunci când iubești și ești iubit. Lupta și fuga trebuie lăsate să se ducă, tumultul și caruselul emoțional nu mențin o relație vie, pasiunea nu înseamnă să nu poți dormi cu cel de lângă tine, să fii mereu provocat în relație. Fericirea este liniște, iar viața nu este doar despre momente spectaculoase, ci despre mici bucurii și liniște.
Am crezut mult timp că, să fii fericit la job, acasă, în cuplu, să fii viu, înseamnă să fugi mereu după ceva, să cauți să te autodepășești, să cauți să condimentezi orice relație, să cauți mereu și mereu noul și aventura. Un căcat! Fericirea este când ai liniște pe toate palierele vieții tale și nu înțelegi asta până nu ai, zi după zi, mult zbucium. Și mai este ceva: dacă tu nu ești viu, niciun job provocator, nicio relație cu sex și sirop, nicio aventură cu adrenalină nu te vor scoate din amorțeală și din bătrânețea sufletului.
Fericirea este liniște! Sweet November.
