”Auzi, dar tu de ce ești mereu atât de grăbită?”, m-a întrebat cu ochii fix în ochii mei.
”Nu sunt, de ce zici așa? Nu vezi că mă joc macao cu voi?”
”Ba da, pari foarte grăbită. Unde te grăbești așa? Unde trebuie să ajungi? Nu știi că o să stai aici câteva ore? De ce te tot uiți la telefon? Joacă-te cu noi!”.
”Mă joc, nu mă joc? Și nu trebuie să ajung nicăieri. Vorbesc cu cineva care m-a căutat”.
”Păi lasă, că îi răspunzi mai târziu. Acum trebuie să te deconectezi și să te joci aici cu noi.”
Am pus telefonul jos, iar în următoarele 2 ore a fost despre bucurie.
Discuția de mai sus a fost cu o fetiță de 7 ani. M-am tot gândit la ea, deși atunci pe moment nu înțelegeam ce zice, de ce mă percepe așa, când eu, tot ce făceam, era doar să răspund unui mesaj. Am înțeles mai târziu. Practic, mă jucam cu ei, dar eu nu eram acolo total, pentru că eram preocupată să fiu și în altă parte.
Într-adevăr așa par și așa sunt uneori. Și am început să urăsc asta la mine. De când m-am mutat în București, totul parcă se derulează pe repede înainte. Mă trezesc dimineața și nu știu când trec cele 2 ore până să plec la birou. În timpul acesta fac o grămadă de lucruri. Ajung la birou, nu știu când trece timpul, dar sunt mereu grăbită să reușesc să fac tot ce am de făcut pentru job cât și pentru alte preocupări de-ale mele. Urmează apoi diverse activități după birou: cumpărături, vizite, evenimente, povești. M-am surprins într-o zi gândindu-mă că am 30 de minute să trec să o văd pe mama. Parcă ar fi fost un punct în checklist-ul zilnic și trebuia să îl bifez. M-am și admonestat, pe bune!
Cu greu ne mai luăm realmente timp pentru noi și pentru cei dragi. Cu greu facem ceva, stăm cu cineva, suntem sută la sută acolo, fie și pentru 30 de minute, fără să răspundem la un mesaj, fără să dăm un mail ori să programăm o altă întâlnire după cea de față. Sunt momente în care încerc să ies din vria asta și nu mai pot. Pentru că nu mai avem cum să ieșim din nebunia alergăturii decât dacă ne închidem telefoanele, laptopurile, ușile de la casă și ne deconectăm complet. Dar oare mai putem să ne deconectăm complet?
Sincer, nu prea cred. Poate dacă suntem în vârf de munte. Dar ce putem face cu siguranță, este să fim în fiecare moment trăit, cu ambele picioare, cu tot sufletul și cu mintea. Nu cu un ochi la jocul de macao cu copiii și cu un altul în telefon, nu cu trupul în sufrageria mamei și cu mintea la întâlnirea următoare, nu cu nepotul la joacă vorbind la telefon. Nu și nu! Pentru că, în felul ăsta nu reușim să ne bucurăm de nimic, ci doar să bifăm întâlniri și momente fără substanță.
Eu simt că s-a întâmplat ceva cu timpul. Nu ne mai ajunge. Suntem tot mai obosiți, stresați și concentrați să facem cât mai multe, să mulțumim pe toată lumea. Dar unde ne ducem? Unde trebuie să ajungem? Și unde credem că vom ajunge cu graba asta? Știu că sunt teorii care susțin că timpul s-a comprimat secundă cu secundă iar eu le cred. Nu este vorba despre mulțimea de îndatoriri sau de vârstă, timpul chiar nu mai este același ca în urmă câțiva ani. Acum, mai mult ca oricând, trebuie prețuit și planificat cu atenție, iar lucrurile pe care le avem de făcut împărțite pe priorități.
Mai multă calitate și mai puțină cantitate, asta cred că ar fi bine să avem în vedere să câștigăm din orice experiență, întâlnire, poveste.
[…] fii pur și simplu, dacă simți că fizic nu îți mai găsești locul și că, tot ce faci, este să fugi. Să fugi după lucruri, după funcții, după oameni, după validarea lor, să te demarci, să […]